Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Mirosul şi culorile pasiunii de Marina Constantinescu

Yasmina Reza a apărut în viaţa mea brusc prin 1996, la Paris, după ce i se pusese în scenă cu un an înainte L’homme du hasard, Omul hazardului, la Théâtre Hébertot.
Era o vîlvă sofisticată în jurul acestei autoare franceze şi a familiei Reza, o familie de evrei din Samarkand, la origine, tatăl născut la Moscova, iar mama, la Budapesta. Tatăl inginer, mama violonistă, sora ei este psiholog, iar fratele ei, muzician. O familie cu straturi complexe şi complicate de relaţii, de amintiri, de limbă, de stări şi nelinişti, cu psihologii frumos dozate în toate piesele Yasminei Reza, toate axate pe tipologii, pe un soi de dialog ce pare simplu, banal, imediat – se poate discuta despre cum se face o supă de legume, cum şi unde se atîrnă un tablou, cum o femeie poate să meargă într-un tren fără să citească un rînd – un dialog, însă, care are o deviere în text, într-o replică, într-un cuvînt şi totul devine apăsător, tensionat, dramatic, profund, filosofic. În cîteva fraze. Ca o cădere din spaţiu, din timp, din povestea în derulare. Apoi, se întoarce. Şi, din cînd în cînd, evadează iar în straturile unei psihologii, ale unor acte ratate – iubire, scris – care definesc personajele ei. Parcă niciodată pînă la capăt. Meandrele astea sînt neliniştitoare şi provocatoare, în acelaşi timp. Sînt ieşiri din sinele personajului şi din propriul sine, cad măşti şi voaluri şi rămîi exact aşa cum eşti. Vulnerabil. Ros de ceva. Rămîi învîrtind morişca lui „ce-ar fi dacă ar fi”, anulînd prezentul. Citind-o, am mereu senzaţia că îmi pune în braţe un personaj sau altul şi mă constrînge, astfel, să fac un final, să manipulez sentimente, să intervin, concret. Ea însăşi cred că manipulează cu multă voluptate, se joacă cu ea însăşi, întîi de toate, cu rezonanţele numelui ei musulman, cu senzualitatea ei specială, cu histrionismul actriţei cu şcoala lui Lecoq, cu spontaneitatea stărilor lăsate libere, prinse doar în cuvînt, uneori, cu ludicul ce o însoţeşte fidel. Îmi amintesc cum se discuta că Omul hazardului are ca sîmbure o stare admirativă. Poate să nu-i spunem chiar pasională. Ideea piesei pleacă, se pare, de la un amănunt concret. Emil Cioran locuia oarecum în apropiere, o fascina, ca pe atîţia, nu doar prin scris, ci şi prin felul aerian, desprins, în care mergea, observa ceva, o vitrină, un acoperiş, un om, bombănea, se oprea. Yasmina Reza i-a fost, un timp, umbră pe Rue de l’Odéon, dar niciodată nu l-a oprit, n-a îndrăznit şi n-au vorbit. Deşi, ar fi vrut asta mai mult ca orice. Se întîlnesc, însă, într-un tren imaginar, unde Bărbatul, scriitor, nu pricepe cum Femeia din compartimentul său stă ore în şir fără să deschidă o carte. Şi bărbat, şi scriitor... Femeia stătea în faţa lui, braţ la braţ cu propria- i admiraţie şi, în poşetă, cu o carte de-a lui.
Prin 1995, la Paris, Yasmina Reza era deja o scriitoare, un dramaturg ce avea patru piese solide publicate, intrate în circuit, puse în scenă, la radio, jucate cu nume mari. Am citit şi am recitit piesele ei, am văzut cîteva montări afară, prea puţine la noi, am citit cronici despre acele spectacole la care nu am ajuns, mi-a plăcut cum a negociat cu Polanski pentru film, mi-am imaginat cum a jucat Harold Pinter însuşi într-o piesă a ei. De la distanţă cumva, Yasmina Reza poate să fie un dramaturg bun, cu ştiinţa replicii şi cu puterea cuvîntului. De multe ori s-a întîmplat să se rămînă, într-o montare sau alta, într-o interpretare sau alta, pe stratul prim, mai facil, mai cu umor, mai comercial sau, dimpotrivă, straniu. Nu ştiu de ce, coborîrile în adîncurile textului nu au fost neapărat atracţia unor regizori de la noi sau de aiurea. Acum, sigur, şi supralicitarea unei piese doar ca să nu dea senzaţia unei scriituri „minore” nu cred că ar fi o soluţie şi nu ar folosi nimănui. Poate doar propriilor vanităţi.
Cînd am aflat că Alexandru Darie a montat Conversaţie după înmormîntare la Teatrul „Bulandra”, am fost surprinsă. Nu este un text din literatura dramatică de prim nivel, nu este nici o noutate, nu are filonul ludic, care i se potriveşte mănuşă regizorului, este prima piesă a Yasminei Reza scrisă, din cîte ştiu, în 1987, exact la douăzeci de ani. Am recitit-o în traducerea subtilă şi minunată a lui Alex Leo Şerban, cea pe care o foloseşte şi regizorul. Leo îmi spunea, uneori, cînd lucra la text, că i se pare ceva foarte solid şi filosofic pe dedesubt, ceva erotic mai puternic decît se simte la început. Era fascinat de anumite pasaje ale lui Alex, din final, în care defineşte scrisul, de stările bizare ale lui Nathan, oarecum înţeleptul aici, fratele cel mare care are control absolut, mental, asupra tuturor. Şi a poveştii. Alexandru Darie merge exact în aceste sensuri, profunde, stranii, nu la prima mînă neapărat, cu accente din Ibsen sau din Cehov, construind stări sau gesturi pe care le lasă suspendate în Muzica lui Adrian Enescu, un personaj esenţial în acest spectacol. Sunete puternice, o muzică ce se alcătuieşte din tensiunile de pe scenă şi din ce nu se rosteşte. Sonorităţile duc mult mai sus, mai înalt spiritual, sensurile ce umblă în spaţiul scenic şi în neliniştile personajelor. Autoarea dă cîteva indicaţii scurte, precise, despre locul întîmplărilor: „O proprietate a familiei în Loiret. Fără realism. Un unic spaţiu deschis. Sînt doar sugerate prin elemente succesive pădurea, luminişul şi casa.” Într-adevăr, pe sugestie se merge mult aici. De la spaţiul lui Octavian Neculai, la compoziţia sofisticată a luminilor, un comentariu vizual remarcabil, pînă la priviri, gesturi strecurate pe furiş, la prelungirea tăcerilor, la ce mai este, încă, dincolo de cuvînt. STUDIO SPACE ce aparţine de Sala „Toma Caragiu” pare ideal pentru intenţiile lui Alexandru Darie şi ale echipei sale. E adevărat că spectatorii mai puţin de-ai casei nu ştiu să nu-şi lase haina la garderobă şi tremură de-a binelea traversînd curtea interioară, aşteptînd parcurgerea scărilor exterioare. Dar la vară, nu-i aşa, nu va mai fi ca în toiul iernii.
O limbă mare din lemn, parte dintr-o pădure, este spaţiul de joc, aşezînd publicul de-o parte şi de alta. Actorii sînt foarte aproape de spectatori, le auzi şi le simţi foşnetul paşilor prin iarbă, printre obiectele, cîteva, patinate, parte din identitatea lor, se creează un plus de intimitate, de mister, care se strecoară uşor, în sală, în mintea fiecăruia, te simţi părtaş la structura complicată, stratificată a relaţiilor dintr-o familie reunită într-un context concret, la înmormîntarea Tatălui. Concretul şi abstractul. Iubirea. Trădarea. Amintiri, obsesii, frustrări, suferinţe sugrumate, înecate în singurătăţi cărora le stă bine aşa. Aducerea împreună a personajelor, în grupuri mici, în doi, în trei, amplifică neîmplinirea, ratarea, durerea. Devine greu, apăsător. Atunci, o schimbare de cadru, o mişcare pur cinematografică, o piruetă a lui Nathan, o isterie a lui Alex, o mimică de clovn trist a lui Edith, sora lor fără de viaţă. Împietrită. Moartă de vie. Sau?
Această Conversaţie după înmormîntare este un spectacol solid al lui Alexandru Darie şi al trupei sale. Chiar dacă în atmosfera construcţiei spectacolul devine puţin prea sofisticat, prea pretenţios, pe alocuri, rafinamentul estompează excesele. Iar armonia vine din jocul actorilor. Aici este, cred, cheia montării. Aici este miza tuturor, aici sînt căutările fiecăruia prin sertare nedeschise, prin lumini şi umbre interioare, ele însele stranii, necunoscute, adormite. Senzualitatea lui Cornel Scripcaru în Nathan poate că nu am cunoscut-o. Despre vibraţia aceasta vorbeam cu Leo şi ne miram că nu ţîşneşte. Ca acum! Forţa şi hipersensibilitatea acestui Actor mare, cu mii de nuanţe, cu piste neumblate pe care aleargă cu voluptate şi cu bucurie, cu ţinută majestuoasă, însoţit de seducţii, de filosofii, de ştiinţa muzicii, de o masculinitate purtată conştient, graţios în gesturi, mici, în forfota de colodincolo, în ce nu spune. Ioana Macaria, Edith – sora celor doi fraţi ce-şi dispută aceeaşi amantă – este impecabilă în acest personaj! În această „apariţie” apăsat stranie, oarecum rătăcită pe drumuri neparcurse este personajul fără de care nu se face şi nu se desface, este femeia anulată, ratată, cu ochii proptiţi mereu în destinul celorlalţi, moartă înainte de vreme, înainte să fie femeie, determinată de subconştient să-i contamineze pe ceilalţi cu propria-i ratare. Marius Chivu, Alex, fratele cel mic. Cred că acest rol i se cuvenea acestui actor. Şi găsesc că îl face într-o cheie extraordinară, oarecum imprevizibilă, extrem de sigur pe fiecare detaliu. Maturitatea lui Marius Chivu, vibraţiile rebele, non-conformiste în rostire, în mişcări, apucăturile tumultoase ale lui Alex, un scriitor ratat în propriul prezent, năucit de realitatea imediată şi nu de iluzie m-au fascinat. Deşi, ca desen, personajul Julienne i se potriveşte Cameliei Maxim, îl prinde doar în partea a doua, cînd renunţă la o voce greu de urmărit, la o tonalitate falsă. Pe urmă, cînd personajul ei se topeşte în „familie”, tonul devine normal, cald, replicile pline de autoironie, de o tristeţe tulburătoare. Foarte just cred că este pusă în circuitul scenic Elisa, iubita celor doi fraţi, miezul stricat al mărului ispititor. Daniela Nane urmăreşte extrem de atent traseele din poveste şi de pe scenă ale acestei femei, la fel de nefericită ca şi ceilalţi, deşi mizează enorm pe aparenţe şi pe hazard ca o cale de evadare spre fericire. Mărturisesc că eu, din păcate pentru mine, evident, nu am înţeles nici ce a vrut regizorul Darie, şi dacă a vrut, nici ce a dorit actorul Dan Aştilean, dacă a dorit, de la personajul Pierre, unchiul fraţilor din partea mamei. Şi nici de ce, prea devoalat, coboară, la sfîrşit, cele două „capace”, pline de cruci şi de cripte, închizînd, prea demonstrativ, prea realist, povestea despre moarte în moarte.
În aceştia trei actori, Cornel Scripcaru, Ioana Macaria şi Marius Chivu stă, puternic, solid, serios, consistent spectacolul Conversaţie după înmormîntare al lui Alexandru Darie. Ca şi în universul puternic al sonorităţilor lui Adrian Enescu. Ca şi în respiraţia „nerealistă” a spaţiului lui Octavian Neculai.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara