Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Mircea Anghelescu: „...am făcut ce mi-a plăcut: m-am ocupat de literatură“ de ---

Stimate domnule profesor Anghelescu, încep convorbirea noastră cu câteva întrebări care vizează autodefinirea ca arabist. Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru limba şi civilizaţia arabă? Ce v-a atras?

Am intrat în facultate când aveam şaisprezece ani. Pot mărturisi deci că era vorba doar de o opţiune, nu de o pasiune: ştiam foarte puţin despre arabi şi civilizaţia lor şi a fost oarecum o întâmplare că interesul meu naiv pentru Orient s-a concretizat astfel. E adevărat că eram un cititor curios al cărţilor de călătorii în Orientul Apropiat sau de istorie, Revolta în deşert a lui Lawrence, de pildă, pe care am citit-o în traducerea lui Eliade, călătoriile lui G.M. Cantacuzino în Orient sau o istorie a Orientului antic a lui Maspéro, dinainte de 1900, găsite în biblioteca părinţilor. Acea lume mă atrăgea, antichităţile orientale mai ales, lumea aspră a deşertului şi inscripţiile misterioase rămase pe pietre sau pe monumente. Cred că n-am cunoscut O mie şi una de nopţi înainte de a fi deja student la arabă.

Araba pare o limbă dificilă pentru un român. Aţi vrut vreodată să daţi bir cu fugiţii, când eraţi student sau mai târziu? Să regretaţi că aţi luat-o pe calea arabei, să daţi înapoi? N-am regretat alegerea în timpul facultăţii; cred că nici mai târziu, mai ales că în 1962, când am terminat noi studiile, începuse să se schimbe ceva în ţară. „Dosarul” meu (destul de prost din punct de vedere politic, fără a fi catastrofal) fusese cerut la Externe pentru a vedea dacă pot fi trimis la studii diplomatice, dar deschiderea nu era suficient de mare: n-a ieşit nimic de aici şi nu ştiu cum să mulţumesc destinului pentru asta... Am fost profesor la Urziceni şi am făcut naveta zilnic un an şi jumătate, timp în care am continuat să lucrez şi am publicat câte ceva în „Secolul 20”, revistă de literatură universală recent apărută.

Domnule profesor, în continuarea convorbirii noastre vă întreb: ce anume v-a marcat din studenţie, pozitiv sau negativ? M-a marcat, cred, viaţa comună a celor zece studenţi din grupa noastră, rămaşi destul de repede opt (un coleg a fost trimis de MAE să studieze la Bagdad şi a intrat apoi în diplomaţie, altul s-a retras), dar mai ales m-a marcat intrarea în lumea specială a marilor biblioteci, a studiului adevărat, a cercetării. Am primit încă din anul I permis de intrare în Biblioteca Academiei prin bunăvoinţa profesorului Rosetti, care m-a uns colaborator al institutului de fonetică pe care-l conducea: sălile de lectură deschise până la zece noaptea, inclusiv sâmbăta, şi o mulţime de cărţi şi de reviste se găseau în rafturile din sală, bibliotecarii erau amabili şi adevăraţi cercetători ei înşişi, totul era ca un cadou nesperat.

În anii ‘70 aţi fost secretar general al Asociaţiei de Studii Orientale, iar începând cu 1972 aţi editat revista „Romano-Arabica”, titlu preluat/ reluat în anii ’90 de revista Centrului de Studii Arabe. Ce au însemnat toate aceste experienţe pentru domnia voastră? Cum v-au influenţat în cercetare?

Şeful Catedrei de Limbi Orientale era în timpul studiilor mele profesorul Cicerone Poghirc, un profesor, un organizator şi un om extraordinar. Toţi îi datorăm enorm pentru formarea noastră în spiritul unui clasicism în sens larg: documentare, cercetare, atitudine faţă de muncă, echilibru, generozitate şi seriozitate. Spun toate astea ca să se înţeleagă de ce am acceptat imediat când profesorul Poghirc, preşedintele Asociaţiei de Studii Orientale (nu exista atunci nici un Centru de studii arabe), mi-a cerut să-l secondez ca secretar general, deşi eram demult trecut la cealaltă specialitate, literatura română, în care îmi trecusem doctoratul în 1970 cu o teză despre „preromantismul românesc”. Prima necesitate pentru o asemenea instituţie fără forme precise de funcţionare şi fără buget era să publice: de aceea am pornit „Romano-Arabica” în 1972, cu cheltuiala noastră şi cu adeziunea/colaborarea unor savanţi pe care-i cunoşteam, profesorul C.C. Giurescu, Virgil Cândea, astăzi uitaţii turcologi Aurel Decei şi Gh. Constantin, foşti elevi ai lui Babinger, iar din generaţia mea cercetători deveniţi cu timpul autoritate în domeniile lor: traducătoarea vechilor cărţi de arabă, poeta Grete Tartler, etnologul Const. Eretescu, istoricul Virgil Ciocâltan ş.a.

Cum vă amintiţi profesorii de la Secţia de Arabă? Ce au reprezentat pentru dv. şi pentru toate generaţiile de studenţi care i-au ascultat?

Profesorii noştri erau foarte diferiţi: Yves Goldenberg, inginer de formaţie, făcuse şcoala şi liceul la Cairo, în limba arabă, avea buni prieteni printre colegii arabi, iubea cultura arabă şi pe arabi, iar pe egipteni îi cunoştea ca nimeni altul la noi: el ne-a spus că egiptenii vor face pace cu Israelul cu un an înainte ca aceasta să se realizeze. Ştia şi îi plăcea să recite poezie veche, clasică, avea stofă de filolog şi explica cuvintele noi prin etimologii (araba este o limbă cu derivări foarte bogate) şi prin alte citate, dar cel mai mult ne citea din proza contemporană şi ne-a făcut să iubim scriitori ca Taha Husein sau Tawfiq al-Hakim. Cu timpul, când şi-a dat seama că avea un prestigiu sigur şi că ţineam mult la el, devenise ca un coleg mai mare, ca un sfătuitor. După doctoratul Nadiei, care a avut oarecare ecou, i-a scris în arabă o scrisoare emoţionantă în care îi prevedea un viitor strălucit. Din păcate, a murit la 48 de ani, lăsând câteva studii excelente, un neegalat manual de arabă şi cu o mulţime de proiecte începute. Ceilalţi au venit şi au plecat fără a lăsa mari urme. Olga Nagy, o absolventă de arabă din Leningrad, are meritul că ni l-a făcut cunoscut pe marele arabist rus Ignatii Kratchkovski.

Am folosit cartea dv. Literatura română şi Orientul atunci când am cercetat în cadrul proiectului masteral influenţele operei Kalila şi Dimna asupra Istoriei ieroglifice. Profit de acest interviu pentru a vă pune câteva întrebări referitoare la contactele culturale românoorientale. Cum se văd afinităţile româneşti faţă de acest spaţiu? Ce apropie mentalitatea românească de Orient? Cum priviţi cercetările referitoare la influenţele din secolele XIX-XX? În acest context, ce sfat aţi da tinerilor arabişti care îşi propun să valorifice cunoştinţele de arabă pentru a cerceta diferite aspecte ale acestor contacte?

Contactele istorice directe între cultura arabă şi români sunt puţine, dar consistente, şi ele aşteaptă un cercetător care să fie şi bun cunoscător al limbii, şi istoric, şi paleograf. Timotei Cipariu a făcut din anii tinereţii o pasiune deosebită pentru limba şi cultura arabă, a cumpărat şi copiat cărţi şi manuscrise şi a întreprins cercetări de o amploare greu de imaginat. Dimensiunile contribuţiilor sale au fost schiţate de fostul nostru profesor Yves Goldenberg, care i-a studiat arhiva. Una dintre cele mai importante este încercarea lui Cipariu de a identifica sursa diverselor citate în versuri pe care le cuprind manuscrisele din O mie şi una de nopţi: având în vedere dimensiunile acestei „cărţi populare”, vă puteţi da seama că numai cuprinderea şi valorificarea acestor documente lăsate de profesorul de la Blaj cere o activitate de o viaţă. Sunt apoi mai multe manuscrise rare din colecţia sa care trebuie comparate şi cărora trebuie să li se stabilească locul în stema textului, trebuie editate unele fragmente necunoscute ş.a.
Alt tip de cercetări ar putea fi investigarea unor paralelisme între activitatea traducătorilor şi a oamenilor de cultură din ţara noastră (din Balcani de fapt) şi din ţările arabe din Orientul Mijlociu pe care le-a semnalat soţia mea în mai vechea ei carte despre Identitatea arabă: în sec. XIX-XX la noi şi acolo s-au tradus cam aceleaşi cărţi din literaturile occidentale, sau organizat cam acelaşi tip de şcoli superioare, de muzee, de academii şi societăţi ştiinţifice, a existat un curent tardiv romantic şi curând unul simbolist destul de asemănător etc. Mulţi călători români remarcă în trecere afinităţi, gustul oamenilor de pe stradă de pildă, din cafenele, pentru muzica românească, uşurinţa cu care negustori, muncitori, mici întreprinzători din România legau relaţii în acest spaţiu şi uneori rămâneau acolo ş.a.

Pornind de la ultima întrebare, permiteţi-mi să vă întreb în numele generaţiei mele: Ce sfat sau sugestie aţi da tinerilor care se aventurează în călătoria pe drumul arabei? Dar pe cel al studiilor orientale? Există oare o cheie sau un set de chei care să deschidă poarta succesului?

Nimeni nu garantează succesul, dar în acest domeniu, în care există mulţi specialişti de înaltă clasă, nu cred că ai nici o şansă fără două înzestrări: talent pentru această limbă (nu pentru limbi străine în general, ci pentru limbi clasice) şi apoi perseverenţă şi putere de muncă. Restul vine de la sine, ca să zic aşa.

Dacă tot am ajuns cu discuţia în bibliotecă, care a fost prima carte în limba arabă pe care aţi văzut-o? Dar prima pe care aţi citit-o? Ce trăiri/ stări/ emoţii v-a trezit?

Profesorul Goldenberg avea un set de manuale şcolare din Egipt, dacă astea pot fi socotite cărţi. Prima carte pe care am citit-o când am fost student încă a fost o carte adusă de un unchi dintr-o delegaţie economică din Egipt: o ediţie contemporană din Fi-l shi‘r al-gahiliyy (Despre poezia preislamică), recomandată lui, probabil, de un cunoscător. Cum cartea e plină de citate şi comentarii savante, n-am înţeles atunci mare lucru şi, probabil, că nici n-am terminat-o, dar proza limpede a lui Taha Husein şi tipul de analiză comparativă pe care-l utiliza, filologică şi istorică, m-au fermecat. Am rămas, doar cu acest modest bagaj (cu romanul al-Ayyam şi vreo alte două texte), cucerit de personalitatea acestui mare umanist modern.

În anul III de facultate, pe când studiam literatura arabă modernă, am citit cu mare curiozitate nuvelele traduse de domnia voastră (Abd Ar- Rahman Aş-Şarqawi – Vise mărunte, Scorpionul) incluse în antologia Cele mai ieftine nopţi. Nuvele arabe.). Dacă ar fi să faceţi un bilanţ al traducerilor din literatura arabă în limba română, valorificând atât experienţa de traducere pe care o aveţi, cât şi vasta experienţă – de peste jumătate de secol – de istoric literar şi comparatist, ce lipsuri aţi identifica? Ce ar mai trebui tradus? Ce este vital pentru tânăra generaţie, uneori debusolată, să citească pentru a nu deraia de pe Cale? Mă refer la mari cărţi, texte formatoare, scormonitoare în eu. Canonice, ca să folosesc o etichetă- clişeu a sufocantei, din păcate, limbi de lemn academice.

Nu cred că există un canon decât în sens virtual sau, în cel mai bun caz, există un canon şcolar, generalizat apoi tocmai prin faptul că este propagat prin intermediul unei instituţii care cuprinde aproape totalitatea persoanelor neformate încă, la vârste tinere. Fiecare generaţie îşi schimbă şi ea, destul de vizibil, preferinţele şi formează un nou canon pe care încearcă să-l impună, sprijinindu-se pe vechiul canon sau combătându- l (cred că e cam acelaşi lucru). Literatura arabă a fost multă vreme mai respectuoasă cu propriul ei canon clasic decât alte literaturi, lucru uşor de înţeles având în vedere caracterul limbii clasice pe care o foloseşte, dar epoca interbelică a văzut apariţia unei timide literaturi în dialect (teatru, poezie) cu a cărei dezvoltare ulterioară nu mai sunt la curent.
Marile texte formatoare, cărţile de adab sau de retorică ale lui Jahiz de pildă, precum la noi ale lui Negruzzi, Creangă sau Filimon, deşi au alte trasee, au rămas în mare măsură monumente obligatorii pentru parcursul şcolar, în care învaţă şi cum să le stăpânească, să le interpreteze. Tinerii arabi rămân din şcoală – am impresia – cu o atitudine mult mai favorabilă faţă de această proză în care resursele limbii sunt folosite cu mare artă, şi rămân în acelaşi timp lecturi agreabile; poezia clasică îmbătrâneşte mai mult. Românii au avut şansa de a putea citi în traduceri excelente o parte importantă din această proză de înţelepciune, precum şi o colecţie clasică de poezie veche (cele şapte muallaqate), toate datorate Gretei Tartler. Din literatura modernă cititorul român poate alege dintre traducerile foarte bune ale unor cărţi care au cucerit lumea, începând cu autori din generaţia lui Naghib Mahfuz (tradus de N. Dobrişan) sau Taufiq al-Hakim până la cei din generaţia lui Khaled al-Khamissi sau Gamal al- Ghitani, datorate unui mare număr de profesionişti pe care i-a produs Secţia de Arabă de la Universitatea din Bucureşti. În canonul clasic obligatoriu intră desigur şi Coranul, tradus la noi în mai multe ediţii de G. Grigore. Literatura arabă este astăzi atât de vastă şi atât de diversă încât îmi este imposibil – şi probabil nu numai mie – să vorbesc de un canon sau despre ce anume ar trebui tradus, cu atât mai mult cu cât am pierdut legătura cu acest domeniu de foarte mulţi ani şi mă informez doar, din timp în timp.

Care a fost prima ţară arabă vizitată de dv.?

Prima ţară arabă pe care am vizitato a fost Siria, în 1978, invitat de Uniunea Scriitorilor Sirieni, şi am avut atunci ocazia de a vedea locuri extraordinare pe care dv. nu le veţi mai putea vedea acum: splendidul oraş Alep şi vechea Palmiră, Tadmorul arab.

Cum definiţi Orientul? Cum este Orientul domniei voastre?

Orientul este un concept vag, mai degrabă o idee, o viziune născută din comparaţia celor două entităţi istorice şi culturale cunoscute din Antichitate: altădată se vorbea despre Europa şi Asia, ca în eseul lui Emmanuel Berl. Sunt lucruri pe care le-au lansat, discutat şi luminat mulţi predecesori, până la mult comentata carte a lui Edward Said; sunt recapitulate întro serie de eseuri din volumul recent al soţiei mele Noi şi Orientul arab. Cum au văzut călătorii români Orientul în secolele anterioare, al XIX-lea şi al XX-lea, se poate vedea în cartea mea Lâna de aur, care are un capitol intitulat O fantasmă: Orientul.

Trăim, din nefericire, o criză a valorilor, avem din ce în ce mai puţine modele, repere etc. În opinia domniei voastre, care este cea mai de preţ trăsătură a culturii arabe pe care ar trebui să o preţuim?

Cred că respectul pentru predecesori, pentru cultură ca domeniu identitar, pentru limbă ca tezaur al acestei identităţi. Există numeroase exemple încă din textele vechi, dar şi în viaţa politică modernă, care arată că nimeni nu putea ocupa funcţii înalte în stat dacă nu era un bun vorbitor şi un bun cunoscător al limbii clasice.

Având o bogată experienţă la catedră, v-au trecut „prin mână” generaţii şi generaţii de studenţi. Unii lucrează în cercetare, alţii sunt profesori, diplomaţi, traducători, scriitori – cum se întâmplă în fiecare promoţie. Aţi avut studenţi care vau marcat cariera didactică? Altfel spus, întâlniri spectaculoase ?

Eu m-am făcut profesor la bătrâneţe, aveam aproape cincizeci de ani, şi n-au trecut prin mâinile mele prea multe generaţii. Am avut câţiva studenţi remarcabili şi a fost o plăcere să lucrez cu ei, dar nu o să-i numesc eu: o vor spune ei cândva, dacă a fost aşa. Vin însă dintr-o familie de profesori, de învăţători în sens larg. Am înţeles târziu ce înseamnă acest lucru şi l-am revendicat doar când am devenit şi eu profesor; în faţa biroului meu stă fotografia străbunicului matern, primul învăţător cu diplomă din satul lui, al cărui nume l-am găsit printre cei care-i trimiteau lui Hasdeu răspunsuri la chestionare. În această privinţă aş putea spune că am fost nu profesorul, ci elevul generaţiilor de învăţători care m-au precedat.

Ştim că succesul cere sacrificii. Care au fost cele mai mari greutăţi sau dezamăgiri cu care v-aţi confruntat?

Nu cred că m-am confruntat cu mai mari greutăţi sau dezamăgiri decât oricare coleg: toate sunt trepte spre ceea ce, la un moment dat, devine faptă.

Dar cea mai mare răsplată? Încununarea carierei, ca să zicem aşa.

Nu ştiu ce înseamnă ‘încununarea carierei’, poate doar într-o viaţă de sportiv. Cea mai mare răsplată însă mi-a fost faptul că am făcut ce mia plăcut: m-am ‘ocupat’ de literatură, chiar şi când eram profesor navetist la Urziceni. Am citit, am căutat informaţii şi am scris despre literatură, încercând să explic de ce mi se par frumoase sau importante unele lucruri; şi pentru a sugera de ce mi se par mai frumoase şi mai cuprinzătoare decât par la prima vedere, le-am comparat uneori cu alte texte, le-am aşezat într-o ambianţă mai largă şi uneori neobişnuită.

Dacă v-aţi apuca să faceţi un bilanţ foarte dur, la care dintre toate lucrurile pe care le-aţi făcut până acum v-aţi opri? La care ţineţi cel mai mult? Dacă aţi da timpul înapoi, ce aţi reface? Aţi vrea „să tăiaţi” sau să adăugaţi ceva? Credeţi că există ceva ce, din diferite motive, n-aţi făcut, şi regretaţi?

Nu cred nici în interesul, de fapt nici în posibilitatea de a ne juca de-a „ce-ar fi dacă?” şi nici nu pot spune la care dintre „copii” ţin cel mai mult. Dar pot spune că dintre toţi aceşti „copii”, ediţia şi prefaţa scrierilor lui Dinicu Golescu mi se pare că se apropie cel mai mult de ceea ce ar trebui ea să fie, ca cercetare de istorie literară, ca realizare filologică şi ca aparat critic.


Interviu de Alina Georgiana Focşineanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara