Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

uricele şi iscusinţele limbii:
Mita, misitul, sporul, apoi cu ghiotura, chiria, cheseaua de Andrei Ionescu

Am alăturat în titlu câteva cuvinte care aparţin sferei semantice aici în discuţie, anume, în termenii de azi, producţia şi circulaţia bunurilor, pe care noi le numim şi lucruri pentru bunul motiv că, neguţătorite cu chibzuinţă, ne aduc câştig, se dovedesc a ne fi de folos.

Oprindu-ne la pasajul încărcat de învăţăminte din Matei 25,14-18 cunoscut sub numele de Pilda talanţilor, am văzut, mai întâi, că din sintagma dabitur et abundabit provin cuvintele dobândă şi dobândire, iar apoi, chiar data trecută, că din verbul lucror,ari provine lucrarea sau lucrul cu folos.

Dintr-o seamă de cazuri prezentate anterior ştim că aceste pasaje din Evanghelii se fixează uşor în mintea vorbitorilor, datorită, între altele, faptului că sunt de obicei reluate mai mult sau mai puţin cu aceleaşi cuvinte. Acesta a fost şi cazul pentru dobândă şi dobândire, cuvinte provenite din sintagma dabitur et abundabit, care figurează atât în Matei, cât şi în Luca.

Iată însă că nu se petrece acelaşi lucru în cazul cuvântului lucru (din lucrum = folos, câştig). Verbul latin lucror,ari apare, cum am văzut chiar data trecută, în Matei 25,14-18, dar nu şi în pasajele corespunzătoare cu pilda talanţilor din celelalte Evanghelii. Lucrul acesta poate surprinde, cel puţin în principiu, dat fiind că Ieronim şi-a propus prin versiunea sa, devenită apoi (şi de aceea) canonică, tocmai să unifice versiunile latineşti anterioare. În realitate, pasajul cu pricina nu a suferit operaţia sau „lucrarea” unificării, şi aşa se face că în alte Evanghelii întâlnim pentru Pilda talanţilor sau Pilda minelor o terminologie diferită de aceea din Matei. Explicaţia poate fi găsită în cerinţa fidelităţii extreme, respectată strict în cazul unor texte socotite a fi fost inspirate de Duhul Sfânt.

Să luăm, bunăoară, Evanghelia după Marcu, capitolul 4, intitulat Felurite pilde despre Împărăţia cerurilor. Ei bine, avertismentul din versetul 24, care sună în română astfel: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura; iar vouă celor ce ascultaţi vi se va da şi vă va prisosi”, are în latină următoarea formulare: «Videte quid audiatis. In qua mensura mensi fueritis remetieur vobis et adicietur vobis. Qui enim habet, dabitur illi; et qui non habet etiam quod habet auferetur ab illo» (Marcu 4,25).

Să examinăm verbele subliniate sub aspectul unor posibile descendenţe în română. Din remitto, ere, misi, missum, care înseamnă a da sau a trimite înapoi, a reduce, a dispensa sau a ierta pe cineva de plata unei amenzi sau a unei dări, derivă, în cadrul amplu al bogatei sale familii, miza şi remiza (în accepţie comercială: plata făcută unui angajat sub forma unei cote procentuale din vânzări). Aceste din urmă cuvinte sunt la noi neologisme, spre deosebire de zona neo-latinităţii apusene, unde au fost moştenite. Ne întrebăm, având în vedere că astfel de tranzacţii şi înţelegeri s-au făcut şi la noi tot în latină, dacă nu cumva tot de aici provine mita, fals slavism, precum şi misitul, probabil în română un cuvânt moştenit din aceeaşi latină orientală de unde a pătruns şi în neogreacă.

„Vi se va da” (remitietur) este traducerea în română din Marcu. Iar pentru „vă va prisosi” avem în Vulgata adicietur, din adicio, ere, ieci, iectum, care înseamnă a îndrepta, a da în plus (un fel de mită adiacentă), a spori, a adăuga, cu un echivalent, cum vedem, acesta din urmă, pe care l-am subliniat, provenit din adaugeo, ere, auxi, auctum = a spori. Cât despre verbul a spori, pentru că a venit vorba, îl putem revendica de asemenea pentru latinitate, socotindu-l un probabil derivat din prosperare (eventual prin încrucişare sau aducţiune cu spoliare), nefiind nevoie să pomenim sl. sporu decât ca împrumut din română, nicidecum ca „uric”, aşa cum figurează în DEX. Sensul vechi: a face să izbutească, a face ca un lucru să se petreacă după dorinţa noastră (spes) se prelungeşte firesc în urarea spor la lucru, atât de frecvent folosită până astăzi.

Să ne întoarcem însă la pasajele biblice care cuprind pilda talanţilor, lăsându-l acum deoparte pe dabitur, deoarece ne este bine cunoscut din sintagma dabitur et abundabit, cu dubla sa descendenţă pe care am comentat-o nu de mult.

Printr-o întâmplare fericită, pasajul de mai sus din Marcu 4.24, s-a păstrat şi în limba dacică, din care putem recupera astfel un cuvânt important, păstrat de limba română în locuţiunea adverbială cu ghiotura = în număr sau cantitate mare, cu grămada, potrivit explicaţiei din DEX. Iată pasajul cu pricina din versetul 24 în daco-moeso-gotică şi în Vetus latina (după ediţia Gabelentz - Loebe): mensuratur vobis et augetur vobis his credentibus = jah biaukada izvis.

De augetur (în Vulgata adicietur) ne-am ocupat când am indicat că adăugirea se trage dintr-un compus al lui augeo, anume adaugeo,ere. Să examinăm deci mai curând verbul dacic aukan = a spori, a creşte, cu perfectivul auknan = subministrare. Este un verb important, din tulpina căruia s-au format prin prefixare încă trei verbe: ana-aukan, bi-aukan şi ga-aukan. Ana-aukan (hinzufügen) apare, bunăoară, în Matei 6,27: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge (anaaukan = addere în Vetus şi adicere în Vulgata)”.

Acelaşi sens îl are şi biaukan = vermehren = adaugere, adicere, ca în pasajul citat (Marcu 4,24), la care putem adăuga acum versetul 17,5 din Luca: „Şi au zis Apostolii către Domnul: Adaugă-ne credinţă” = biauk uns galaubein = adauge nobis fidem în Vetus şi la fel în Vulgata, ceea ce ne face să punem în legătură cu biaukan nu numai expresia cu ghiotura, ci şi, având în vedere doza de risc asumat în treburile negoţului, ghiocul, cochilia folosită pentru preziceri asupra viitorului cuiva, precum şi expresia a da cu ghiocul sau a căta (cuiva) în ghioc = a ghici, cu atât mai mult cu cât etimonul propus în DEX, lat. *cloca (= cochlea), e şubred.

Iar din biauknan, perfectivul lui biaukan, ar putea proveni înghiontirea (cu et. nec. în DEX ) având înţelesul de îmboldire pentru creşterea îndemnului propriu spre lucrul spornic, sens deviat ulterior spre îmbrânceală, în condiţiile concurenţei.

Întorcându-ne la pasajul cunoscut mai de mult din Luca 19,23-26, comentat pentru a arăta de unde purced cuvintele huzur (din usura), dobânda şi dobândire (din dabitur et abundabit), să cităm acum textul integral, în care este spusă pe larg pilda ce ne înfăţişează nici mai mult, nici mai puţin decât mecanismul economic al Împărăţiei cerurilor. Expunerea amplă a pildei (Luca 19-13-20) ne dezvăluie originea altor câteva cuvinte-cheie ale acestui mecanism, pe care le vom sublinia.

13. Şi chemând zece slugi ale sale, le-a dat (dedit) zece mine şi a zis către ele: Neguţătoriţi (negotiamini) cu ele până ce voi veni.

Apoi 15. Şi când s-a întors el (omul de neam mare, după ce luase domnia, n.n.) a zis să fie chemate slugile acelea cărora le dăduse banii, ca să ştie cine ce a neguţătorit (negotiati essent).

16. Şi a venit cea dintâi zicând: Doamne, mina ta a adus câştig (acquisivit) zece mine.

17. Şi i-a zis: Bine, slugă bună, fiindcă întru puţin ai fost credincioasă, să ai stăpânire peste zece cetăţi.

18. Şi a venit a doua zicând: Mina ta, Doamne, a adus câştig (fecit) cinci mine.

Nu are rost aici să ne oprim la dare şi negotiare, căci nu prezintă niciun fel de dificultăţi în procesul lin al moştenirii, dar merită în schimb să zăbovim la cazurile în care acest proces e mai puţin vizibil, cazuri pe care ni le oferă verbele acquirere şi facere, pentru a arăta că folosirea lor sinonimică (având traduceri identice: „a adus câştig”) în accepţiile negustoreşti ale contextului existau încă în latină. Căci cuvintele se moştenesc adeseori cu întreaga lor zestre semantică.

Din verbul latin acquiro, ere, quisivi, quisitum, care însemna a adăuga, a dobândi în plus, a câştiga, cred că suntem îndreptăţiţi să presupunem că provine chiria, fals slavism, precum şi cheseaua, cuvânt oarecum învechit ce desemna o pungă de piele în care se ţineau banii sau tutunul pe vremea turcilor.

Cât despre facio, facere, feci, factum, care însemna a face, a da, a produce, găsim la Nădejde numeroase utilizări în domeniul negoţului: facere divitias ex re = a face avere din ceva, facere mercanturas = a face negoţ, facere copiam argenti = a da bani, facere argentarium = a fi bancher, facere nomen = a se pune chezaş pentru o datorie, facere detrimentum = a suferi o pagubă.

În română verbul a preluat unele dintre aceste accepţii. În DEX sensul 6 este chiar: a câştiga, a agonisi, a strânge bani, a dobândi avere. Sensul a „dobândi” îl găsim şi când facem gripă sau facem febră. Când cineva săvârşeşte un lucru şi izbândeşte sau cel puţin se descurcă, zicem că face ce face şi iese basma curată dintr-un necaz sau dintr-un bucluc. Când ne înţelegem cu partenerul de afaceri spunem „S-a făcut!”, iar când încheiem o tranzacţie comercială zicem că am făcut târgul. În sfârşit, când cineva a izbutit în afaceri zicem că e un om făcut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara