Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Mâna ruptă de Ion Pop

Să am măcar un folos poeticesc
dacă tot mi-am rupt mâna, chiar
cea dreaptă,
cu care scriam până ieri. Mai greu,
mai stângaci,
învăţând, dacă nu ştiam,
că scrisul e şi durere.
Cum să nu profiţi, dacă tot ţi-ai frânt
mâna
alunecând, bătrânel ridicol,
pe o zăpadă
de numai doi centimetri,
să scrii un demn poem, chiar
cu mâna stângă?
Cineva poate zice: lasă mâna
aşa ruptă, fără metafore, este
mult mai concretă, mai adevărată, –
dar noi, ăştia, credem că, totuşi,
o accidentală fractură e cam prozaică
şi măruntă –
am vrea să întindem mâna,
fie şi ruptă,
către Universal.
Din păcate, ori poate din fericire,
avem şi o anume cultură heraldică –
mai sunt steme
cu mănuşi de fier care strâng
o sabie eternă,
pe veci neruginită şi uneori
dai şi peste câte-o mână
cu trandafir în pumnul netocit.
Unde mai pui
că poţi cuteza o măreaţă comparaţie
cu Venus din Milo,
regretând o clipă că nu te-ai născut
femeie de marmură,
ori poţi imagina
că mâna întinsă cuiva
nu ţi-a mai fost eliberată,
a rămas acolo pe veci,
ca o fraternă legătură,
un pic desuetă, caldă totuşi,
chiar şi aşa, căzută între clişeele
unui expirat sentimentalism.
Şi, ca într-o paranteză, nu uşor
de deschis,
simţi că se-anunţă, totuşi,
pura şi simpla, fireasca sfărâmare,
o spargere
ca de oale şi de ulcele. Voi avea şi eu,
iată,
şansa de a muri şi de-a învia
în ştiuta străbună zicală. Cuvinte,
moaşte de peste şapte
ori şaptezeci şi şapte de ani, de veacuri
dezgropate în voci ce nu vor mai şti
despre cine vorbesc, uitare, dar hrană
a veşnicei pomeniri. Vorbe
ceva mai mari
lângă modestul lut al olarului.
Şi cum să pot, pe deasupra,
să nu-mi aduc aminte de-acel
minunat poem irlandez
în care cineva, scoţându-şi mâna
pe fereastră, nu şi-o mai poate
retrage, fiindcă o pasăre
a apucat să-şi facă-n ea cuib
şi e nevoit să aştepte
până ce puii, într-un târziu,
îşi vor lua zborul?
Dar am văzut odată şi nişte cioburi
de vitraliu, cu mâna lui Isus ruptă, –
a mea, cea de-acum, îmi pare
că seamănă puţin cu a Lui,
(dar numai puţin, desigur).
Şi-am mai simţit cândva începutul
morţii
în somnolenţa din tălpi, în ciudata
dorinţă de a urca pe socluri
rămase goale. Acum,
la un capăt de mână ruptă,
începe un fel de zare, pipăitu-mi
tresare-n ceaţă,
ca şi cum ar fi dat
de puţin Dumnezeu.
Nu mai este al meu, degetele mă lasă
în ariergardă, departe de tobe,
de drapele,
greoi şi smerit. Mirarea
poate pluti în voie, depărtată
adulmecare
de miresme de nicăieri,
restul pute oricum,
împiedicat în noroaie şi gropi.
Proba zăpezii pare
să fi fost convingătoare:
ce era de alunecat trebuia
să alunece până la cădere, –
fie şi foarte târziu
o greşeală se plăteşte, greşiţii noştri
aşteaptă de mult, răbdători,
în firide, clipa prielnică. Iată
că-a şi venit, iată ştiu
că am ceva şanse
să fiu iertat. Ispăşesc pe bucăţi, etape,
sau poate chiar această fractură
neaşteptată
e semnul pedepsei şi-al îndurării –
un fel de metaforă
pentru întoarceri de fii foarte risipitori,
intrând în chip de vânt,
de mici vârtejuri
de praf de pe lungile drumuri,
pe poarta
casei părintelui.
(Mâna mea dreaptă bănuia
desigur ceva,
acum i s-a oferit doar prilejul
s-o ia puţin înaintea braţului ce-o purta,
grăbită să facă semnul – atâta doar
că distanţa
doare, desigur, puţin).
Nu e nevoie
nici de viţelul cel gras, nici de
exclamaţii, oftaturi şi gemete,
îmbrăţişări, –
pe toate le îmblânzeşte
dreptunghiul porţii,
convingându-le, fără grabă,
să se odihnească. Se vor regăsi,
în sfârşit,
în râvnitul vitraliu,
calcar, cărbune şi fier,
sare de lacrimi şi mări, sânge lucind
în soare,
aramă de foste chimvale, pulberi
de aur, între linii nemuritoare.
Încă o vreme, desigur,
mica distanţă va mai durea. Mă doare.
Însă ortopedul, un mare specialist
demn de toată încrederea,
mi-a dat asigurări că osul se va reface, –
natura are mereu, nu-i aşa,
oroare de vid. Bănuiam şi eu
că piatra pândeşte dintotdeauna,
că nu-şi pierde lunga,
lunga răbdare.
Cu braţele amândouă, întregi
şi puternice,
ridicate-n sfârşit,
salutând marea victorie,
mă voi putea preda pietrei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara