Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Colocviul romanului românesc:
Miza şi criza de Alexandru Vlad

Am participat aici, acum câţiva ani, la un colocviu care îşi punea întrebarea dacă romanul românesc este sau nu în criză. Acum, iată, încercăm să stabilim care ar fi miza romanului românesc contemporan. Şi, dacă se constată, lipsa mizei n-ar fi şi aceasta o formă de criză?
Romanul este prin origine şi definiţie o specie „anticriză”, ca un antidot literar pentru diferitele momente de impas în evoluţia literaturii. A apărut de altfel tocmai când măreţele genuri medievale (epopeice, eroice, alegorice) îşi etalau inadecvarea, romanul apărând ca gen burghez şi popular care a făcut din literatură un bun accesibil. Serviciile pe care le face el culturii sunt considerabile. Ca gen s-a dovedit proteic, supravieţuind modelor şi curentelor cu admirabilă capacitate de a prelua (şi uneori transcende) valorile epocii. Odată cu romanul mai „pretenţios” a continuat să existe romanul „popular” (care n-a intrat niciodată în criză, nu-i aşa?). Din acesta din urmă s-au alimentat uneori scriitori serioşi, dovedindu-se a fi o sursă inepuizabilă şi la îndemână. Intriga nu-i este străină lui Faulkner sau John Gardner, romanul de aventuri se împlineşte în Melville, cel de dragoste la Stendhal, Falubert şi chiar Tolstoi.
Romanul a evoluat de fapt din criză în criză. Cum altfel? Ceea ce ne face să vorbim periodic despre marile probleme ale romanului românesc e mai degrabă vechiul nostru complex în privinţa valorii romanului de după război. Sau acum cel de după revoluţie. Pentru că totuşi apar foarte multe romane, poate mai multe ca oricând. Ce ne dă nouă incertitudini şi sentimentul de îngrijorare este faptul că romanul românesc parcă refuză să se canonizeze. Nici un roman, după Moromeţii, nu s-a ridicat la statutul de roman canonic sau etalon. Succesele şi tirajele romanelor din ultimele decenii de comunism nu ne apar astăzi ca relevante, şi par să fi depins mai degrabă de circumstanţe extraliterare, mai degrabă sociologice. Astăzi există edituri care îşi scot romanele în multe ediţii şi se laudă cu traducerea lor în multe limbi, dar cumva nici asta nu ne linişteşte. Prea multă libertate, prea multă lejeritate în conţinut şi formă. Pentru a se canoniza, un roman trebuie să îndeplinească deziderate formale şi de conţinut, şi în acelaşi timp să nu moară sub această dublă povară. Pe urmă cine „canonizează” un roman? Satisface singur succesul de public? Critica de întâmpinare nu poate face acest lucru indiferent cât de binevoitoare ori sagace ar fi. Unora li se pare că la noi critica ţine să joace la fileu cu autorul. Ştiu eu, poate editorul – care joacă tare pe piaţa literară. Un roman, ca să devină reper în istoria literaturii (fie ea cea imediată) trebuie preluat, după succesul critic, de un întreg sistem: comercial, hermeneutic, didactic şi aşa mai departe. Acum istoria pare să se repete în perioade mici: a dat sau nu a dat Generaţia 80 un roman notabil, romanul generaţiei? O întrebare care, dacă nu e rostită, se lasă ghicită. Romanele Generaţiei 80, câte au fost, s-au constituit ca alternative într-un peisaj literar destul de gripat. Aproape toţi prozatorii Generaţiei 80 s-au exersat şi în roman (de la Petru Cimpoeşu la Adrian Oţoiu), dar se pune aceeaşi problemă: romanele care ies par să dispară prea curând după creasta orizontului de aşteptare. O fi vina lor, o fi vina criticii, o fi vina publicului cititor? Răspunzând la această întrebare am putea avea şi răspunsul la o întrebare aproape perenă: este (iar) romanul românesc în criză?
Dar miza? Ca romanul să nu fie în criză probabil că are nevoie de miză. Suspicios că tema colocviului nostru ar fi fost enunţată mai degrabă pentru critici decât pentru romancieri, am încercat să văd de unde pot înhăţa subiectul şi m-am uitat în dicţionar. Miză (dict. Neologisme): 1. sumă de bani pe care o pune un participant la un joc de noroc şi care revine câştigătorului. 2. (fig.) fapt scontat. Acestea fiind definiţiile din dicţionar. În ce priveşte sumele de bani pe care le dă sau le primeşte prozatorul aş stârni probabil zâmbete să-mi construiesc demonstraţia avându-le în vedere. Deşi n-ar fi lipsit de interes amănuntul că le investesc mai mulţi şi le câştigă unul singur, ca la premiile literare. Poate c-ar fi mai bine să mă opresc la cea de-a doua definire, faptul scontat. Recâştigarea cititorului, acelui cititor care citea atât de mult cu ani în urmă şi despre care se spune uneori c-ar fi pe cale de dispariţie. Lectura a fost, mulţi ani, un mod de petrecere a timpului, înlocuit azi cu o paletă largă de distracţii. Pierderea este mai degrabă una statistică, deşi mi se rupe inima s-o spun atât de simplificat.
Alarmat deja, am întrebat un profesor universitar, critic, istoric literar, care este miza romanului românesc contemporan. „N-are”, mi-a spus el, fără să ezite prea mult. Asta nu simplifica cu nimic lucrurile, eu trebuia să particip la acest colocviu. Dacă n-are nu înseamnă oare că n-ar trebui să aibă? Poate un roman să fie fără miză, nu cumva miza este ceva implicit, ca în vechile discuţii despre formă şi fond? Dacă ar trebui să aibă, care ar fi aceasta? Faptul scontat. Şi ce este aceea miză când e vorba de un roman? Miza înseamnă şi pariul, care-i pariul? Scriitorul nu se sustrage socialului, nu are cum, şi este atent la ecuaţia care se naşte din raportul individ – societate, miza generală a romanului aflându-se de cele mai multe ori aici. Indiferent cum este formulată sau nuanţată. Romanul este o ecuaţie existenţială, transpusă în una literară (ficţională) în care se pune romancierul cu lumea în care trăieşte, pe care o cunoaşte.
Asta când nu avem de-a face cu romane cu tentă experimentală, sau cele a căror miză se întâmplă să fie una estetică (notabila excepţie a lui Mircea Cărtărescu, dar el vine din poezie şi asta explică unele lucruri). Textualismul n-a rămas nici acesta chiar fără urmări, optzecismul s-a încununat cu Pupa russa a lui Gheorghe Crăciun.
După tectonii sociale se schimbă întotdeauna şi paradigma literară, vezi grupurile 27 sau 47 în romanul european. La noi s-a început prin recuperarea temelor tabu, a limbajului liber (ceea ce presupunea o altă stilistică), recuperarea popularităţii nu neapărat impusă de critică. Criticii s-au sincronizat şi ei. Miza pare să fi rămas pentru destul de mulţi autori aceasta. Trebuia să recupereze noul cititor, fără medierea neapărată a criticii, şi apoi recuperarea criticii. O problemă era că aceasta nu era nici ea născută azi, şi ea trebuiau să schimbe câte ceva. Această eliberare a coincis cu nevoia de-a cuceri noul tip de cititor, mai grăbit, mai puţin meditativ, la concurenţă cu alte moduri, mai puţin nobile de petrecere a timpului. Autorul de romane trebuia să se exprime într-un peisaj oarecum tulburat, atât pentru cititor cât şi pentru critici, să revizuiască experienţa considerată încheiată şi să încerce formule noi, teme noi,
O miză a fost reinstaurarea firescului, asta în roman fiind la fel de greu ca în film, ca în viaţa de fiecare zi, după ce fusese pierdut atât de laborios. În plus, firescul nu mai era el însuşi cel vizat înainte. În asta au trebuit să se angajeze şi romancierii deja consacraţi în comunism, ajunşi chiar la notorietate, care au ţinut să arate ce pot să scrie în libertate, care ar fi adevărata lor faţă, faţa din sertar. Cenzura căzuse, scriitorul trebuia să scape şi de cenzura interioară, cu excesele de rigoare.
Despărţirea de comunism pare a fi tema multora din romanele apărute după 1990. A apărut chiar şi comunismul derizoriu, probabil ca formă de exorcizare, având probabil aceeaşi funcţie terapeutică pe care şi-o asumaseră comediile americane după război. Schimbările, chiar distorsionările, în care a fost târât umanul în perioada de tranziţie a fost tema şi miza multora din aceste romane (Aldulescu, Cimpoeşu, Gheo, Dan Lungu, Teodorovici). Ar fi bine să putem spune că toate acestea au menirea să ducă la un nou concept de roman românesc, dar probabil pentru asta trebuie ca romanul să parcurgă şi o adevărată cristalizare. Firesc, nu romanele cu aceeaşi miză contează în epuizarea mizei, ci reuşitele notabile, Acestea mai pot urma.
Altfel, dacă aş întoarce foaia, făcând un rabat de la obişnuita mea seriozitate, aş putea spune că miza romanului românesc de astăzi pare a fi să se facă cunoscut în străinătate. Să fie traduşi pare a fi dorinţa multor autori, iar faptul de-a fi tradus se foloseşte deocamdată ca un argument de succes pe piaţa internă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara