Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Mircea Zaciu, între jurnal şi dicţionar de C. Rogozanu


Sigur, e foarte greu să scrii despre o carte care evocă pe cineva, un mare profesor, un mare om de cultură, plecat recent dintre noi. Este însă singurul mod de a propune o relectură, o reamintire a vocilor "grele" din cultura românească. Acesta este rolul tipăririi cărţilor comemorative, acelaşi e rolul recenzării lor. Aurel Sasu şi Mircea Petean au alcătuit un volum de "aducere aminte" a Profesorului Mircea Zaciu.
încă de la primele pagini şochează o anumită intrigă a fiecărui discurs, fie că autorii vorbesc despre cărţile "Profesorului", fie că povestesc scene autobiografice. Pentru toţi, Zaciu este împletirea ciudată a unei dimensiuni academice, rigide chiar, şi a unei laturi polemice, mai apropiate de literatură, de partea "zbuciumată" a culturii. Nimeni nu uită să sublinieze schizoidia care pare să-l fi sfîşiat pe acest om. Bineînţeles nu e vorba despre un diagnostic, ci doar despre o observaţie asupra retoricii celor invitaţi să-şi invoce profesorul sau prietenul. Trecem peste faptul că acest tip de dialectică a contrariilor intră într-o ordine retorică generală. De cîte ori este evocat cineva, aflăm că a fost şi aşa... dar a fost şi opusul... în cazul lui Mircea Zaciu, "contradicţia" nu este o simplă formalitate. Iar această dedublare a personalităţii sale culturale este descrisă în fel şi chip în volumul întoarcerea învinsului. întîlniri cu Mircea Zaciu.
Una dintre cele mai percutante imagini este cea propusă de Marta Petreu în textul "îi spuneam ŤDomnule Profesorť cu majuscule". Mărturisirea este tulburătoare: "Cu aceeaşi înaltă decenţă care o făcea pe Tanti Vichi, muribundă, să încerce să-şi ducă mîna la gură cînd căsca, şi Domnul Profesor, înainte de a muri, a spălat vasele şi a aranjat bucătăria. Era un om învăţat cu singurătatea, i se părea firesc ca nimeni să n-aibă de lucru de pe urma lui". Este o scenă de o concreteţe uluitoare din care putem intui latura oarecum rigidă şi "sigură" a personalităţii sale. "Decenţa" despre care este vorba aici va fi echilibrată cu texte polemice, cu "încăpăţînări" de personaj literar ardelenesc.
Singurătatea este motivul central al evocărilor. O generaţie de scriitori, obişnuită cu mult timp la dispoziţie, se trezeşte după 1990 într-o altă realitate, care îl izolează pe fiecare, care face aproape imposibile întîlnirile dintre oamenii breslei. Mulţi dintre prietenii lui Zaciu sînt morţi, alţii nu mai pot fi scoşi din vîrtejul datoriilor zilnice. Livius Ciocârlie citează un pasaj dintr-o scrisoare pe care profesorul i-o adresase: "Boala lui Sorin (Titel - n.n.) mă torturează şi mă urmăreşte obsesiv. Moartea lui Mazilescu m-a durut, iertată-mi fie cruzimea, mai mult decît a lui Preda. ş...ţ Generaţia mea dispare irepresibil, nu pot decît s-o urmez. Niciodată n-am fost mai singur şi mai suspendat într-un înţeles de vid, ca acum." Cam aceasta ar fi expresia absolută a singurătăţii.

De la Niculae Gheran aflăm o poveste aparent comică, în fond incredibil de tristă, pentru că ea întăreşte imaginea de lup singuratic a Profesorului. în 1974 s-a răspîndit vestea, în mod cu totul neaşteptat, că a murit Zaciu. Zvonul luase o destul de mare amploare, aşa că Zaciu chiar a putut asista la cîteva reacţii "postume" ale prietenilor săi. Altcineva fusese acel "Zaciu" care murise, aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Niculae Gheran: " De aceea, fără să-l fi cunoscut, am simţit o mare tristeţe pentru moartea acestui Zaciu, despre care toată lumea îmi spune că era un om serios, bine pregătit, ba, că trebuia chiar să preia direcţia Editurii Politice etc. Bietul, am încă senzaţia că a murit în locul meu."
Ironia face că o operă foarte des pomenită este Jurnalul. Spun "ironia", pentru că putem contesta sau ridica în slăvi calităţile literare sau "de mărturie", dar nu-i putem uita cărţile cu adevărat extraordinare de critică şi de istorie literară. Este o nedreptate pe care i-o fac chiar apropiaţii săi, am putea spune. Mircea Zaciu este în primul rînd un critic şi istoric literar de excepţie. Acele cărţi ar fi trebuit repropuse spre lectură, în primul rînd. Jurnalul lui Zaciu, apărut după 1990, a supărat multă lume. Cunoscuţii nu şi-au regăsit acolo portrete "adecvate". Figura autorului din regimul nocturn al scriiturii nu era prea uşor de suportat. Şi la Mircea Zaciu există o "dedublare a personalităţii de tip maiorescian". Jurnalul lui Maiorescu dezvăluie un tip pus pe căpătuială, ipohondru, avar etc. Păcatul Jurnalului lui Mircea Zaciu este tocmai lipsa de complexitate a personajului pe care îl propune: un intelectual scîrbit de traiul sub comunism şi a cărui greaţă se adînceşte pe măsură ce principalul proiect al vieţii lui, Dicţionarul scriitorilor români (DSR, în cunoscuta prescurtare), devine mai mult o povară, un blestem... Are bineînţeles şi DSR-ul istoria lui. Interesant e că mulţi dintre aceia care reiau povestea au în vizor un singur personaj: Dulea, omul care a fost principalul sabotor al dicţionarului...
Aura de personaj a marelui critic clujean este o certitudine. Comportamentul său la catedră, duritatea sa şi alte anecdote de felul acesta nu ar fi fost de ajuns pentru condiţia de personaj. Zaciu este printre cei care au incriminat plagiatul lui Eugen Barbu, o lovitură incredibilă aplicată "tătucului" Săptămînii. Bineînţeles că după aceea revista cu pricina a avut grijă să-i dedice atacuri dintre cele mai dure.
Celălalt personaj al lui Zaciu este cel din Jurnal, parcă mai puţin autentic şi mai puţin credibil decît cel impus de anturajul academic (un paradox!). Vasile Igna redă în cîteva rînduri esenţialul personalităţii dificile a acelui Zaciu din jurnal: "Greşind deseori şi de tot atîtea ori avînd dreptate, Mircea Zaciu era, temperamental, un intransigent. Cînd era convins că dreptatea e de partea lui, era intratabil. De aici şi spectaculoasele şi definitivele sale rupturi, idiosincrasiile perpetuate de la an la an, în ciuda unor modificări ale comportamentului Ťincriminatuluiť, dispreţul făţiş pentru Ťfripturiştiť şi ŤPurtătorii de vorbeť".

Cît despre o altă faţă a personalităţii sale, aceea legată de DSR şi de luptele pentru apariţia acestei cărţi, Gelu Ionescu îi face o descriere precisă, pentru că este vorba despre o expresie comună a intelectualului român în general, intelectualul "învins": "Istoria Dicţionarului este istoria unor umilinţe şi a unor concesii, a unei lupte surde pentru calitatea acestei cărţi nedorite şi de aceea nepublicate - aşa cum s-a dovedit a fi. Paharul acestei încercări e greu de băut - şi numai acei care au avut cărţi interzise, cu anii, din bunul plac al dictaturii cunosc gustul lui amar, de neuitat o viaţă întreagă. Căci nu e vorba numai de o înfrîngere, ci şi de regretul retrospectiv pentru cele mai mici cedări, pentru vanitatea atîtui zbucium în tina unei ticăloşii contra căreia nu există decît arme radicale."
La sfîrşitul volumului găsim cîtvea scrisori adresate prietenilor, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi... De multe ori tonul atins este virulent, ca şi acela din jurnal. într-o scrisoare către Aurel Sasu, Zaciu se plînge că nu a fost srbătorit la Fundaţia Culturală Română cum ar fi meritat: "Lasă că şi eu, acum un an, am împlinit (nu 60, ci 70 de ani!) şi Fundaţia, pentru care am făcut cîte ceva, nu doar că nu m-a Ťserbatť, dar - ca şi Uniunea, universitatea etc. - nu mi-a trimis nici măcar o felicitare banală"...
Neaşteptată este apariţia, în toată această corespondenţă cu prietenii şi apropiaţii, a unei scrisori adresate lui Sorin Ovidiu Vîntu: "Am aflat despre ŤGelsorť şi despre Dvs. prin vechi prieteni din arena literară, dnii Eugen Simion, preşedinele Academiei, unde şi eu sînt membru, Emil Hurezeanu şi alţii. Aş încerca să vă sensibilizez pentru a obţine de la Domnia Voastră sprijinul necesar continuării/împlinirii operei despre care v-am vorbit..." Acelaşi DSR este problema - îi trebuiau bani pentru volumul III. Goana pentru publicarea dicţionarului continuă şi după '89.
Mulţi mari intelectuali îi datorează cîte ceva lui Mircea Zaciu. Dovadă este chiar această carte unde sînt reunite zeci de nume importante din cultura română.

Întoarcerea învinsului. Întâlniri cu Mircea Zaciu. Volum editat de Aurel Sasu şi Mircea Petean, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001, 380 pag., f.p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara