Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Mâna care scrie de Nicolae Manolescu


m văzut de curînd, la Iaşi, la Centrul Cultural Francez, o expoziţie de instrumente de scris, între care cîteva maşini de scris vechi absolut adorabile. întîmplător tocmai citisem o carte pe care mi-o dăruise George Banu, intitulată Brouillons d'écrivains (Ciorne de scriitori), editată de Bibliotèque Nationale de France cu ocazia expoziţiei cu acelaşi nume deschisă la Paris între februarie şi iunie 2001. Trebuie să admit că problema scrisului de mînă mă preocupă de cîtăva vreme, fiindcă de el se leagă existenţa manuscrisului, ca formă originară, astăzi pe cale de dispariţie, a unei opere literare, înlocuită de dactilogramă şi apoi de printul de computer. Scriitorii epocilor anterioare, cel puţin de la o dată încoace, ne-au lăsat manuscrisele ca pe nişte documente personale excepţionale (era să spun, de primă mînă!). E destul să vedem o pagină de Eminescu ori de Proust ca să înţelegem valoarea psihologică şi artistică a unui manuscris. Neutra dactilogramă sau impersonalul print nu ne mai spun nimic despre autorii lor. Un capitol foarte important din istoria scrisului se încheie.
"Caietul" de care am amintit conţine, pe lîngă splendide facsimile de manuscrise franceze (Pascal, Hugo, Zola, Nerval, Sartre şi alţii), şi cîteva instructive precizări referitoare la istoria scrisului de mînă ca atare. Ele pornesc de la constatarea lui Valéry despre gustul pentru lucrurile de spirit care nu se poate dispensa de curiozitatea pentru originea lor. Bruionul sau ciorna reprezintă cea dintîi formă a unui manuscris. înainte de ele, avem aşa-numite documente de pre-redactare, cum ar fi planurile, notiţele, schiţele etc. După ele, avem ceea ce francezii au botezat épreuves iar noi, pînă deunăzi, spalturi (sau corecturi). O dată cu vremea computerului, se vorbeşte de printuri. Acestea nu mai sînt scrise de mînă, ci de maşină sau tipărite. Scriitorii apelează tot mai des la scrisul direct pe maşină şi pe calculator. Ceea ce înseamnă că manuscrisul - aflat în limbul dintre proiect şi tipar - dispare.
Bruionul (sau ciorna), odată cu el. în franceză, termenul s-a folosit prima oară în 1551, o sută de ani după inventarea tiparului, şi îşi are originea în germanul Brod, care înseamnă ebuliţie, fierbere sau "lichid". Naşterea bruionului este legată de importanţa care începe să se acorde, în secolele XIV-XVII, autorului. Manuscrisul devine astfel, în-
tr-un lent proces de recondiţionare morală, un manuscris de autor. Evul Mediu fusese epoca manuscrisului-copie, întocmit de copişti de profesie, pe care abia tiparul îi face inutili. Şi nu chiar imediat. Copiile medievale nu erau bruioane, ci forme definitive, "cărţi", destinate circulaţiei publice. Pînă către mijlocul secolului al XVIII-lea, manuscrisul de autor e totuşi neglijat, singura lui variantă care prezintă interes fiind manuscrisul unor opere inedite sau interzise de la publicare. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea constituie vîrsta de aur a manuscrisului de autor, a ciornei, cu multiplele şi expresivele ei corecturi, ştersături, adaosuri, care fac bunăoară dintr-o pagină de Camil Petrescu oglinda fidelă a unui mod foarte personal de a concepe şi redacta un roman. Sfîrşitul perioadei coincide cu sfîrşitul practicii manuscrise şi, implicit, cu moartea ciornei ca document literar.
O întrebare, pe care nu poţi să n-o pui, este aceea despre sărăcirea surselor noastre de informare privitoare la geneza unei opere, odată cu scrisul pe calculator. Nici o urmă nu mai rămîne de pe urma efortului sau uşurinţei de a scrie, a ezitărilor, frămîntărilor, euforiei, lapsus-urilor şi revenirilor unui autor asupra textului. în plus, operei i se ia una dintre amprentele cele mai caracteristice: înainte de a apela la stil, aveam scrisul. Stilul e omul, dar la figurat; manuscrisul este la propriu. Printul de computer nu mai oferă nici acea minimă notă de personalitate pe care o găseam într-o dactilogramă, rezultată acolo din felul particular în care fiecare dintre noi apasă clapele maşinii de scris. Impersonalizarea scrisului aruncă un aer de indiferenţă asupra textului. La prima vedere, el nu mai este al nimănui. Va trebui să căutăm în altă parte dovezi referitoare la cum scriu autorii şi la geneza operelor lor. Mîna care scrie iese definitiv din scena literară.

Scriu aceste rînduri, de mînă, duminică 4 noiembrie 2001.