Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La o noua lectura:
Mircea Cărtărescu – proză de Alex. Ştefănescu


Copiii şi ceilalţi

Proza lui Mircea Cărtărescu este autobiografică, narcisistă şi poematic-filosofică, semănând în linii mari cu proza lui Eminescu. Vârsta artistică a celor doi autori diferă însă flagrant. Spre deosebire de precursorul său din secolul nouăsprezece, structural matur şi responsabil, Mircea Cărtărescu este, din punct de vedere tipologic, imatur şi refractar la asumarea unor responsabilităţi. (Pe cel dintâi, ni-l putem imagina participând, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, la organizarea unui eveniment de răsunet naţional: sărbătorirea a 400 de ani de la ctitorirea Mânăstirii Putna de către Ştefan cel Mare; pe cel de-al doilea nu-l vedem decât petrecându-şi, la patruzeci şi doi de ani, o vacanţă la Tescani, împreună cu câţiva studenţi ai săi de la Litere, şi amuzându-se să-şi scrie reciproc versuri cu carioca pe omoplaţi şi coapse.)

Pentru Mircea Cărtărescu, copilăria reprezintă principala sa experienţă existenţială şi singura pe care a trăit-o atent. Proza sa se referă aproape exclusiv la această perioadă. Nu vom întâlni, nici în volumul de nuvele Visul, 1989, nici în romanul Travesti, 1994, reprezentări ale condiţiei de bărbat adult sau ale rolului jucat de acesta în societate. Prozatorul nu are sentimentul situării sale în istorie, nu se simte răspunzător de ce se întâmplă în jur şi nu se arată interesat de soarta ţării în care s-a născut. Din perspectiva lui, alţii sunt cei care se ocupă de aşa ceva, aşa cum din perspectiva copilului, alţii (părinţii, profesorii) trebuie să aibă grijă de problemele practice ale vieţii, serioase şi plictisitoare.

Lumea copilăriei evocată de cineva care la vârsta încărunţirii părului încă nu s-a maturizat şi care se pasionează de jocurile pe computer şi se fotografiază în haine de rocker - aceasta este proza lui Mircea Cărtărescu. Cu menţiunea că "imaturul", insensibil până la un fel de cecitate faţă de ceea ce-i animă pe adulţi, are facultatea misterioasă de a vedea din când în când mai departe decât ei toţi, privind ca într-un abis în sine. "Dară ochiu "nchis afară, înlăuntru se deşteaptă..."

Naratorul are clară în minte imaginea spaţiului în care şi-a petrecut copilăria, în special începând de la vârsta de patru ani, când s-a mutat cu părinţii săi într-un bloc cu opt etaje de pe şoseaua Ştefan cel Mare:

"Blocul se afla în stadiul de finisare. Era lipit la un capăt de o construcţie care m-a neliniştit întotdeauna din cauza crenelurilor şi foişoarelor, a perspectivelor infinite pe care le-am regăsit la Chirico, şi pe toată partea din spate, dinspre moară (altă clădire medievală, de un stacojiu sinistru) blocul avea întinse încă schele ruginite. În spatele blocului, pământul era răscolit de şanţuri de canalizare, care ajungeau pe alocuri la o adâncime de peste doi metri. Acesta era terenul nostru de joacă, despărţit de curtea morii printr-un gard de beton. Era o lume nouă şi plină de ascunzişuri, murdară şi ciudată, pe care noi, vreo şapte-opt băieţi între cinci şi doisprezece ani, o luam în fiecare dimineaţă în stăpânire şi cercetare, înarmaţi cu pistoalele de apă, de doi lei, pe care le cumpăram, albastre şi roze, de la ŤScufiţa Roşieť, magazinul de jucării care exista pe atunci la Obor, Oborul vechi, adevărat, şi în care mirosea întotdeauna a petrosin" (nuv. Visul din vol. cu acelaşi titlu).

La fel de clar îşi aminteşte naratorul şi fanteziile copilăriei, atribuite unui tovarăş de joacă cu talent de povestitor, poreclit "Mendebilul":

"În capul meu, sub bolta ţestei, se află un omuleţ care seamănă perfect cu mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce face el, fac şi eu. Când el mănâncă, eu mănânc. Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez exact aceleaşi vise. Când el mişcă mâna dreaptă, o mişc şi eu pe a mea. Pentru că el e păpuşarul meu.

Dar bolta cerului nu e decât ţeasta unui copil uriaş, care şi el seamănă perfect cu mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce fac eu, face şi el. Când eu mănânc, el mănâncă. Dacă eu dorm şi visez, el doarme şi visează acelaşi vis. Pentru ca el să mişte mâna dreaptă, este de ajuns să mişc mâna dreaptă. Pentru că eu sunt păpuşarul lui." (idem).



Oamenii maturi ca personaje

Când aduce în prim-plan, ca personaje, oameni maturi, prozatorul îndeplineşte ironic ritualul prezentării lor:

"Emil Popescu era arhitect. Se specializase în proiectarea fabricilor de ulei, şi se poate spune fără exagerare că oriunde în ţară se construise în ultimii cinci-şase ani o fabrică de ulei se cunoşteau mâna pricepută şi mintea deprinsă cu rezolvarea dificultăţilor tehnice ale arhitectului Popescu. Pasiunea sa de a proiecta fabrici de ulei era foarte veche. Îşi dorise cu ardoare acest lucru încă de când era doar un puştan şi îşi trăia copilăria în umbra uriaşă a fabricii de ulei din preajma depourilor ITB şi a cinematografului "Melodia" de pe Ştefan cel Mare." (nuv. Organistul din vol. Visul).

În foarte scurt timp însă el se plictiseşte să simuleze, fie şi ironic, realismul şi eliberează, din sticla în care s-a zbătut nerăbdător, duhul imaginaţiei. Anodinul arhitect Emil Popescu evoluează într-o direcţie neaşteptată. Cumpărându-şi o "Dacie" şi pasionându-se de achiziţionarea unor claxoane tot mai sofisticate, el ajunge să-şi instaleze la maşină o uriaşă orgă electronică, din care se revarsă o muzică siderală pe întreaga planetă:

"De-a lungul deceniilor, întreaga mentalitate umană se schimbase sub influenţa copleşitoare a arhitectului. Nu mai existau conflicte, pentru că singurul interes al fiecărei fiinţe umane era să poată asculta zi şi noapte recitalul neîntrerupt. Se mai muncea doar pentru asigurarea mijloacelor minime de subzistenţă şi pentru întreţinerea vastei reţele de sateliţi care retransmiteau permanent muzica arhitectului. Se iubeau pe muzica arhitectului şi, când erau înmormântaţi, aveau parte de aceeaşi muzică funerară."

Pentru prozator, oamenii nu există ca oameni. Ei sunt un fel de entităţi metamorfotice - ca personajele din filmele de desene animate: se pot lungi sau comprima, se pot împrăştia şi recompune, se pot transforma în cu totul altceva, fără nici o legătură cu condiţia omenească.



Serii rapide de revelaţii

Apariţia în 1996 a romanului Aripa stângă - prima parte a unei proiectate trilogii cu titlul Orbitor - a făcut senzaţie, amintind brutal cititorilor din România ce înseamnă marea literatură. În comparaţie cu acest roman, aproape tot ce s-a publicat la noi după 1989 pare fad şi derizoriu.

Într-o clasificare mecanică, Aripa stângă nu este altceva decât o autobiografie. Dar ce autobiografie! Scriitorul povesteşte nu numai ce i s-a întâmplat pe vremea când era copil şi locuia într-un bloc de pe şoseaua Ştefan cel Mare, în Bucureşti, ci şi cum s-au agregat cu miliarde de ani în urmă atomii din care, prin complicate metamorfozări, a apărut în cele din urmă Mircea Cărtărescu.

Coborârea în timp devine o aventură, la fel de palpitantă ca aceea istorisită de Jules Verne în Călătorie spre centrul Pământului. Printr-un proces de anamneză, trăit cu înfrigurare, autorul descinde în cel mai îndepărtat trecut biografic. El îşi aminteşte ce auzea şi ce vedea în uterul matern. Îşi aminteşte, mergând şi mai departe în timp, cum un străbunic de-al lui din partea mamei, Vasili Badislav, şi-a părăsit în 1845, împreună cu toate rudele, satul natal din Bulgaria şi s-a stabilit în Muntenia. Îşi aminteşte, în sfârşit, răgetele tandre ale strămoşilor săi dinainte de apariţia mamiferelor pe Pământ, cuprinşi de febra împerecherii în mlaştinile primordiale.

Dar nu este vorba doar de scufundări în trecut, ci şi de expediţii interogative în toate direcţiile posibile: spre extremităţile galaxiei noastre, spre lumea particulelor elementare ale materiei, spre realitatea - revelatoare sau mistificatoare - a visului şi halucinaţiei. Întrebările pe care le lansează scriitorul rămân fără răspuns, dar, prin însăşi anvergura lor, creează o puternică impresie de vastitate a necunoscutului care ne înconjoară. Este ca în timp de război când se plimbă pe cer fasciculele de lumină ale reflectoarelor, în căutare de avioane inamice.

Cartea nu este egală ca valoare. Treapta cea mai înaltă este atinsă în paginile care cuprind conştientizări frenetice ale situaţiei omului în Univers. Ni se oferă serii rapide de revelaţii, într-o progresie delirantă. Înregistrată separat, fiecare dintre aceste revelaţii s-ar dovedi a fi doar o iluzie a înţelegerii existenţei. Fiind vorba însă de o repetată luare cu asalt a necunoscutului, se ajunge la un fel de iluminare, discontinuă şi totuşi reală, ca iluminarea unei încăperi de blitz-urile unei armate de fotoreporteri.

Aproape la fel de valoroase ca literatură sunt descrierile fastuoase ale unor halucinaţii - de genul celor din cărţile lui M. Blecher. Poeme vizionare ample şi superartistizate, expresie nu a pierderii lucidităţii, ci, dimpotrivă, a unui surplus de luciditate, aceste descrieri se remarcă printr-o precizie nemiloasă, dusă uneori până la cruzime. Ele n-au fiorul existenţial al pasajelor interogative, dar produc sofisticate şi până la urmă copleşitoare emoţii estetice.

Urmează, în ordinea descrescândă a valorii, portretele unor fiinţe umane groteşti, întâlnite în Bucureştiul vremii noastre. Cu plăcerea perversă a lui Bosch de a studia monstruozitatea înfăţişării unor semeni, Mircea Cărtărescu reperează în jurul său, în tramvai, pe stradă sau într-un spital, figuri de estropiaţi şi le fură imaginea pentru colecţia sa.

La nivelul unui roman "social" bun din perioada interbelică (dar nu mai sus de atât) se situează diferitele secvenţe din biografiile părinţilor naratorului, Maria şi Costel, amândoi muncitori bucureşteni din mediul rural, ca şi din biografiile altor personaje, cum ar fi ofiţerul de Securitate Ion Stănilă.

În sfârşit, aproape complet neinteresante sunt menţionările în regim de inventar ale adreselor la care a locuit succesiv memorialistul în anii copilăriei, ale magazinelor din apropierea locuinţei de pe şoseaua Ştefan cel Mare, ale copiilor unor vecini etc. etc. Aproape toţi scriitorii, chiar şi unii foarte mari, fac această greşeală când îşi rememorează viaţa: uită de cititor şi se scaldă în plăcerea de a trece în revistă oameni şi situaţii de altădată; consideră importante diverse episoade insignifiante numai pentru că

le-au trăit ei. Nabokov însuşi, în Vorbeşte, memorie, devine plictisitor de la un moment dat inventariind minuţios fiinţe şi lucruri din anii copilăriei lui, iremediabil neinteresante pentru cine nu le-a cunoscut pe cont propriu.



O posibilă antologie

Romanul lui Mircea Cărtărescu are factura unui text scris direct la maşina de scris, pe parcursul a zeci de şedinţe, neasemănătoare între ele. Scriitorul n-a făcut efortul de a conferi o unitate de ton întregii scrieri. El a fost cum s-a nimerit: exaltat, blazat, disperat, sarcastic, enervat, triumfător, umil. Totodată, a preluat rapace şi abuziv descoperiri din propriile-i cărţi anterioare sau s-a îndepărtat într-un mod nesăbuit - ca un cosmonaut care şi-ar părăsi racheta în spaţiul cosmic - de identitatea sa literară. A rezultat un text eruptiv şi eterogen, o magmă literară, în care şuvoaiele de aur topit coexistă cu aglomerările de zgură şi emanaţiile sulfuroase. Un asemenea text este - teoretic - nedestinat publicării. El are farmecul unei creaţii rămase în manuscris, pe care Mircea Cărtărescu ar fi tipărit-o în calitate nu de autor, ci de editor. În timpul lecturii simţim, printre altele, plăcerea vinovată a săvârşirii unei indiscreţii, ca atunci când citim postumele lui Eminescu.

Această eternizare a textului într-o etapă, teoretic, premergătoare publicării a făcut posibilă prezenţa în carte şi a unor pasaje neinspirate, dar şi a unora de o frumuseţe literară suprafirească, în pânzele căreia bate parcă un vânt de nebunie. Sentimentul "responsabilităţii", propriu autorului-care-pregăteşte-o-carte-pentru-tipar, ar fi dus probabil la îndepărtarea şi a unora, şi a altora.

S-ar putea alcătui o antologie, cuprizând momentele de maximă expresivitate din roman. Ea ar avea fără îndoială mai mare succes la public decât romanul, mult prea greoi pentru a fi explorat de nespecialişti. Iată cum ar putea arăta o asemenea antologie (titlurile ne aparţin):

Mama uriaşă. Imaginea a apărut întâi în poemele lui Mircea Cărtărescu. De altfel, în roman, el o evocă prin intermediul poemelor:

"Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprânceana ei încruntată, care mă umplea de teroare."

Este remarcabilă capacitatea autorului de a reprezenta concret, cu precizie, un personaj mitologizat. Metoda cea mai frecvent folosită de alţi scriitori când vor să descrie asemenea personaje o constituie "voalarea" imaginii. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, procedează la o descriere exactă până la prozaism, ca un reporter: "măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină"... etc. Acest hiperrealism face verosimilă şi terifiantă imaginea mamei uriaşe.

Pe de altă parte, gigantismul personajului îl tulbură pe cititor, trezindu-i amintiri din cea mai îndepărtată copilărie, când îi privea pe părinţi de jos în sus şi se simţea nu numai ocrotit, ci şi dominat, ameninţat, aflat la discreţia unei autorităţi ininteligibile. Pusă sub lupă de scriitor, dragostea de mamă se dovedeşte a fi dătătoare de fiori de groază - descoperire şocantă, de genul celei pe care o fac spectatorii filmului Păsările al lui Hitchkock în legătură cu atrocitatea graţioaselor fiinţe înaripate.

În sfârşit, secvenţa mai cuprinde sugestii la prezenţa unei divinităţi omnisciente (sau a unui "big brother"): "Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru"...

Reconstituirea imaginii mamei plecând de la proteza ei dentară. Reconstituirea se face în mintea copilului, în timp ce el ridică proteza şi o examinează în lumina amurgului:

"Am ridicat proteza deasupra capului meu, şi dinţii au prins să sclipească galbeni ca flacăra de sare, pe când gingiile au dispărut, topite-n culoarea identică a înserării. ŤAh, mamăť, am şoptit în nebunia acelei tăceri. Am rămas câteva minute privind în lumina tot mai întunecată proteza, până când, amurgul devenind stacojiu ca sângele venos, aparatul dentar căpătă un fel de lumină interioară, de parcă un gaz uşor fluorescent ar fi umplut arcul gingiilor de cauciuc. Şi-n jurul lor se alcătui, fantomatic, mama. Întâi scheletul transparent ca pielea puricilor de baltă, ca o radiografie verzuie, catifelată, delicată. Craniul cu petele mari ale ochilor şi cele mici ale foselor nazale, cuşca toracică, fluturele translucid al oaselor iliace, tuburile gelatinoase ale mâinilor şi picioarelor şi degetelor."

Reconstituirea imaginii mamei are loc în condiţiile în care mama trăieşte, situaţie neobişnuită, întrucât orice reconstituire - criminalistică, afectivă etc. - este de regulă postumă. Anticiparea, sacrilegiu involuntar săvârşit de copil, conferă episodului stranietate. Pe de altă parte, trebuie luat în considerare faptul că proteza dentară (cumpărată şi adusă acasă, dar nefolosită vreodată de proprietara ei) a fost găsită de copil printre alte lucruri inutile dintr-o veche poşetă. Misterul iradiat de obiectele scoase din uz îl atrage pe Mircea Cărtărescu ca şi pe M. Blecher (aşa se şi justifică trimiterea la M. Blecher pe care o face Nicolae Manolescu în prezentarea sa de pe ultima copertă a cărţii).

Acoperişurile Bucureştiului. Este vorba de un scurt poem în proză despre Bucureştiul văzut de sus (nu de un agent de circulaţie din helicopter, ci de un foarte înzestrat scriitor, din dirijabilul imaginaţiei sale):

"Cât vedeam cu ochii, Bucureştiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sânge, se-ntindea cu acoperişurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a CEC-ului, bilele din vârful hotelului Negoiu şi ale clădirii ASE-ului, ciupercile sucite ale bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice ala Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză al unui copil cu poliomielită, falusul Foişorului de Foc, totul înţesat de un popor de statui înfăţişând gorgone şi atlaşi şi cherubini şi Agricultura şi Industria şi toate Virtuţile şi pe Seneca şi pe Kogălniceanu şi pe Bălcescu şi pe Rosetti şi pe Vasile Lascăr, univers contorsionat de calcar şi ipsos şi bronz, acoperit de zăpadă."



(fragmente dintr-un studiu mai amplu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara