Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Modelul călinescian de Gabriel Dimisianu

Începuturile generaţiei mele literare, în anii ’60 ai veacului trecut, au fost marcate puternic de personalitatea lui G. Călinescu. Nu cred că este exagerat să se vorbească despre fascinaţia pe care acest scriitor a exercitato asupra noastră, a tinerilor literaţi în devenire de atunci. Şi nu doar a tinerilor.
Intrasem în joc într-o perioadă complicată, la capătul „obsedantului deceniu”, astfel cum denumise Marin Preda, atât de inspirat, era proletcultistă. În fapt ea durase mai mult decât un deceniu, cam vreo cincisprezece ani. Preda o străbătuse în întregime, iar noi, tinerii acelui timp, îi prinsesem sfârşitul.
Intrasem deci în joc, aşa cum spuneam, dar spre ce să ne fi îndreptat? Nu ne era prea limpede.
Asupra unui lucru eram totuşi edificaţi şi anume asupra aceluia că nu vom urma traseele pe care se angajaseră precursorii noştri imediaţi, alcătuitorii generaţiei propriu-zis proletcultiste. Se autoanulaseră literar prin supunerea strictă la cerinţele propagandei, la norme despre care ne dădeam seama că, respectate întocmai, nu ne puteau duce decât la eşecuri şi ratare. Aveam în faţă, cum spuneam, experienţa înaintaşilor imediaţi.
Se mai întâmpla ceva. Eram martorii, spre a nu spune protagoniştii, unui nou curs politic, acela al desprinderii de sovietici după ce, în tot „deceniul obsedant”, urmasem cu stricteţe acelaşi drum cu al lor.În 1958 Dej îi convinsese să-şi retragă trupele de la noi, încredinţându-i că le vom fi aliaţi mai siguri decât ungurii. Şi le-am şi fost.
Distanţarea politică de sovietici, atâta câtă a fost, implica în cultură o reîndreptare către valorile proprii, către regăsirea în interior a modelelor, spre a vorbi în termenii de azi. G. Călinescu era firesc să ni se impună ca model, după cum şi alţii din aceeaşi mare serie : Tudor Vianu,Perpessicius, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, mai târziu Noica. Spre deosebire de Călinescu ceilalţi fuseseră ţinuţi într-un plan secund al atenţiei publice. Se ştia că există, dar nu li se da cine ştie ce importanţă până ce s-a pus chestiunea modelelor din interior. Deci existau aceşti mari oameni, dar trebuia să fie scoşi la vedere, să fie, în fond, reimpuşi.
Mai mult decât toţi G.Călinescu primeşte în epocă recunoaştere oficială, nu fără să fi făcut el însuşi demersuri ca s-o obţină. Elogia zgomotos socialismul, schimbase pesimismul în optimism când a fost să scrie săptămânal în „Contemporanul”, răspunzându-i-se cu unele gesturi de mulţumire, dar nu, probabil, pe măsura aşteptărilor. Nici ale sale nici ale celor care îl admirau, unii până la a-l numi „divinul critic”. La facultate nu avea curs, marea Istorie a literaturii nu-i va fi retipărită decât după moarte, în 1982, romanele îi vor fi cenzurate, iar ce publica în „Contemporanul” va suporta modificări cerute de „foruri”. Începuse în această revistă, prin 1958, dacă-mi amintesc bine, un şir de articole în care se raporta critic la poeţii de prim-plan ai momentului, aducându-le în fond benigne reproşuri estetice, dar a fost oprit. Cei în cauză au reclamat sus că este atacată literatura cu mesaj şi Călinescu nu a mai putut continua. I s-a admis, parcă în compensaţie, să angajeze pe cine doreşte la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, pe care îl conducea. Astfel au putut să lucreze acolo Dinu Pillat, Ovidiu Papadima, Vladimir Streinu, foşti deţinuţi, până nu demult, din motive politice. Nimeni altcineva decât Călinescu nu i-ar fi putut angaja, atunci, în posturi care presupuneau avizare partinică.
L-am preţuit pe G. Călinescu, noi, tinerii de atunci, pentru asemenea acte de îndrăzneală şi cu atât mai mult când a dat textul despre Marin Sorescu, reacţie la versurile pe care i le trimisese un necunoscut şi în care descoperise „un liric de pe acum plin de originalitate”. Termenii în care G.Călinescu a vorbit atunci despre de nimeni ştiutul Sorescu au fost preluaţi de toată lumea în exegeze ulterioare dedicate acestuia. Iată: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a lucrurilor comune. Este entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvântului”.
Procedând astfel Călinescu era consecvent cu sine, deschis către valorile autentice din orice direcţie ar fi venit. Ne şi contrariază însă, în aceeaşi epocă, prin alte luări de atitudine (sau neluări). De pildă, în cazul relansării lui Titu Maiorescu, repudiat de dogmatici, în a cărui susţinere („reabilitare”) ne-am fi aşteptat să fie primul. Iniţiativa au avut-o însă alţii şi înaintea tuturor profesorul Liviu Rusu, producând argumente de bun-simţ, dispensate de zgura ideologică, în sprijinul liniei maioresciene. Un act capital pentru cultura română postbelică pe care G.Călinescu l-a privit sceptic, dacă nu cu dezaprobare (v. şi articolul său „Maiorescu socialist?”). Observaţia lui Alex Goldiş din Critica în tranşee că G. Călinescu şi-ar fi subminat în ultimii ani propriile poziţii faţă de critica estetică sunt de luat în seamă. Mai simplu a fost să i se apere convingerile adânci după moartea criticului: „Dispariţia autorului este esenţială pentru instrumentarea lui în favoarea autonomiei esteticului întrucât, rămas în viaţă, e posibil ca G. Călinescu să fi infirmat prin poziţii inflexibile (a se vedea recentul „Caz Maiorescu”) virtualităţile operei sale interbelice”.
Se poate spune că, în anii săi ultimi, Călinescu era mai rezervat decât discipolii săi în valorizarea călinescianismului integral, adică a criticii estetice. Noua generaţie de critici literari se revendică de la linia estetică, adică de la călinescianism, fără timorări şi prudenţe. Sunt alte timpuri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara