Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
Mircea Nedelciu de ---


Prieten, constructor, mare prozator

Era din stirpea eroilor antichitătii. Îl trăda rîsul său inimitabil, "homeric". În imensa închisoare comunistă nu-si afla locul. Desi nu era un inadaptat. Dar, între atîtia "trepădusi, eunuci, turnători, între atîtia tipi lunecosi, duplicitari, între atîtia lasi paranoici, el era altfel. Avea o substantă si o structură diferite.
A fost, în viată si în scris, un self-made-man. S-a "format" singur, s-a impus prin meritele proprii. A avut naivitătile si iluziile sale, dar niciodată n-a trisat. Avea acea onestitate funciară a lui Ivan Denisovici care stie că, într-un lagăr, pentru a supravietui, trebuie să te "descurci", dar nu ai voie, dar nu ai voie cu nici un chip, să devii sacal: să te umilesti, să lingusesti, să-i vinzi pe cei din jurul tău.
Dar Mircea Nedelciu a fost mai mult decât un supravietuitor al României- închisoare; a fost un învingător. Nimeni nu are ce-i reprosa pentru ce a făcut înainte de 1989. Generos, cu adevărat cult al prieteniei, dinamic si plin de idei, Mircea Nedelciu a fost indiscutabil, nexul generatiei ^80, locul ei geometric. Nu era propriu-zis un "sef", desi era născut să fie conducător; el era Mircea, omul-fără-de-care-nu-se-poate. Chiar si cei care se dusmăneau între ei, erau prieteni, fiecare în parte, fiecare în felul său, cu Mircea.
Fiindcă, repet, Mircea era altfel. Nu-ti cerea niciodată să-l ajuti, dar erai sigur că te va ajuta oriunde si oricând. Respectându-se pe sine - avea un extraordinar simt al onoarei; era "granita" peste care n-a trecut nimeni nepedepsit - îl respecta pe fiecare în parte (chiar dacă acesta...). Era ferm, dar nu ranchiunos. Era net, clar, dar discret, delicat în cele sufletesti. Un adevărat prieten.
Era un constructor. "Contrapunct", ASPRO, chiar acea structură "informală", dar nu mai putin rezistentă, numită generatia ^80 i se datorează în mare parte. De mai bine de 20 de ani, cu răbdare, parcă într-o doară, a tesut o retea de prietenii literare, de oameni care voiau altceva de la liteeratură, care făceau o altă literatură. Meschine - strict fizic - subsolul si, apoi, librăria "Cărtii Românesti" au devenit, gratie lui, adevărate toposuri mitice ale generatiei noastre. A constituit, împotriva "caracatitei comunist-securistice" o contrastructură: a prieteniei si, esential, a valorii literare. În centrul căreia, repet, se afla chiar el. Ca om si scriitor.
Pentru că, pentru că Mircea Nedelciu era, este un mare prozator. Între prozele sale se numără cîteva capodore: "8002 de la Obor la Dîlga", "Claustrofobia", "Ultima partidă de taxi-sauvage" s.a.m.d. Dincolo de orice "textualisme" - Mircea a inventat o sintagmă, de obicei interpretată aiurea, "inginerie textuală", pornind, cred, de la ingineria genetică (stranie premonitie: boala sa avea o bază genetică) - prozele sale impun printr-o extraordinară capacitate de a recompune situatii, reactii, stări autentice. Nu sofisticarea, excesul asianic îi erau proprii lui Nedelciu, cît precizia, acuratetea "operatiei estetice". Si acea atentie generoasă, care e marca celor alesi, la celălalt, la "anonimul" de lângă tine.
Înainte să ajung la biserica unde zăcea trupul lui Mircea, m-am plimbat, o oră, prin centru, uitându-mă la coafeze, la vînzătoarele din magazine, la soferii de taxi, la junele si junii de pe stradă, de pe terase. Îsi duceau, inconstienti, viata mai departe. Fără să simtă golul. Lipsa celui care îi întelegea mai bine decît se înteleg ei însisi, care îi iubea si îi făcea să "vorbească" în prozele sale. Care, un aristocrat al spiritului fiind, nu îi privea de sus. Ivit dintre ei, dintre acesti anonimi, Nedelciu, un self-made-man, repet, nu avea o mentalitate de lumpen, de mahalagiu. Proza lui nu e exotică, lăutărească. E una high-tech. Dar "aplicată" unei lumi ignorate sau deformate pînă la el (cu minime exceptii).
Prin prozele sale, Nedelciu a descoperit un nou continent si, chiar, l-a colonizat. Vor urma altii poate. Dar el rămîne Conchistadorul (fără cruzimea si lăcomia acestuia, ba dimpotrivă). Ca si acesta, ca si eroii antici, a murit în floarea vîrstei.
Noi, tovarăsii săi de arme, cei care nu ne-am prăbusit, nu ne-am vîndut si datorită lui, sîntem obligati să-i continuăm explorările. Recunoscîndu-i preeminenta, gîndindu-ne mereu la el, ne oferim o sansă.
Prin ce a scris, dincolo de moarte, Mircea rămîne alături de noi, în fruntea noastră. A celor adevărati care stiu. Si vor.

Alexandru Musina



Ultimele luni

Acum nu mai e nici un secret: în ultimele luni, cam după Anul Nou, Mircea Nedelciu se stingea. Se simtea tot mai rău. A avut perioade grele, cu dureri din ce în ce mai supărătoare. Se subtiase si până atunci, însă în ianuarie-februarie slăbise enorm. George Crăciun si Călin Vlasie, care, împreună cu Mircea, plănuiseră încă de anul trecut publicarea unei culegeri a prozelor lui scurte la Paralela 45 (o si anuntaseră în catalogul editurii distribuit la Tîrgul Gaudeamus din noiembrie), s-au hotărît s-o tipărească imediat. Trecuseră pe la el si crezuseră că sfîrsitul e iminent. M-au "somat" să compun urgentissim prefata cărtii. Am stat cîteva zile la computer pînă tîrziu în noapte. O pagină am scris-o tinîndu-mi pe umăr fetita nou-născută, abia iesită din maternitate: nu vroia să adoarmă, plîngea ca din gură de sarpe si se linistise doar cu căpsorul lăsat pe spatele meu, înspre cărtile din bibliotecă, în timp ce eu apăsam tastele claviaturii si pe ecran apăreau fraze despre Mircea.
Cartea a apărut pe la începutul lui aprilie (n-a fost semnalată de-atunci încoace, în trei luni de zile, decât în suplimentul Vineri al Dilemei din 2 iulie; Johnny Manolescu o prezintă acolo ca pe "un eveniment editorial de vîrf", iar Sorin Alexandrescu vorbeste despre o "antologie magnifică" si un "eveniment literar"). Se mai întremase putin. Trecînd din nou prin Bucuresti, George devenise optimist, i se păruse că Mircea arată foarte bine fată de data trecută. Avea perioade în care se simtea mai în puteri. Mă oprea uneori, atunci cînd vroiam să scurtez vizitele ca să nu-l obosesc. Vorbeam des la telefon, continuam să ne sfătuim în legătură cu una, cu alta. Cînd Călin i-a dus cartea, s-a bucurat mult. Citise prefata de îndată ce o încheiasem. Mă sunase a doua zi. Vroia doar să-mi multumească si să-mi spună că l-a emotionat. Adăugase că impresiile "serioase" le amînă pentru după a doua lectură.Care n-a mai fost să fie.
Ce-o fi simtit văzîndu-si "integrala" prozei scurte adunată într-o singură carte groasă, recapitulativă? Stia că boala, implacabilă, îl macină, dar sînt sigur că spera să mai trăiască. Ultimul lui articol, pe care l-a scris cu trei zile înaintea sfîrsitului pentru rubrica lui săptămînală din Formula AS, e foarte normal, cu observatii la zi, ca si cînd ar fi urmat un altul si un altul si un altul. Nimic testamentar. Deci la începutul lui aprilie el era încă în viată si gîndea ca un om care mai are ceva timp înainte, însă - pe de altă parte - tinea în mîini "integrala" prozei lui scurte, îsi tinea opera în mîini ca si cînd ea ar fi fost încheiată; era viu, făcea planuri, privea înspre viitor si în mîini se avea pe sine însusi transformat în trecut, în "istorie literară". Ce poate să simtă într-o astfel de clipă un om, un scriitor, un scriitor mare?
În orice caz, desi n-a mărturisit-o direct, stiu sigur, si din ce-am vorbit noi doi, si din ce ne-a spus cînd l-am vizitat împreună cu George, cu Călin, cu Vlad Epstein, si din felul în care ne-a privit în ultima lui noapte, cînd nu mai putea vorbi, stiu sigur că a simtit că-l înconjurăm cu o mare dragoste si cu o mare prietenie...

Ion Bogdan Lefter



Edenomedia

Anul trecut, în septembrie, la biserica "Sf. Vasile cel Mare", pe Calea Victoriei, prietenii îl vedeau pentru ultima oară pe Ionică Dumitriu, marele pictor.
La iesirea din biserică, în căruciorul cu rotile, distrus, dar încă neînvins, prietenul de-o viată al lui Ionică, Mircea Nedelciu.
Nedelciu, marele comandant al unei întregi generatii de scriitori, pe care mi-l închipuiam conducînd, superb, o quadrigă romană - în căruciorul cu rotile.
M-am dus să-i sărut obrajii, sărati de lacrimi, iar el îmi spuse:
- Haide, măi Tudore, mai dati-mi un semn de viată, mai treceti pe la mine, că uite, altfel, ne vom vedea, ca astăzi, la biserică...
I-am promis că-l voi căuta. Nu m-am tinut de cuvînt, vai mie!
Nu a trecut anul. Predictia lui Mircea s-a adeverit. Acum, lui îi este bine. Nouă ne-au rămas răul, relele si remuscările. Si imaginea luminoasă a lui Mircea Nedelciu. Si cărtile lui. Care vor ninge peste noi, din ceruri. Din Edenomedia!

Tudor Jebeleanu



Existenta (si) pentru ceilalti

Cred că existenta umană cunoaste în mare trei etape, sau trei forme distincte de manifestare ale raportului Eu-Tu: existenta gregară, existenta individualistă si existenta pentru ceilalti. Scriitorii, ca toti oamenii din toate celelalte tesuturi pulsatile ale corpului social total, se împart si ei în mare în trei categorii. Cei mai multi se resemnează cu existenta gregară: în familie, în clan, pe lîngă vreo revistă, în boemă, în vreo gascută, la berărie sau la Casa Scriitorilor. Scriitorii recunoscuti, importanti, cei care pe lîngă talent mai au si tenacitate ori sansă, îsi pot permite luxul egoismului si al creativitătii în sine si pentru sine, care pare să-i motiveze în ochii lor proprii si ai celorlalti. Însă extrem de putini trec vreodată de aceste două etape în definitiv "naturale", la etapa "nefirească" a existentei (si) pentru ceilalti.
Cred că Mircea Nedelciu făcea parte din această ultimă categorie. El cunoscuse cam tot ce se poate cunoaste despre cele două forme de existentă primare, si desi avea si mult talent si recunoastere publică, desi avusese si tenacitate si sansă, ceva din el hotărîse să treacă dincolo de evidenta zilnică a relatiilor umane aparent "normale" (căci coplesitor majoritare). Mircea avea - sau cîstigase - darul de a se dărui celorlalti nu doar în scris ori în închipuire, cum fac cei mai multi, ci si în realitate. De aici, harul prieteniei, neobosite, răbdătoare, ajutătoare, pe care i l-au cunoscut atît de multi. De aici, talentul pragmatic, creativitatea organizatorică, energia lucrătoare, tenacitatea bonomă si răbdarea "crestină" în a implementa un nou fel de functionare a breslei scriitoricesti, prin noi si deocamdată mici institutii, printr-o nouă mentalitate mai juridică si mai "de piată", printr-o morală mai echitabilă decît clientelismul si gasca.
Căci prin generozitate si deschidere de spirit, el era mai presus de gregarismul de trupă si de individualismul atroce. Vreau să-mi închipui că pe calea de viată ce-i fusese lui dată, cea scriitoricească, Mircea ajunsese la capătul drumului si dezlegase enigma oricărei existente. Si de aceea l-a luat atît de repede Dumnezeu dintre noi.

Magda Cârneci



Un erou civilizator

Mircea Nedelciu a fost unul dintre foarte putinii oameni transparenti si articulati din cîmpul intelectual românesc. În această lume de moluste, de meduze, de limacsi, Mircea reprezenta un reper al consistentei sănătoase.
Dincolo de orice văicăreli mai mult sau mai putin melancolice, dincolo de metafizica de doi bani si elegia de trei parale - tot acest kitsch, cu fason intelectual, care încearcă să exprime inexprimabilul - Mircea Nedelciu rămâne exemplar prin încăpătînarea sa constructivă.
Într-un mod complet nespecific mediului în care sîntem siliti să respirăm, el a încercat, pînă în ultima clipă, să construiască institutii si criterii ale ratiunii si libertătii. În vremuri ale confuziei, ale smecheriei ieftine, ale semidoctismului cu iz academic, ale autocompătimirii folclorizante - un om ca Mircea Nedelciu trebuie considerat, pur si simplu, un erou civilizator.

Caius Dobrescu



"Literatura sau viata?"

Imaginea pe care o am acum în minte cînd spun Mircea Nedelciu este una dintr-o rubrică săptămînală pe care a tinut-o o vreme pe programul doi al televiziunii române: Mircea sfîsiind cu mîinile un ecran de hîrtie aflat în fata lui (ecran mesterit de prietenul nostru, pictorul Ion Dumitriu - si el dispărut nu demult), Mircea apărînd din hîrtia sfîsiată, cu figura lui smecheră, de "bandit", somîndu-i pe telespectatori: "Literatura sau viata?"
La început a fost literatura lui. Era în 1983. Tocmai apăruse Amendament la instinctul proprietătii. Stăteam într-o cameră de cămin si citeam Nedelciu (stiam de el din liceu, de la prietenii mei mai mari, Alexandru Musina si Gheorghe Crăciun). Pe autor aveam să-l cunosc si să-l văd în fiecare marti la cenaclul Junimea, unde se adunau optzecistii (mai ales prozatorii). Avea pe atunci cam vîrsta mea de acum. Mă uitam la el ca la un tînăr maestru de literatură, frumos, inteligent, generos cu cei mai tineri, atent la ceea ce ei spuneau si scriau. Asa a rămas pînă la sfîrsit. În decembrie 1997, iesise pe un ger cumplit si venise pînă la Teatrul National pentru ca, asa cum era, în căruciorul lui, să vorbească despre o carte a mea.
Cînd am aflat că Mircea va rămîne tot restul vietii într-un cărucior pe rotile, mi-a venit în minte, ca prin ceată, una dintre povestirile acelea citite de studenta care eram în 1983, într-o cameră de cămin din Grozăvesti: Provocare în stil Moreno. Era vorba acolo de un personaj imobilizat într-un cărucior si care privea lumea si viata de pe o terasă pustie ("o terasă spre lume si nu o fereastră deschisă, kitsch, numai spre cer"). Reciteam povestirea încercînd să înteleg ce i se întîmplă acum lui Mircea: "E adevărat, dacă nu te poti ridica pe picioare si dacă nu te poti misca în voie, dacă esti condamnat să rămîi mereu în acelasi loc, fie el si o terasă ca aceasta, nu mai poti întelege multe lucruri ale oamenilor s...t Poti ghici ce spun din gesturile lor si din tot felul de alte mesaje pe care si le transmit prin coduri paralele cu vorbirea s...t Poti respira în schimb, îti poti misca mîinile, poti scrie si poti vorbi (oricui vrea să te asculte, desigur)", spunea personajul lui. Si se gîndea că "fiecăruia i se poate întîmpla o vindecare bruscă si definitivă într-o zi". Ei, dar acolo era literatură, nu viată. Tînărul din cărucior era doar un personaj. Naratorul, si el, intrase în pielea lui de hîrtie doar pentru a experimenta: "Dar ăsta care transcrie toată povestea asta", se întreabă o voce în finalul povestirii, "e normal, e sănătos, ce e cu el? De ce se tot imaginează aici, pe terasa pustie (înzăpezită la începutul verii), bînd ceai si ascultînd Bach?" Dar la sfîrsit, ca prin minune, personajul lui se ridică, face un prim pas si-apoi pe următorii, ca si cum nu s-ar fi întîmplat niciodată nimic. Literatură, nu viată.
Uneori, seara tîrziu, trecînd pe lîngă blocul lui Mircea, cînd vedeam fereastra întunecată, îmi aminteam ce citisem într-o prefată a lui despre Peter Esterhazy: "E ora două din noapte, e foarte cald si din stradă se aude plînsul unui copil al străzii s...t Nu mă pot ridica din pat să mă duc la fereastră si să văd ce se întîmplă de fapt. Îmi ascut auzul cît pot si disting în bocetul continuu al copilului doar cuvîntul ămamăăă pe alocuri. Îmi imaginez că "...Treceam pe lîngă blocul lui si mă-ntrebam: oare acum, dacă si-ar ascuti auzul, ce si-ar putea imagina? Cît ar putea să ajute literatura viata lui?"
S-a stins din viată tînărul nostru maestru. De viată. Si de literatură. Dar lasă, Mircea, lasă, pînă la urmă, cum zici tu, si ieri va fi o zi...

Simona Popescu



Autoritate de neegalat

Mircea Nedelciu a fost un punct de sprijin pentru mine; punct de sprijin cu care ar fi trebuit să răstorn lumea, dar n-am fost în stare. El a fost unul dintre prea putinii scriitori cunoscuti de mine care mi s-a părut a fi "om normal în viata particulară si în public" - avea darul de a te face să te simti în sigurantă în preajma lui. "Esecurile fizice-metafizice intră în regula jocului, nu au de ce să te sperie, bătrâne"... Fată de mine s-a comportat întotdeauna firesc, deschis, generos, fără istericale, hachite, ranchiune sau vedetisme inutile. Sincer, am avut mare încredere în el, îi respectam personalitatea "naturală", intuitiile critice si optiunile reformatoare. Era "cu capul pe umeri", te puteai baza pe întreprinderile lui.
Mircea Nedelciu avea autoritate de neegalat în rândul generatiei ^80, al cărei lider a fost (si va rămâne). Era un factor de echilibru - mă repet, dar pentru mine o asemenea trăsătură de caracter la un scriitor de seamă e chiar un capăt de tară, cu el poti să te sfătuiesti, să găsesti solutii pasnice si să construiesti, nu numai să dărâmi (la scriitorul român e o plăcere să dărâme tot, el e născut "în spiritul postmodernismului"). În ultimii ani de când Dumnezeu l-a pus la încercări insuportabile, ne certam mereu la telefon (acasă nu îndrăzneam să-l deranjez) - că de ce nu-si ia soarta în mâini, efectiv, si nu se învată cu noua lui conditie trupească; de ce îi transferă sufletului lui suferintele locomotorii, blocându-l psihic la masa de scris; de ce nu vrea să devină un "scriitor tip american cu handicap", care coboară în public în cărucior, din masină specială, împăcat cu propriul sine, si scoate cărti pe care numai el le poate scrie, cu sensibilitatea ultragiată, iesită din comun. Dar ce stiam eu? Simtul fatalitătii are sens pentru cei care au constiinta mortii si a zădărniciei...
Mircea Nedelciu a fost îngropat miercuri, 14 iulie 1999, în "parcela scriitorilor" (adevărat panteon) de la Cimitirul Belu, pe acelasi aliniament cu I.L. Caragiale, M. Eminescu, G. Cosbuc, G. Călinescu, Zaharia Stancu, vizavi de Liviu Rebreanu. S-a grăbit să plece dintre noi, fără iluzii dar avizat, chemat, să-i ducă vesti din tară, de ultimă oră, marii noastre comunităti de scriitori români (de limbă română) de pe lumea cealaltă.

Liviu Ioan Stoiciu



MIRCEA

Au apărut azi, în ziare, nenumărate texte de rămas bun de la tine, dragă Mircea Nedelciu, unele scrise cu strîngere de inimă, altele cu reale regrete, altele de revoltă împotriva mersului nefiresc al mortii. Sunt consemnate acolo reperele biobibliografice ale marelui scriitor care ai fost si continui să fii, ale intelectualului de primă mărime, ale observatorului lucid al realitătii românesti de mai ieri si de azi, schitînd adesea un vag zîmbet amar si ironic.
Se spune, de asemenea, că ne-ai părăsit, într-o grabă ametitoare, la numai patruzeci si opt de ani si opt luni, după îndelungi suferinte pe care Dumnezeu s-a îndurat, iată, să le curme ieri, 12 iulie, pe cînd încă nu se făcuse dimineată. Se spune totul.
Ce nu se spune, însă, dragul meu Mircea, este durerea cu care mureai, în timp ce te priveam si-ti atingeam dreapta si noi, cei cîtiva prieteni, adunati la poalele asternutului tău mustind de suferintă, pojghita de negură ce o vedeam asezîndu-se pe ochii tăi tinînd loc de vorbire.
Mureai împutinîndu-ti trupul, iar noi îti atingeam dreapta, mureai si sufletul tău se aduna într-o gămălie de materie mică si grea, grijindu-se pentru înfătisarea din urmă.
Nedemnă izbucnire plînsul, ai putea spune, pe bună dreptate, dar am auzit, Mircea, bărbati în toată firea plîngînd, cu pietre de rîu în gîtlej, nu cu lacrimi. Iartă-mă, sunt unul dintre aceia, si Dumnezeu să te odihnească în pace!

Ioan Flora
Marti, 13 iulie 1999



For ever young

Era prin vara lui ^84, când l-am cunoscut pe Mircea Nedelciu, la librăria editurii "Cartea Românească". Un amestec bine dozat de seriozitate si hâtrosenie, de zâmbet si tristete. Unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut, aflat într-o perpetuă actiune. Un vârf de lance al unei generatii, al unor generatii. La el, până si dojana venea din inimă. Un prieten minunat, un incendiator al limbajului.
Când am aflat cât este de bolnav, nu mi-a venit să cred. Mi se părea cu neputintă ca un om atât de tânăr si viu să fie adumbrit de moarte. Ultima lui imagine - aceea, într-un scaun nichelat, pe roti -, nu mi-a înlocuit imaginea dintâi, părându-mi-se neverosimilă. La fel de tânăr si de viu, zâmbetul lui făcea acel scaun să pară invizibil.

Paul Vinicius



Prezentul-trecut

N-aveam decît 19 ani si am învătat împreună să ne despărtim de naivitătile si fumurile adolescentei. Am învătat împreună să fim bărbati. Am învătat împreună să privim, să facem fotografii, să vorbim la seminarii si să chiulim de la cursurile insipide. Am învătat împreună să fim prezenti, să scriem si să iubim viata si Bucurestiul studentiei noastre. Împreună am învătat să fim studenti si să ascultăm muzica rock a anilor ^70. Am descoprit împreună ce înseamnă un cenaclu, cum se priveste un film, cum se sărbătoreste bucuria unui text publicat într-o revistă. Alături de Mircea, am învătat, unul de la altul, că prietenii nostri de la vîrsta de 20 de ani nu puteau să fie altii decît Gheorghe Iova, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Sorin Preda, Constantin Stan, Emil Paraschivoiu, Ioan Lăcustă. Dar si George Cardas, Mihai Gaită, Misa Ungureanu, Toma Ioachim.
Împreună, am scos o revistă-manuscris, imberb-orgolioasă, afisată timp de trei ani pe un panou din incinta filologiei bucurestene, si împreună am sabordat-o în ^73, cînd am trminat facultatea. Ne-am maturizat unul lîngă altul si am descoperit, unul lîngă altul, de la o vreme, că si noi îmbătrînim.
Am rîs si am discutat în contradictoriu împreună, am bătut potecile muntilor, ne-am împrumutat cărti si tricouri, am iubit împreună aceiasi prozatori, am sustinut de multe ori aceleasi idei. Am fumat si am băut împreună în atelierul prietenului nostru, pictorul Ion Dumitriu, am trecut împreună prin cenaclul "Junimea", condus de sagacele si bonomul critic Ovid S. Crohmălniceanu. Prin Mircea, i-am cunoscut, acolo, pe Ion Bogdan Lefter, Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu si pe multi altii. Împreună ne-am bucurat să fim prieteni cu Radu Petrescu, Teodor Moraru, Mircea Horia Simionescu, Florin Iaru, Viorel Grimalschi, Costache Olăreanu, Simona Popescu, Bedros Horasangian, Vasile Andru, George Voicu, Mariana Marin, Andrei Bodiu, Cristina Felea, Alexandru Chira, Caius Dobrescu si alti scriitori si artisti plastici români pentru care libertatea spiritului a reprezentat si reprezintă si acum, după decembrie ^89, o expresie a naturii lor de oameni pur si simplu.
Am încercat împreună să întelegm de ce scriem si ce înseamnă responsabilitatea scrisului. Toate aceste constatări si amintiri au devenit acum un sir de propozitii înghetate în albul hîrtiei. N-am crezut niciodată că despre Mircea Nedelciu se va putea scrie si la timpul trecut.

Gheorghe Crăciun
Bucuresti, 16 iulie 1999