Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Modele şi antimodele de Ioana Pârvulescu


Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu întrebată dacă am vreun model în viaţă şi m-am scuturat ca de o bănuială prea puţin flatantă.

Ideea de model era strict legată, pentru mine, de aceea de imitaţie, de copie, or, de când mă ştiu, am avut superstiţia originalului. Modelul, credeam eu, impune o limitare a libertăţii de alegere, a curajului deciziei. Pe de altă parte, un soi de model colectiv, format din trăsături demne de luat în seamă ale unora şi altora, oameni din jurul meu şi din cărţi, a înlocuit încetul cu încetul absenţa celui unic. Poate că maturizarea înseamnă şi această capacitate de a deveni tu însuţi luând de la alţii ce admiri mai mult la ei. Poate că imaturitatea înseamnă vanitatea unicităţii tale. Dacă ar fi să-mi aleg aşadar, în sfârşit, un model în diversele împrejurări ale vieţii, cred că aş alege o combinaţie între Alecsandri, Maiorescu şi Caragiale. ({i dacă ar fi obligatoriu doar unul, ăn clipa de faţă Alecsandri ar fi acela). De la poet aş lua înclinaţia către intimitate, capacitatea de a face corp comun cu prezentul, să-i trăieşti altruist evenimentele, fără a uita să-ţi guşti „egoist” clipa şi, pe de altă parte, felul de a înfrunta trecerea anilor şi de a imagina cu zâmbetul pe buze un viitor în care tu şi prietenii tăi nu mai sunteţi. Las pe alţii să-i ironizeze plăcerea de a sta „la gura sobei” în timp ce afară viscoleşte, şi mărturisesc că nu-mi pot închipui clipe mai liniştite decât erau, în secolul romantic, serile în care stăteai la adăpost de urgie şi, alături de oameni plăcuţi şi concreţi, călătoreai în toate lumile posibile, ajungeai cu imaginaţia la cer. Mă atrag deopotrivă mintea lui scormonitoare şi dorinţa de a face bine, dar şi aceea de a trăi comod, de a scrie pentru contemporanii lui, de a pune temelii. În raport cu epoca lui era totuşi nonconformist, dar îţi trebuie ochi buni spre a vedea asta dincolo de stricta lui politeţe.

Prin Maiorescu ideea de model s-a limpezit şi mai mult pentru mine. Modelul este acel om pe care îl ai în minte când nu eşti sigur cum ar trebui să reacţionezi când viaţa sau oamenii te pun la încercare. Ce ar fi făcut Maiorescu în locul nostru sau în locul meu? Când ajungi să te întrebi asta, ţi-ai găsit modelul. Chiar dacă mai am încă mult de cizelat la imperfecta mea alcătuire interioară, figura lui gravă, care vede deşertăciunile lumii şi încearcă să le înfrunte senin, dar şi critic, îmi apare în faţă aşa cum, în momentul ispitei, lui Iosif i-a răsărit înainte chipul tatălui. În fine, previzibil, de la Caragiale mi-ar plăcea să iau tocmai ceea ce-l opune lui Maiorescu: şi el vede deşertăciunile, dar le ia în râs. {i el vede slăbiciunea, dar n-o combate, ci şi-o asumă. Pe principiul coincidentia oppositorum, cele două atitudini contrare (seninătatea distantă şi identificarea cu o imagine de care râzi) se întâlnesc într-un loc în care aş vrea să ajung şi eu cândva şi de care sunt încă departe.

Am şi modele feminine, desigur, dar ele nu sunt publice, ci ţin de mitologia familiei sau de persoane pe care norocul mi le-a scos în cale, la timp ca să-mi dau seama cât de frumos se poate trece prin viaţă, de la un capăt la altul.

În fabricarea, de-a lungul anilor, a unui model valabil, un rol esenţial îl au antimodelele. Posibil să greşesc, dar în lumea noastră mi se par mai uşor de depistat, mai vizibile. La fel cum modelele nu sunt depline, adică de preluat pe de-a-ntregul, nici antimodelele nu sunt totale sau date o dată pentru totdeauna, iar între cele două, model şi antimodel, trecerea e oricând posibilă. Până la urmă orice om e, de la început şi până la sfârşit, în competiţie numai cu sine însuşi, iar acest lucru mi-l imaginez cât se poate de concret. Un şir de alergători prin viaţă – omul ipostaziat la diferitele lui vârste conştiente, în diverse etape ale vieţii – care duc, şerpuit, spre linia de sosire (pe care scrie exitus). Uneori alergătorii sunt egali cu ei înşişi, iar adolescentul, tânărul, maturul, bătrânul, omul în profesie, omul în familie, prietenul aleargă la fel de fair play, la fel de elegant şi la fel de bine, şi sosesc în acelaşi timp la ţintă. De cele mai multe ori însă, lucrurile stau cu totul altfel: unii joacă urât pe anumite porţiuni ale traseului, îşi pun piedică lor înşişi, rămân în urma altor ipostaze ale lor. Pe mine nu mă sperie oamenii care, oricâte defecte enorme ar avea, sunt gata să şi le descopere, să scape de ele, ce-i care să evolueze. Mă sperie, în schimb, cei care perseverează în greşeală, ceea ce e un spectacol penibil. Bună vorbă a spus Baltasar Gracián: mai rău decât o proastă cauză e apărarea ei şi mai rău decât răul e s-o prelungeşti. În concursul de alergare prin viaţă, aceste fiinţe rămân mult în urma propriei persoane, trişând jalnic ca să câştige în jocul cu ei, dar nereuşind altceva decât să se facă de râs. De când am descoperit această posibilitate, încerc mereu să nu ajung ultima, dintre propriile mele fiinţe, să nu fiu mult în urma mea, când voi ajunge la „sosire”, ca să nu spun la finish.

Până la urmă din ce trăsături e construit antimodelul meu? Una dintre ele este miza pe rău. Voi reveni cu alt prilej la subiectul răului, de a cărui putere sigur e vinovată şi literatura. Răutatea nu-mi place. Maliţia, da: dovadă de inteligenţă fiind, de luciditate zâmbitoare, e binevenită. O altă trăsătură a antimodelului e acreala. Între răutate şi acreală, răutatea e răul cel mai mic, e, până la urmă, preferabilă.

Probabil că lucrul care mi s-a părut întotdeauna cel mai urât, „cel mai anti”, e nedreptatea, cea făcută conştient, unui om viu sau unuia dintre cei asupra cărora zarurile timpului ne-au dat putere, pentru că ei sunt morţi, iar noi nu. Este singurul lucru care îmi scade toleranţa şi tendinţa de a ierta, fie că e vorba de o banală situaţie de viaţă cotidiană, fie că e vorba de o chestiune de principiu. De vină sunt cărţile copilăriei, din care am învăţat că trebuie să sari în ajutorul celor loviţi pe nedrept, deşi tot de acolo se vedea bine că mult mai comod ar fi să stai deoparte. De vină sunt şi modelele mele, care au încercat mereu să distingă între descoperirea greşelii în mod constructiv şi bucuria demolării. Însă, vorba unui scriitor contemporan ale cărui idei le voi discuta în viitoarea mea cronică, „câteodată, fără s-o ştie, răutatea poate deveni elogiu”. Cu cât mă gândesc mai mult la asta cu atât îmi dau seama că autorul s-a înşelat: nu câteodată! n