Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Misticismul cuvîntului de Gheorghe Grigurcu

Angela Furtună ne oferă o emisie lirică îmbel- şugată, ţîşnind parcă de sub o mare presiune. Poeme numeroase cu multe versuri care însă nu se dispersează, producînd în ansamblu impresia unui mare acvariu în transparenţ a căruia joacă mulţimi de peşti multicolori.
Pereţii acvariului sugerează conturul unei personalităţi. Forfota de imagini, bogăţia de repere asociative, interferenţele surprinzătoare ale motivelor ar putea da iluzia unei aderenţe la realul atît de solicitat ca materie plastică. Dar situaţia e alta. În fond poeta îşi proclamă despărţirea de lume, divorţul de existenţialul oneros. După starea de „hipnoză” a inspiraţiei, d-sa invocă drept singulară concesie, „armonia” proprie îndreptată „către dizarmonia unei lumi nebune”. Adăugînd spre explicitare: „singura viaţă permisă este exilul, ca semn al dezmeticirii – muguri din Ucronia Divina – / sunt lucruri care se află anume în mintea mea/ pentru a menţine zidul acela ce mă desparte de lume/ dar şi aripa care i se opune – / cumva, căile mele nu duc niciodată/ spre oamenii din jur, diluaţi în culoare şi atît de lipsiţi de sigiliul adevărului lor,/ ci numai către poveştile de despărţire,/ fiecare poveste ecou întro inimă/ caligrafiată cu pulsul fiinţei/ – o epifanie veritabilă a auto-amăgirii, vei spune – ,/ pentru că mai importantă mi se pare scrisoarea pentru mai tîrziu,/ mai veritabilă e durerea refuzului decît acceptarea –/ mătur grădina, fac straturi, plivesc buruienile,/ pun ceaiul la fiert şi cern făina, scriu din cînd în cînd despre rostul supravieţuirii”. Simţurile autoarei se arată pururi treze, evocînd la propriu „mirosurile de brad, de arţar şi de mesteacăn”, „dulceaţa făcută din fructele sălbatice”, şi ficţional sticla lichidă pe a cărei curgere „alunecă nervurile unei icoane creştine”. Dar background-ul acestor evocări/invocări îl constituie istoria maşteră a veacului trecut, „vitregia unor vremuri apuse”, cu o „cultură de camuflaj”, cu biblioteci vechi în care stau „cărţile secrete” ale unor mari personalităţi ale culturii şi istoriei noastre (sau despre ele) . Memoria acută a eului liric e scufundată în stările originare ce cuprind laolaltă entităţi biologice şi psihice, imagini şi sensuri derivate din ele ori induse lor. Pornind dintr-un „miez de întuneric” din care i-au crescut „oasele cum nişte cromozomi neaşteptaţi, fenomenele închegării fiinţei s-au petrecut „într- un somn virtual/ după o criză de conştiinţă/ tardivă/ remembrare”. Ori într-o eventualitate dramatică precum „după un seism/ ce modifică forme de relief, mentisme şi obsesii/ de parcă nu mai fusesem niciodată înger”. Note ce acompaniază egolatria foarte la vedere a poetei care aspiră la o companie fabuloasă („hoinăresc alături de Platon de-a lungul Ylissusului”, „îi spuneam lui Brâncuşi”, „la ora 18, Victor Brauner mi-a spus” etc.) dar, de facto, e „singur şi sporovăieşte mereu/ cu sine însuşi”. Dumnezeu e menţionat cu o pedală de prudenţă deoarece ar conta, printro eretică specializare, în mod precumpănitor, ca un izvor al cuvintelor: „El,/ mărturisitor/ premonitor în nefiinţă, precum şi în creatură,/ la fel de îndepărtat de făpturi, pe cît de implicat în strategia unui text/ făcut să îmbrace omul deznădăjduit în cuvinte”. Aici atingem punctul cheie al acestei producţii. Angela Furtună cultivă un, decisiv pentru d-sa, misticism scriptic. Cuvîntul ar fi „regina lumii”, putîndu-i acorda sclipitoarei sale devote („voi fi o aură care va sigila o carte”) calitatea de „scenă” a „jocului total”. Acesta are funcţia unei transcendenţe a fiinţei pe care o consumă în triumful său nelumesc: „sunt cu mult mai mult decît pot fi/ atunci cînd cuvintele/ se luptă cu mine pentru adevăr/ şi reuşesc să mă devoreze/ la fel cum copilul se rupe de mama-ţărm, pentru a se pierde în larg/ eliberat// urmărind cu privirea acest catarg/ pînă ce întunecarea devine singura iluminare/ iar cuvîntul/ fiinţa fără întoarcere”. Versurilor li se constată în stranietăţile lor proclamative, trist-jubilante ce transgresează determinările uzuale un soi de transă ori un tangaj oniric: „stăm alături de ceilalţi jucători, între noi cresc liane şi cuvinte/ limite care îl diluează pe vinovat şi invers/ trec încolo şi încoace roiuri de surferi îmbrăcaţi în costume argintii/ terase cu păduri de cabluri şi linii de tramvai aruncate în ocean”. Ţintind acel „obiect semantic invizibil/ care creşte în sine hipnotic/ precum o gaură neagră/ dincolo mai intens decît aici/ eşti – nefiind,/ mai mult decît nu eşti/ tu tragi limitele de coamă şi cerşeşti contur”. Cu ultimul d-sale volum, Angela Furtună se confirmă drept una din vocile robuste ale poeziei noastre de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara