Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Mission: Impossible de Mircea Mihăieş


De curând, H.-R. Patapievici a devenit editorul unei noi reviste, "Idei în dialog". Lansarea pe piaţă s-a bucurat de interesul entuziast al publicului (în doar câteva zile s-au vândut douăsprezece mii de exemplare), de o bună reclamă la televiziune - şi de saluturile abia schiţate ale colegilor din presa culturală scrisă. Deşi revista a circulat în mediile intelectuale, au lipsit atât analizele serioase, cât şi negările violente. Primele s-au manifestat - când s-au manifestat - printr-un ilustrativism searbăd (s-au inşiruit, în ordine alfabetică sau în ordinea din sumar, autori şi titluri), ultimele prin mici mârâieli (nici acelea cu prea multă tragere de inimă). Nici pro-patapievicienii, nici anti-patapievicienii nu ştiu deocamdată ce să spună.

E drept că directorul "Ideilor în dialog" a făcut tot posibilul să-şi alieneze câţiva suporteri de marcă. O sintagmă preluată de la Mircea Cărtărescu, cea referitoare la "maioneza tăiată" a culturii române, folosită cu dezinvoltură, i-a deranjat pe destui oameni de calitate, care-au văzut în afirmaţia tranşantă un atac inelegant la persoană. Evident că H.-R. P. nu se gândea la ei, dar specia creatorului e iritabilă prin excelenţă. Fără un dram de provocare, fără ambiţia de a fi un "descălecător", de ce te-ai mai înhăma însă la exasperanta, frustranta şi plina de rutină meserie de conducător de revistă? Oricine a girat, în aceşti ultimi cincisprezece ani, o publicaţie culturală ştie la ce mă refer.

Cel mai mult m-a surprins cvasi-absenţa referirilor la cel mai important text al revistei. E vorba de manifestul intitulat Calmul discuţiei, seninătatea valorilor, datorat lui H.-R. Patapievici însuşi. "Iată un lucru de neimaginat", mi-am spus. "Un program destul de virulent al unui autor care a fost sancţionat şi pentru articole mai blânde nu primeşte nici un fel de replică. Oare de ce?" Curios, în patria noastră culturală, unde orice fâs poate trece drept lege săpată în marmură, un text cu adevărat important, cu ambiţii normative, nu suscită comentarii. O fi incapacitatea intelectualului român de a comunica altfel decât prin atacuri la persoană? O fi rezultatul a cincizeci de ani în care n-a existat dialog în spaţiul public? O fi superficialitatea omului de cultură, care cască plictisit când se vede obligat să se înalţe din bătătura factologică la nivelul agorei teoretice? Inapetenţa pentru idei a atâtora dintre "practicienii" scenei culturale româneşti?

Se prea poate. Dar mai e, cu siguranţă, ceva: "Manifestul" lui H.-R. Patapievici e una dintre cele mai tăioase declaraţii anti-amatorism, anti-provincialism de gândire, anti-segregaţie estetică, anti-intoleranţă, anti-izolaţionism, anti-rea-credinţă, anti-gregarism, anti-nombrilism scrise în România. Deplângând inexistenţa unei culturi publice de înaltă ţinută, autorul coboară la rădăcina lucrurilor: drama ar proveni din felul în care este înţeleasă la noi cultura şi ideea de cultură, un spaţiu "în care se ţipă, se bârfeşte sau se hohoteşte, dar în care se ascultă puţin, se înţelege şi mai puţin şi în care sunetul calm al discuţiei se aude rar".

E vorba de o decădere sau de o continuitate? Numele invocate de H.-R. Patapievici în sprijinul tezei sale sugerează mai degrabă că aşa am fost întotdeauna: la 1921, când B. Fundoianu biciuia provincialismul şi spiritul servil-imitator, la 1934, când Eugen Ionescu ne descria drept o cultură minoră a falselor căutări şi a falselor probleme, la 1982, când Ioan Petru Culianu vitupera sterilitatea absolută a creaţiei postbelice. Cu un cuvânt dur, am fi o cultură second-hand. O construcţie minoră, incapabilă să atingă maturitatea - nici ca proiect, nici ca valoare. Pentru H.-R. Patapievici, tragedia culturii din România se datorează înseşi originii sale: ea n-a crescut din adevăratele valori ale spitritului, ci din forma lor degradată, din aşa-numita cultură generală.

În România, spre deosebire de civilizaţiile avansate, filozofia şi ştiinţele n-au jucat roluri importante în conturarea culturii publice, rămasă pe mâna "literatorilor". Miza pe expresivitate, în dauna profunzimii, preeminenţa "frumuseţii" în faţa "inteligenţei", subminarea disciplinei de-o umoare mereu cârcotaşă n-au îngăduit decât o evoluţie lipsită de armonie interioară, naşterea unui corp de idei gata îmbătrânit, fără flexibilitate şi, finalmente, inutil. H.-R. Patapievici reproşează revistelor de specialitate absenţa polemicii de idei şi a pasiunii. Acest lucru s-ar explica prin decalajul în timp faţă de ţările de unde s-au importat nu doar ideile ci şi "punerea lor în pagină". Prin urmare, ce rost are polemica, dacă lucrurile sunt gata clasate, fixate demult în conştiinţa puţinilor inşi interesaţi de ele?

În viziunea lui H.-R. Patapievici, cultura română s-a dezvoltat în straturi suprapuse, incapabile de dialog, neinteresate unele de altele, aşa cum un negustor nepriceput aşază într-un galantar mărfurile într-o perfectă indiferenţă faţă de conţinut, culoare, preţ sau utilitate. Că la originea acestei construcţii mortuare stă sau nu "cultura generală", se poate discuta. Dar că majoritatea produselor culturale româneşti sunt marfă inertă, pare a fi, în această logică, o axiomă. Ceea ce contestă autorul nu este valoarea culturii de la noi, ci proasta ei plasare în raport cu marile curente de gândire contemporană. Cei proveniţi din spaţiul ştiinţelor pozitive nu scapă nici ei maladiilor naţionale. Şi cum ar scăpa, când în revistele de specialitate româneşti "tonul este mohorât, fraza boantă, lexicul imposibil, autismul profesional fără scăpare"?

Aşadar, problema e mai largă. Specialişti sau publicişti, savanţi sau comentatori, cu toţii împart responsabilitatea stării de insignifianţă şi obsolescenţă a produsului final - cultura publică. Dacă luăm în considerare că în vârful piramidei tronează Marele Vinovat, Statul însuşi, "anacronic şi imbecil, ş...ţ adăugând tuturor acestor clivaje mişcătoare opoziţia dintre cultura oficială, care are atributul de naţională, şi restul culturii, căreia i se refuză, alături de subvenţii, dreptul la orice atribut de stat", am obţinut tabloul complet. Ce e de făcut? Cum să înlături efectul devastărilor produse de ceea ce H.-R. Patapievici numeşte "modelul culturii stratificate şi ierarhice", născute din lipsa de comunicare între elita specialiştilor şi consumatorii "culturii de masă"? Cum să salvezi o cultură care n-a dat filozofi, dar produce pe bandă rulantă gazetari? Cum să creezi un Karl Popper acolo unde nu există decât fii, nepoţi, verişori şi cumnaţi ai lui Caracudi?

Răspunsul vine tranşant şi spectaculos totodată: soluţia constă în înlocuirea modelului culturii stratificate, adică al specialităţilor care nu comunică între ele, cu modelul roţii: "Culturile speciale se desprind din cultura comună aşa cum se desprind spiţele din butucul roţii. Culturile speciale comunică între ele atât prin cultura comună, cât şi prin domeniile interdisciplinare, care se dispun între extremităţile spiţelor contigue, pe circumferinţa care le uneşte pe toate. Fără cultură comună, culturile specializate îşi pierd şi umanitatea şi inteligibilitatea; fără culturi speciale, cultura comună îşi pierde substanţa. Buna rânduială a culturii publice, în modelul culturii-roată, ţine de vigoarea butucului culturii comune, de tăria şi multitudinea spiţelor culturilor speciale, dar şi de rezistenţa culturilor interdisciplinare, care se dispun pe talpa roţii."

Mai simplu şi direct spus, H.-R. Patapievici crede că maladiile culturii publice româneşti provin din tradiţia superficialităţii, a rivalităţilor stupide între personalităţi, grupuri sau chiar provincii, precum şi din diminuarea, până la eliminare, a filozofiei ca mediator şi liant între specialităţile particulare. "Idei în dialog" îşi propune, în contrabalans, crearea unui spaţiu în care inhibiţiile, blocajele, adversităţile prosteşti să fie înlocuite de dialog, de "efortul de construcţie, de auto-depăşire şi de obiectivitate". Cu aceste premise, e evident că ştacheta ridicată de H.-R. Patapievici e foarte înaltă. Oamenii trebuie duşi la masa dialogului. Dar ei mai trebuie să şi ştie să dialogheze. Or, la acest capitol, stăm prost de tot. Mai în glumă, mai în serios, îl avertizam pe H.-R. P. că va fi greu să-şi găsească suficienţi colaboratori care să posede şi competenţa şi expresivitatea presupuse de un astfel de demers. L-am tachinat spunându-i că, de fapt, a gândit o revistă pe care o poate scrie, la parametrii menţionaţi, doar el însuşi. Cum bine se ştie, la noi specialiştii nu prea există, iar când se întâmplă să avem câte unul, el este - vorba lui Sorin Antohi - singurul pe domeniu.

Mi-aş dori ca voinţa de construcţie a directorului "Ideilor în dialog" să poată institui premisele unei întâlniri de gradul trei: adică apariţia, în scurtă vreme, a unei populaţii de indivizi în care să se combine competenţa lui Aristotel cu forţa de penetrare în mase a lui Mircea Dinescu! Numai această imagine, şi tot era nevoie de un astfel de "Manifest". Nu-mi rămâne decât să sper ca "Idei în dialog" să se ridice, prin autorii săi, la înălţimea noului paşoptism spre care ne invită H.-R. Patapievici şi la înălţimea intelectuală a strălucitului ei întemeietor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara