Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Mănunchiul de evidenţe de Sorin Lavric

Marius Iosif, O ecologie a sacrului. Ipostaze literare ale experienţei spirituale, prefaţă de Virgil Podoabă, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 422 pag.

Pe Marius Iosif, născut la Timişoara în 1953, îl pot aşeza în rîndul privilegiaţ ilor, graţie răsturnării de perspectivă de care a avut parte de timpuriu, în cursul stagiului militar, cînd, scos din mediul familial şi aruncat într-un mediu aspru, a trăit ceea ce îndeobşte numim o „experienţă spirituală“.

Expresia în sine e plată, de o serbezime ce nu poate surprinde mutaţia pe care o astfel de trăire o cere. E vorba de o smucire lăuntrică cîntărind cît o traumă, cauza stînd în schimbarea bruscă a regimului de existenţă: obişnuinţele din care e făcută carnea unei zile dispar spre a lăsa loc unor convenţii în aerul cărora tînărul respiră anevoie. Şirul gesturilor uzuale care îi umpleau cu rutină timpul încetează, iar criza de adaptare îi provoacă suferinţă. Mai mult, la durere se adaugă nesiguranţa, Marius Iosif intuind că se află la cheremul întîmplărilor. Are revelaţia contingenţei crase în care omul îşi duce zilele, fără ca un impuls de necesitate să-i ghideze destinul. Tînărul se simte o scamă în bătaia vîntului, dar o scamă ale cărei simţuri se deşteaptă acut sub sentimentul periclitării.

Intuieşte că nici un zeu nu-i va sări în ajutor şi că nici un înger păzitor nu-i veghează deasupra capului. Izbit de absurditatea vădită a clipelor, Marius Iosif cunoaşte disperarea. Decorul se năruie, colegii îi apar ca nişte umbre, iar în urma unui accident îşi pierde pentru cîteva minute conştiinţa. Cînd se trezeşte, îşi dă seama că timpul cît fusese inconştient echivala cu o moarte. Atunci are revelaţia scurgerii ciclice a toate cîte sunt în univers, moartea fiind ca un întuneric în care conştiinţa încetează să mai pîlpîie. Ce e remarcabil în acest tăvălug de revelaţii e că totul se petrece în absenţa cuvintelor. E o năvală de impresii venind peste el fără ca mintea să le filtreze cu ajutorul lexicului. Marius Iosif primeşte cutremurările fără să le gîndească în noţiuni. Lumea i se pare opacă, deasă, cu totul indiferentă la ce i se întîmplă, iar cortegiul de iluzii din care îşi trăgea liniştea se risipeşte ca un fum.

Şi acum se petrece „ruptura de nivel”: deschide ochii asupra realităţii ca pentru prima oară. Îşi dă seama că între el şi lucruri nu se mai interpune brîul de protecţie al amăgirilor. Tînărul dă nas în nas cu realul, pe care îl vede direct, fără deformări venite sub influenţe culturale. Iar ceea ce vede e ritmul ciclic al vieţii, cu o revenire inexorabilă căreia nu-i poţi găsi un sens. Transcendenţa, dacă e, e intangibilă, iar zeii, dacă sunt, sunt insesizabili.

Tînărul capătă o viziune cvasibudistă cu efect tonic, căci ceea ce pînă ieri îi părea rece şi găunos devine acum plin şi coerent. Clipele stupide şi opace devine mirabile şi pline de miez. „O nouă sensibilitate se născuse în tine. Te bucurai de frumuseţe şi te puteai bucura de farmecul unei fete pentru clipa aceea în care trecea prin faţa ta, fără să te mai gîndeşti a o mai duce în castelul tău de visuri. Urmarea a fost că nu te mai plictiseai, că, ajuns acasă, puteai să te plimbi prin aceeaşi pădure mereu şi mereu, pentru că fiecare moment era unic. Nu peisajul te încînta, ci misterul existenţei, clipa unică încărcată de frumuseţe.” (p. 36)

Dintr-un naufragiat căzut la marginea lumii, tînărul devine centrul unor înfiorări pe care le trăieşte ca pe tot atîtea plinătăţi misterioase. „Plinătăţile” nu au numele unui Dumnezeu şi nu ascultă de dogmele unei religii. Ele răspund doar la atenţia unei minţi care observă paroxistic fiecare detaliu, spre a preface în taină orice lucru pe care îl priveşte. Tainei îi putem spune „unul şi unicul” sau putem să nu-l numim, important e că întîlnirea cu el nu se face prin cuvinte. De altfel, Marius Iosif nu-şi povesteşte experienţa, ci doar o sugerează prin cîteva amănunte. Sunt trăiri a căror esenţă stă în neputinţa de a le exprima. Cine nu a fost pe punctul de a trăi ceva asemănător va străbate O ecologie a sacrului cu ochii închişi. E nevoie de o minimă afinitate cu genul acesta de răsturnări în spirit ca să-l poţi înţelege pe autor. Şi dacă dramul de afinitate există, atunci nu poţi decît să-l invidiezi: graţie rupturii de nivel prin care a trecut, a fost scutit de efortul de a mai căuta salvări prin cultură.

Dar tot acum în Marius Iosif se iscă o dramă: un intelectual a cărui minte a trecut printr-o ruptură de nivel percepe întreaga cultură ca pe o uriaşă contrafacere. Patrimoniul e un strat de plăsmuiri pioase cu care oamenii acoperă realitatea. E ca un manşon de protecţie, alcătuit îndeosebi din prejudecăţi încurajatoare, cărora istoria le-a conferit un statut de autoritate. Tot ce numim tradiţie (religie, metafizică, artă, ştiinţă) e chiar manşonul de minciuni în lipsa cărora omenirea şi-ar pierde imunitatea în faţa lipsei de sens a existenţei. Dar cînd manşonul se rupe, absurdul ne loveşte sub forma unei evidenţe dureroase. Urmarea e că luciditatea cu care Marius Iosif priveşte lumea îl înstrăinează de semeni. În plus, pentru el nu mai există credinţe, ci doar evidenţe. Căci credinţa e amăgirea pe care ţi-o întreţine plăsmuirile pe care le-ai primit pe calea tradiţiei.

Dar problema gravă e alta: cum să împărtăşească altora concluziile la care a ajuns? Cum s-o facă fără să fie categorisit drept dezaxat, eretic sau debusolat? Cum să le spui semenilor că trăiesc într-o cultură a cărei falsitate n-o percep decît iniţiaţii? Ideal ar fi să dăm timpul înapoi şi să ne întoarcem în preistorie, cînd sacrul era trăit spontan, fără deformările aduse de valul de mitologii ulterioare. Cum acest pas e imposibil, reţeta e una singură: să treci printr-o scuturarelimită în urma căreia ochii ţi se deschid asupra realităţii. Se vede că soluţia e individuală, niciodată colectivă. Pentru cei mulţi, manşonul de credinţe va înlocui mereu mănunchiul de evidenţe.

Aici e drama lui Marius Iosif: asistă la o contrafacere a cărei divulgare i-ar aduce votul de blam al contemporanilor. Ar deveni un intrus pe care apropiaţii l-ar execra pe motiv de ţicneală. Şi atunci cum să procedeze? Soluţia găsită: să scrie o teză de doctorat în care ruptura de nivel să fie folosită drept criteriu de selecţie a argumentelor. Cartea O ecologie a sacrului e chiar denunţarea contrafacerii la care e martor, atîta doar că autorul o face cu stil, sub convenţia unei lucrări culte, preîntîmpinînd astfel acuzele. Deşi mefient faţă de tradiţia literelor, Marius Iosif caută rupturi de nivel în literatura lumii. Le găseşte în Epopeea lui Ghilgameş, în Antigona lui Sofocle, în piesa shakespeariană Richard al II-lea, în opera lui Dostoievski şi Tolstoi, în cărţile lui Kafka şi Camus, în eseurile lui Cioran sau în piesa Regele moare de Eugen Ionescu. Comentariul fiecărei opere se mişcă în jurul situaţiei-limită în care nimereşte unul sau altul din personaje, cu ivirea mutaţiei interioare. Dar pilonii de bază ai volumului stau în „Argumentul” de la început, unde autorul invocă răsturnarea inexprimabilă din adolescenţă, şi în capitolul final „Sacrul sintetic”, unde sunt întărite concluziile prefigurate în „Argument”, anume că trăim într-o butaforie postişă din cauza căreia ne-am pierdut antenele pentru divin. Iată cum erudiţia e pusă în slujba unei intuiţii iniţiale, cu efect subminator. Dar cu adevărat convingător e tonul cu care, în „Argument” e sugerată experienţa-limită. E tonul unui ins care nu născoceşte nimic, punînd pe hîrtie o trăire pentru care merită să fie invidiat. Cred că în secret oricine îşi doreşte să treacă prin aşa ceva. Unde nu-l poţi urma pe autor e în dezicerea de tradiţie, în care vede o piramidă de fantasmagorii ce ne îndepărtează de trăirea sacrului. Religiile sau metafizicile sunt mreje, constructe înşelătoare, al căror efect e că ne separă de numen. Cult, Marius Iosif respinge cultura, erudit, blamează erudiţia. Volumul O ecologie a sacrului e o mărturie iniţiatică camuflată într-o teză de doctorat. Mărturia te cucereşte, dar concluzia ei te înspăimîntă. Dacă ea e adevărată, atunci s-a isprăvit cu saga omenirii. Mi-aş dori să nu aibă dreptate, dar asta o vom afla peste puţin timp, în clipa morţii. Oricum, un volum cu miez sapienţial de aleasă ţinută speculativă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara