Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Iubirile scriitorilor:
Mănuşarul şi păpuşarul de Simona Vasilache

Ascensiunea lui Will din Stratford, care poate că nici n-a existat, într-o Anglie în care nu era uşor de trăit, darmite de făcut un nume, lasă loc de multe legende. Despre ele sau, mai curând, în contra lor e Nothing like the sun, romanul din 1964 al lui Anthony Burgess, cu autorul în rolul unui profesor de literatură elisabetană care preferă să se îmbete decât să le arate studenţilor lui ce are Shakespeare de oferit Orientului. Un roman din sonete, partea cea mai incitantă şi cea mai plină de secrete a unui geniu afirmat, în primul rând, ca dramaturg. De altfel, fictivul profesor britanic rătăcit în Malaysia, printre studenţi cărora Shakespeare nu le spune nimic, are o lectură proprie a Sonetului 147, a cărui primă jumătate (dacă nu socotim distihul final) e reprodusă pe pagina de gardă a romanului. Iniţialele a patru versuri, F, T, M, A (se cuvine să spunem că, în traducere, George Volceanov păstrează acrostihul, şi nu e singura probă de virtuozitate!), formează, eliptic, un nume de femeie: Fatma, sau Fatima, mâna destinului. „Oare traseul lui de viaţă îi va fi scris pe la spate, se întrebă WS, cu fiecare nouă etapă anunţată de un fanfaron sau de un idiot?” (p. 73) Nu soarele, ci mai degrabă umbra îl va însoţi, o bună bucată de vreme, pe fiul inadaptat al lui John Shakespeare, mănuşarul, însurat cu o Arden, rămasă doar cu amintirea unui nume şi cu veşnicul regret al strălucirii ei pierdute. Întâi, lucrează în atelier, scrie poezii pe care doar tatăl le apreciază vag şi cedează, într-o noapte de Paşte, farmecelor unei ţărăncuţe din vecini. A doua imprudenţă, după o beţie, cu Ann Hathaway, cucoană trecută binişor prin viaţă, o să-l coste însurătoarea şi mândria de tată al unei fete care nu e tocmai a lui. Jocurile lor destul de vinovate, demne, mai degrabă, de libertinajele mai târzii cu două secole ale domnului de Sade, îl vor împinge în altă dandana. Firea posesivă a Annei îi aţâţă o nebănuită latură homosexuală şi un flagrant contestabil îl îndreptăţeşte pe domnul Quedgeley, un gentleman din Gloucester, care-l angajase ca meditator al băieţilor lui, să-l dea afară din casă fără nici un şfanţ. Trec cinci ani în care nu mai ştim nimic de WS, până când a doua secvenţă a romanului ni-l arată actor-poet la Londra. Într-o lume prinsă între spaima de ciumă, de războaiele şi de răfuielile care pot închide teatre, şi plăcerile diferiţilor mecena. Aşa apare, de nicăieri, WH, misteriosul tânăr blond căruia îi sunt dedicate cele mai multe dintre sonete. Lordul de Southampton pare să fie una dintre posibilităţi, deşi cercetări mai recente susţin că e nefiresc ca poetul să i se fi adresat unui aristocrat cu Mr. Totuşi, lumea acestor improvizatori geniali, trăind fără să-şi ştie valoarea, între teama de moarte şi groaza de eşec, aşa cum o reconstituie Burgess, pare destul de liberă. În toate sensurile. „În acest fel, doi bărbaţi, despuiaţi de straie şi rang, deveneau unul şi acelaşi.” (p. 125)
Curând, destinul îşi joacă din nou cartea. O femeie de aur, purtând cu ea misterele Malaysiei, care se vindea pe câţiva arginţi într-o casă din Bristol, unde pe WS nu l-a ţinut punga s-o aibă, ajunge la Londra sub o identitate schimbată, deşi există bănuieli asupra prosperităţii ei. Fatima o cheamă, ca pe soartă.
„Se visează cu zece ani mai tânăr, cu sabia sclipindu-i la şold sub razele dogoritoare ale soarelui, într-un scuar cu un havuz, un chipeş nobil nutrind o dragoste extravagantă. În oglinda din odaia lui nu vede însă decât un chip obosit, cu privirea vlăguită, o frunte cu un început de chelie ce se extinde în ritm galopant. Hârtia albă e mai măgulitoare decât sticla albastră.” (p.177) Într-adevăr, pe măsură ce se adună piesele, iar succesul nu mai e o problemă de noroc, viaţa particulară cunoaşte mâhniri şi incertitudini. Se desparte, temporar, de WH, care-i rămâne, însă, protector şi pare că-l domină, cu intrigi bine găsite. Viaţa alături de doamna brună nu are, nici ea, sclipirea fantasmelor. Femeia cere aur, care se câştigă, obositor şi nesigur, cu pana. În jur, lumea e un amestec de cenzură religioasă (Marlowe sfârşeşte tragic, pentru libertăţile pe care şi le-a luat), cruzime şi provizorat („Sânge cu unt, tot oraşul e uns cu el.” – p. 200). Uneltiri de curte şi artă cu mai multe înţelesuri. Şi, peste toate, amărăciune: „De-aş fi vreun mare prinţ, aş putea zăcea aşa la nesfârşit, doar să-mi spele cineva trupul, să-mi aducă câte ceva de-ale gurii, să fiu scutit de nevoia de a acţiona. Dar am de scris piese, din dezastru, mizerie, păcat, haos am de extras imagini ale ordinii şi frumuseţii. Îmi iau pana, oftând, şi mă aşez să lucrez. Dar să lucrez nu pot.” (p.200) Care e secolul căruia nu i se potriveşte această confesiune?
Un Shakespeare aşa cum l-a văzut, de pildă, Joyce (în episodul Scyla şi Caribda din Ulise e o întreagă controversă asupra legăturii dintre viaţă şi operă), purtând povara a patru veacuri de legende şi o păcătoasă conştiinţă de scriitor modern e cel pe care ni-l propune Burgess sau, ca să respectăm convenţia, pe care excentricul lector de engleză şi-ar dori să-l înţeleagă studenţii lui. Un autor pentru care politica nu e doar o sursă de protecţie sau de subiecte dramatice. Îl vedem chinuit de gândul la soarta Angliei, dezamăgit, debusolat, trezit din marasmul social doar de o iminentă tragedie familială, moartea fiului Hamnet, băiatul din perechea de gemeni. Pe când Londra sărbătorea în delir victoria din războiul anglospaniol, la Stradford upon Avon lumea o apucase pe calea unei credinţe extreme. Shakespeare-tatăl aprinde necontenit lumânări, iar mama şi soţia citesc tratate religioase, nicidecum scrierile de oarecare notorietate ale fiului şi soţului lor.
Din amestecul de ocări cu care potopeşte religia dragostea nesfinţită, din temeri şi din nepăsătoare, până la un punct, călcări ale canoanelor vine, ca notă de plată a tuturor viciilor, boala spaniolă. O denumire geopolitică a sifilisului, a cărui origine varia, în epocă, după ţară şi antipatii. Putregaiul de la curtea reginei fecioare iese prin pielea celui mai lucid dintre supuşii ei: „În delirul meu, Cetatea devenise propriul meu trup – luptele au izbucnit în rănile ulceroase de pe coapsa stângă, din ambele subsori, din vintrea buretoasă şi putregăită.” (p. 283) Urmează încă o viziune a zeiţei de aur şi abanos, ultima, ea cumva bărbat, WS cumva femeie, ca în jocurile de odinioară cu Anne, cea care, precum Gertrude, l-a înşelat cu propriul lui frate. Şi povestea se termină, cu moartea eroului ei.
Nu de tot, fiindcă iubirea episodică dintre WS şi doamna brună lasă în urmă un băiat care se va întoarce în Orient. De dragul calamburului, pe Burgess cel adevărat îl chema Wilson, adică... fiul lui Will. Aşadar, lectorul de engleză îşi spune, într-o cronologie abracadabrantă (dar nu e Shakespeare contemporanul nostru?), propria poveste originară. O poveste cu iubiri amestecate şi paternităţi incerte, care e chiar mai mult a operei lui Shakespeare decât a vieţii lui. O poveste şi postcolonială, şi postmodernă, deşi îndeajuns de bine ancorată în domnia Elisabetei I cât să fie credibilă.
În româneşte, Ochii doamnei mele (Humanitas Fiction, 2015), tradus de George Volceanov (cu tălmă ciri ale versurilor aparţinându-le şi colaboratoarelor la ediţia Shakespeare, Violeta Popa şi Lucia Verona, şi traduceri de pasaje din latină ale Marianei Franga) e o reuşită exemplară, de la surprinzătoare serii sinonimice în argou la jocuri de cuvinte şi culoare de epocă. Romanul unui pasionat de Shakespeare transpus, fericit, de alt pasionat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara