Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Colocviul romanului românesc:
Miza romanului, azi: O privire dinspre Vest de Cristina Cheveresan

Prin specificul meseriei şi specializării alese, „locuiesc” cu precădere în spaţiul literaturii anglo-americane. Literatura română a fost şi rămâne însă un altfel de „acasă”, un teritoriu deopotrivă de studiu şi relaxare, în care păşesc cu drag şi în care mă implic tocmai pentru ca e şi al meu, al nostru, şi mă interesează evoluţia lui prin comparaţie cu ceea ce se întâmplă în Occident. Venind dinspre zona studiilor culturale, cred în extinderea perspectivelor, în inter- şi trans-disciplinaritate, în comunicare şi complementaritate. E punctul de vedere din care voi vorbi astăzi: cel de observator care îşi doreşte o corelare, o racordare a romanului românesc actual la scena literară internaţională şi la dezbaterile care o animă.
Dacă e să abordăm tema spinoasă a mizei romanului românesc, contemporan şi nu numai, ne vom aminti cu siguranţă că în fiecare an, ca în toate ţările consumatoare şi producătoare de literatură (în termeni pur comerciali vorbind), se reaprinde discuţia legată de Premiul Nobel, nominalizările venite din partea României, şansele reale ale unui scriitor român la mult-râvnita distincţie. Nedorind să intru în eternele polemici despre însemnătatea, reprezentativitatea, politizarea Nobelului, îl folosesc doar drept pretext pentru a vă invita să facem un lucru esenţial pentru aşezarea literaturii române printre literaturile „cu greutate” ale contemporaneităţii: să privim în jur, în afară, peste graniţele fizice şi mentale ale ţării, la câţiva dintre scriitorii extrem de apreciaţi ai momentului şi la părerile lor despre prezentul şi viitorul romanului. Într-un moment în care piaţa apariţiilor editoriale din România rămâne dominată de traduceri, spre care gustul publicului autohton pare a se îndrepta cu predilecţie, exerciţiul e necesar şi, sper, binevenit.
Într-o discuţie despre miza romanului contemporan în genere, celor şase întrebări jurnalistice (Cine? Ce? Când? Cum? Unde? De ce?) li s-ar putea adăuga mai nuanţatele Cu ce scop? şi Pentru cine? scriu romancierii. „Nu scrii pentru că vrei să spui ceva, scrii pentru că ai ceva de spus” (The Crack-Up, 1936), considera Francis Scott Fitzgerald, unul dintre primele V.I.P.-uri ale literaturii americane de secol XX, cunoscut ca purtător de cuvânt al Epocii Jazz-ului şi evident susţinător al mesajului şi moralei ca mize prime ale scriiturii.
Britanicul George Orwell, autor al celebrului 1984, enumera, ceva mai ludic, în eseul Why I Write? (1946), patru raţiuni intrinseci ale scrisului de romane: purul egoism, entuziasmul estetic, impulsul istoric şi determinarea politică. Intrau, astfel, în ecuaţie, vanitatea, plăcerea, contextul şi chiar militantismul. Mai aproape de zilele noastre, într-o scrisoare către amicul său, Jonathan Franzen, Don deLillo, unul dintre cei mai gustaţi şi mai traduşi postmoderni americani, numea scrisul „o formă de libertate personală. Ne eliberează de identitatea de masă pe care o vedem construindu-se în jurul nostru. Până la urmă, scriitorii nu vor scrie pentru a deveni eroi proscrişi ai vreunei subculturi de rezistenţă, ci în primul rând pentru se salva pe sine, pentru a supravieţui ca indivizi”i.
Pe măsură ce ne apropiem de contemporaneitate, deci, producţia de masă şi comercialismul excesive ale lumii contemporane, provenite din ultra-tehnologizare şi inflaţia consumabilelor de cvasi-orice tip, par a influenţa din ce în ce mai mult atât universul romanului, cât şi întrebările de bază ale dezbaterii care îl înconjoară (zona românească neputând, evident, face excepţie). Unde se mai poate astăzi trage linia între literar şi comercial; ar trebui ea să existe? Popularitatea blochează neapărat drumul unei cărţi către sfera literaturii „mari”? Dacă un roman bine scris, captivant, plin de suspans, are vânzări moderate, devine instantaneu candidat la onorurile literare şi rezervat celor cu gusturi „rafinate”? Ce ar trebui să îşi dorească un scriitor „serios” de la propriile romane? Succes de critică, succes de „casă”, ambele?
Sunt întrebări referitoare la viitorul romanului lansate nu demult de Warren Adler în The Huffington Postii. Revizitând autori de talia lui Hemingway, Fitzgerald sau Faulkner, autorul (el însuşi recunoscut pentru lunga şi prolifica-i carieră) se întreabă unde s-ar plasa aceştia în contextul culturii populare actuale. Li s-ar mai vinde scrierile printre atâtea genuri şi sub-genuri ce invadează piaţa? La o simplă înlocuire a respectivelor nume cu mari autori ai canonului românesc, dilema îşi păstrează valabilitatea. „Absolvenţii de filologie, învăţaţi să evalueze «literatura» pe baza standardelor unor opere care au rezistat testului timpului, mai găsesc oare vreo satisfacţie în ceea ce li se oferă, sau a fost arta cititului şi scrisului vulgarizată de o cultură populară ce minimalizează sau ignoră lucrările unor romancieri precum cei menţionaţi”iii? Genul acesta de confruntare dintre mainstream şi underground, consacrat şi novice/ experimental, academic şi „alternativ”, cultură „înaltă” şi cultură „joasă” se regăseşte din plin şi în România, în disputele adeseori mult prea acute între generaţii, grupări şi grupuscule literare.
La o privire panoramică, esteticul, comercialul şi socialul par, aşadar, a-şi disputa supremaţia în ce priveşte romanul conceput în era iPad şi Facebook. The New York Times lansa chiar, cu puţin timp în urmă, o întrebare aparent de neconceput timp de secole: De ce să mai scriem romane? înlocuia, astfel, mai puţin radicalele dileme anterioare, referitoare la cum ar trebui să arate un roman de succes. Legând originile întrebării de Pierre Bourdieu şi de noţiunea de capital cultural propusă de acesta, Garth Hallbergiv traduce rafinamentul gusturilor în accepţia sociologului francez ca pe o formă de elitism, de distanţare (voită sau implicită) de cei percepuţi drept inferiori, echivalentă în contemporaneitate cu americănescul „cool” sau, în cazul nostru, cu româneasca „şmecherie”.
Studiind însă îndeaproape evoluţia douămiistă a ceea ce el numeşte „grupul Le Conversazioni, promoţia 2006” - din care, înainte de a deveni celebri, făcuseră parte noile staruri ale literaturii de peste Atlantic (Jeffrey Eugenides, Jonathan Franzen, Zadie Smith, David Foster Wallace şi Nathan Englander) –, acesta identifică o îndepărtare a romanului actual de experimentul formal postmodern/cool. Dimpotrivă, numitorul comun al prozei şi al eseisticii noului val îi pare a fi ideea conform căreia scopul cel mai profund al scrierii şi citirii de romane astăzi îl reprezintă împărtăşirea unui sentiment de apartenenţă, rezistenţa la alienare, la singurătate existenţială.
Într-un atare context, miza romanului trece de la cea a discriminărilor pozitive şi echivalării cu o practică elitistă la cea cvasiterapeutică, cu variaţiuni pe temă dată. Hallberg îi urmăreşte îndeaproape pe „conversaţionaliştii” care teoretizează pe marginea romanului: Franzen mizează pe identificarea empatică a cititorului solitar cu personajele, în vreme ce Wallace preferă să vadă scrisul ca pe o modalitate autoreferenţ ială, auto-reflexivă de a se face înţeles şi cunoscut publicului. Dincolo de conţinutul unor asemenea meditaţii se remarcă apetitul autorilor în vogă de peste Ocean de a reflecta, în eseuri şi dezbateri publice, asupra propriei meserii şi a direcţiei în care îi poartă şi ar trebui să îi poarte, lucru poate mai puţin evident la scară largă în cazul „omologilor” români. Rămâne de văzut, desigur, dacă întoarcerea la sensibilitate şi explorarea umanului sunt de ajuns pentru a asigura viitor şi durabilitate romanului ca specie literară (încă) dominantă. Deşi cronicarul New York Times are dubii asupra acestui tip de suficienţă, părerile sunt, în continuare, împărţite.
Într-un cuprinzător discurs în plen ţinut în deschiderea Conferinţei Mondiale a Scriitorilor de la Edinburgh, din 2013v, Teju Cole evidenţia diversitatea exemplelor de excelenţă în arta romanului (Camus, Woolf, Achebe, Garcia-Marquez, Yourcenar) şi generozitatea intrinsecă a unei specii care permite tipuri şi tipare diferite de succes. Insistând asupra distincţiei dificile dintre romanul ca îmbinare dintre talent şi meşteşug şi obiectul destinat publicării şi supus presiunii cifrelor de vânzare, Cole face o precizare necesară: atunci când vorbim de miza şi viitorul romanului de astăzi, trebuie să luăm în considerare nu doar stilul, ci şi ambiţiile diferite ale multitudinii de scrieri grupate sub termenulumbrelă extrem de permisiv al „romanului”.
Pe acest fundal, apare în discuţie poate una dintre cele mai populare forme ale comunicării actuale prin scris: Twitter, pe care Cole îl compară cu un roman fără romancier şi fără coperţi, un întreg flexibil, fluctuant, căruia i se adaugă zilnic mii de pagini, mii de chei de lectură, mii de interpretări posibile, care stă sub semnul apartenenţei de grup, al incluziunii şi conexiunii, şi care devine din ce în ce mai natural, mai apropiat de public şi de interesele acestuia. În context, sugestia lui Cole poate funcţiona ca premoniţie şi avertisment: „Cred că Twitter este una dintre variantele posibile de viitor pentru roman. Într-o eră a scrisului comercial şi a producţiilor competitive de televiziune, romancierul e mai mic ca niciodată. Romanul în sine, însă, pare să aibă soarta opusă: creşte în dimensiuni, înghiţind, treptat, lumea”vi.
Deşi sugestia lui Cole poate părea îndrăzneaţă, dacă nu chiar ofensatoare, susţinătorilor romanului tradiţional, spaţiul românesc nu face excepţie de la noile curente: colecţiile de e-book-uri şi e-reader-ele apărute în ultimii ani la marile edituri stau mărturie unei adaptări funcţionale la starea de fapt şi unei diversificări a tipurilor de formă şi discurs romaneşti. Mutarea scrisului şi a discuţiilor despre scris în spaţiul virtual, pe bloguri şi reţele de socializare, este în egală măsură un fenomen ce se cere luat în serios. O discuţie despre miza romanului în 2014 nu poate ignora categoriile de interese şi posibilităţi ale cititorilor dispuşi să achiziţioneze cărţi într-o formă sau alta, iar moda vestică nu ne-a ocolit: de la romane anonime sau cu autori multipli la integrarea masivă a tipurilor de comunicare scrisă specifice reţelelor de socializare sau telefoniei mobile (acronime, sms-uri, grafii şi sintagme tipice etc.), romanul internaţional şi, până la un punct, cel autohton, devin spaţii ale adaptării, transformării, metamorfozării discursului în funcţie de formele impuse de vremuri.
Măsura în care se sacrifică fondul, substanţa, de dragul curtării unor generaţii în viteză, e ceea ce rămâne, atunci, să diferenţieze romanele de anvergură de cele cu suflu scurt. Paul Auster, romancier american răsfăţat cu precădere de publicul european, pune punctul pe i: „Societatea continuă să se reinventeze. Fiecare moment istoric are nevoie să i se spună poveştile. Literatura se schimbă la rândul ei. Am citit recent despre o revistă digitală unde autorii scriu proză extrem de scurtă, poveşti ce se pot citi pe telefon. Poate e interesant, poate nu. Lumea testează idei noi legate de tehnologiile în evoluţie; e prea devreme să ştim încotro se îndreaptă romanul. Digital sau pe hârtie, e irelevant. E vorba de cuvinte care se citesc pentru a obţine un anumit tip de emoţie, de experienţă. Acesta e singurul lucru care contează”vii.
Revenim, aşadar, la romanul ca poveste a cărei miză ultimă sunt emoţia şi experienţa, la arta şi construcţia din spatele acestui efect, evident, subiectiv. Etern pretendent la Nobel, mereu trecut cu vederea, povestitor de prim rang al Americii de mai bine de jumătate de veac, Philip Roth sublinia într-un interviu recent că acel cititor care caută „gândirea romancierului” în roman se uită în direcţia greşită, întrucât aceasta nu rezidă în replicile şi acţiunile personajelor, ci în alegerile făcute, în modelul adoptat, în arhitectura cărţii, în ceea ce Aristotel numea „aranjamentul părţilor”, „chestiunea ordinii şi dimensiunii”, în morala internă. „Unealta cu care gândeşte romancierul e scrupulozitatea propriului stil. Aici rezidă magnitudinea gândirii sale. Romanul în sine, prin urmare, este lumea lui mentală. Romancierul nu e un şurub minuscul în marele mecanism al raţiunii umane. E un şurub minuscul în marele mecanism al literaturii imaginative. Atât”.viii
Încheiată de unul dintre cei mai mari romancieri în viaţă, această succintă trecere în revistă a câtorva poziţii, atitudini, opţiuni critice actuale în sfera anglo-americană are drept menire să susţină convingerea că miza romanului românesc actual, cu toată specificitatea sa (istorie, stil, direcţii, preocupări), nu se poate concepe sau analiza decât ca parte a discuţiei mai largi, generoase şi niciodată complet încheiate din cercurile literare internaţionale. Ambiţia recunoaşterii la nivel înalt ne obligă la o studiere atentă a fenomenului literar de dincolo de frontiere şi a tiparelor pe care acesta le impune şi consacră. Controversa prelungă stârnită în urmă cu câţiva ani de acuzaţia lui Horace Engdahl la adresa literaturii americane (de a fi prea izolată, insulară, lipsită de participare în dialogul de anvergură al literaturii), de exemplu, e una extrem de educativă prin luările de poziţie şi tipul de argumentaţie folosite.
Deşi ironizând, ca mulţi alţii, obtuzitatea lui Engdahl, Ilan Stavans constata, inspirat şi amuzat, următoarele: „Excepţionalismul american ne face să ne credem extraordinari. Prin urmare, suntem convinşi că literatura noastră e, la rându-i, ieşită din comun. Suntem, de fapt, la fel de limitaţi ca oricine altcineva, iar literatura noastră stă dovadă. Ce înseamnă să fii excepţional? Convingerea că eşti la fel ca toţi ceilalţi, dar o idee mai mult. Alte naţiuni nu se cred excepţionale, deci parohialismul lor are mai puţine consecinţe globale. Şi totuşi, poate suntem cu toţii doar nişte entertainers, nişte indivizi care distrează lumea”ix. Să fie, oare, romanul actual în genere, o simplă formă de entertainment?
Să fie relativa marginalitate literară românească şi accesul încă destul de puţin semnificativ pe pieţele şi în topurile occidentale rezultatele unui „excepţionalism românesc”, cel puţin în sfera politicilor culturale? O insularitate, o satisfacţie de sine întreţinute artificial? O lipsă de umor sau de adaptare? Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări retorice, o miză esenţială a romanului românesc de azi ar putea fi regândirea, reconfigurarea sa de aşa natură încât să păşească cu mai mult aplomb pe scenele mari ale lumii, fără a face, însă, rabat la calitate: meditând mai aplicat şi mai temeinic asupra strategiilor şi viitorului, observând, ascultând, deschizându-se, analizânduse, învăţând din experienţa succeselor probate şi intrând într-un dialog autentic, atât în ţară, cât şi în afara ei.

_______________
i Jonathan Franzen. Perchance to Dream. „Harper’s Magazine”, aprilie 1996.
ii Warren Adler. The Future of the Novel. „The Huffington Post”, 10.02.2012.
iii idem 2
iv Garth Risk Hallberg. Why Write Novels at All?. „The New York Times”, 13.01.2012.
v Teju Cole. The Future of the Novel. http://www.edinburghworldwritersconferenc e.org/the-future-of-the-novel/cole-inaustralia- keynote-on-the-future-ofthe- novel/
vi Idem 5
vii Paul Auster. Why Roth Is Wrong about the Novel, „Big Think”. https://www.youtube.com/watch?v=U4I0h0 kNH4M
viii Philip Roth. The Horror of Being Caged Has Lost Its Thrill. „The Telegraph”, 20.03.2014.
ix Ilan Stavans. Is American Literature Parochial?. „World Literature Today”, iulie/august 2013, vol. 87, nr. 4.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara