Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Mogîldeaţa de Sorin Lavric

Unui actor nu-i poţi pretinde ca, în afara scenei, să fie sclipitor. De excelat nu trebuie să exceleze decît sub luminile rampei şi în faţa spectatorilor. În schimb, de îndată ce iese din rol şi intră în pielea lui, spontaneitatea i se risipeşte şi relieful i se şterge: devine un om banal a cărui vervă, obţinută cu preţul atîtor ore de repetiţie, dispare. Discrepanţa este cu atît mai dramatică cu cît luăm în seama şi ceea ce spune: căci, scos din matca replicilor învăţate şi desprins de tiparul psihologic al personajelor cu care s-a identificat, limba lui cade. Devine searbădă şi ineptă, precum pasta răstită pe care o auzim pe stradă. Pe scurt, scos din convenţia teatrului, un actor nu se poate reprezenta pe sine cu aceeaşi pregnanţă cu care se prezintă pe scenă. El încetează să mai fie o figură.
Situaţia este de două ori mai tristă în cazul mimilor. A excela în pantomimă înseamnă a te condamna la tăcere perpetuă. Căci nici măcar pe scenă nu mai ai privilegiul vorbelor memorabile sau al replicilor inspirate. Eşti mut, iar muţenia se răsfrînge dăunător asupra întregii fiinţe. Iar dacă cuvintele nu mai sunt de folos, nici calităţile subiacente - timbrul vocal şi dicţia ireproşabilă - nu mai au vreo importanţă. Ele devin variabile secundare pe care, tocmai fiindcă nu le foloseşti, ajungi să le neglijezi. Urmarea este că pantomima te expune riscului de a-ţi atrofia aptitudinea lexicului pînă la pragul alexiei. Cînd ani de zile taci cu gura şi vorbeşti cu trupul, expresivitatea ţi se dezvoltă treptat pe o singură latură: gestul şi ritmul înlocuiesc nuanţa verbală. Devii un saltimbanc ale cărui figuri de stil pornesc din trup şi nu din limbă. De la o asemenea păpuşă mută, învîrtită cu cheia şi lăsată apoi să-şi consume impulsul pînă la relaxarea arcurilor interioare, de la o asemenea păpuşă nimeni nu poate cere prea mult. E îndeajuns o bună condiţie fizică şi un temperament histrionic ca înapoierea lingvistică să fie suplinită. Iar dacă momîia mai are şi un dram de umoare comică, predilecţia bufă îi poate salva cariera: căci, dacă nu poate vorbi, măcar să facă pe bufonul.
Acesta e orizontul de aşteptare în care a apărut Dan Puric. Un orizont marcat de o expectativă convenţională şi superficială. Căci, cîtă vreme se zbenguia pe scenă, rotindu-se ca o tiribombă sau căzînd în cap ca un manechin, făcîndu-ne să rîdem în hohote sau, dimpotrivă, făcîndu-ne să ne înduioşăm cu adevărat, totul era în regulă. Gesturile lui se înscriau în schema prestabilită. Actorul putea ţopăi ca o broască sau se putea legăna ca un şarpe, putea să danseze tangou sau putea să pocnească din castaniete, nimic nu avea darul să scandalizeze, şi asta fiindcă tot ce sugera prin pantomima lui era un joc previzibil. Mogîldeaţa era inofensivă şi cuminte. Neîndoielnic, o mogîldeaţă foarte talentată, dar o mogîldeaţă simpatică şi cumsecade, menită să-i binedispună pe amatorii de divertisment teatral.
Şi deodată convenţia s-a rupt. Omul de plastilină care se răsucea frumos şi transmitea emoţii convenţionale s-a vertebrat. Bufonul a devenit grav, şi-a aruncat fardul şi costumele de comedie, şi a coborît de pe scenă. Şi a ieşit din schema prestabilită. Şi-a uitat frivolităţile şi detaliile coregrafice, şi a căpătat o mină preocupată. Şi, culmea culmelor, a deschis gura şi a început să vorbească. Pantomimul vorbea. Surpriza a fost ca cea încercată în faţa unei căprioare care latră. Dar ceea ce a împins lucrurile pînă la limita uimirii nu a fost atît faptul că mutul vorbea, ci felul în care o făcea: vulcanic, serios şi pe dinlăuntru. Nu ca să-i distreze pe oameni, ci ca să-i încarce cu o stare de spirit. Nu ca să-i binedispună, ca pînă acum, ci ca să-i indispună, strecurîndu-le în suflet neliniştea şi declanşîndu-le înfiorarea creştină. Vigoarea cu care îşi rostea vorbele nu lăsa loc de îndoieli: omul avea o convingere al cărei grad de sedimentare interioară atinsese treapta credinţei. Actorul credea, iar credinţa ieşea din el ca mirosul: prin piele şi prin gură.
Încetul cu încetul, vigoarea aceasta de mistuit picat din cer a început să-i neliniştească pe observatori. Nu-ţi trebuia prea mult fler ca să simţi că emoţia pe care o transmitea Dan Puric era mult mai adîncă decît cea pe care o răspîndea prin joc pantomimic. Iar efectul era pe măsură. Actorul devenise misionar. Saltimbancul se metamorfozase în propovăduitor. Mogîldeaţa crescuse neaşteptat de mult, atingînd dimensiunile mărturisitorului, iar contorsionările ritmate ale trupului său bine antrenat se sublimaseră în cuvinte de o pregnanţă izbitoare, care lăsau urme în cei care le auzeau. Mogîldeaţa tulbura. Mogîldeaţa devenise periculoasă. Şi ceea ce îngrijora cel mai mult nu era atît faptul că atrăgea oamenii, ci amănuntul delicat că direcţia în care îi atrăgea nu era pe potriva epocii. Mesajul lui Dan Puric era într-o inadecvare completă cu spiritul ideologic al vremii, şi tocmai de aceea prezenţa lui începea să fie indezirabilă. O etichetă începea să-i plutească deasupra capului, semn că mogîldeaţa îndrăznise prea mult.
Cazul lui Dan Puric, aşa cum apare el în cartea Cine suntem, e legat de o încincită încălcare a convenţiei sociale: mai precis, în cazul lui, vedem 1) cum un comediant poate fi tragic, 2) cum un pantomim poate vorbi cu un aplomb de orator, şi 3) cum mesajul pe care îl transmite nu e unul monden, ci seamănă cu o descărcare intermitentă a unui filon credincios. În al patrulea rînd, în Cine suntem vedem un om căruia nu-i mai este frică. Dan Puric e slobod la gură pînă la stupefacţie, dovadă afirmaţiile pe care le face. Un altul n-ar dormi nopţile de frică că ar putea s-o păţească în urma imprudenţelor ideologice rostite. Lui Dan Puric nu-i pasă. Ideea că s-ar putea compromite îi surîde: "}uţea s-a compromis, într-un stat comunist, gîndind liber. Să dea Dumnezeu să ne compromitem şi noi la fel. Cea mai compromisă persoană a fost Iisus Hristos. El n-a avut imagine, imaginea lui s-a făcut cioburi şi aşa a apărut icoana. El ne-a lăsat moştenire icoane de întrupare a adevărului. În perioada comunistă, Biserica trebuia anulată. Acum trebuie compromisă." (p. 84)
În al cincilea rînd, cu Dan Puric avem cazul rarisim al unui actor care devine mare numai atunci cînd încetează să joace teatru. Căci pe scenă, Dan Puric e simpatic şi nimic mai mult. Dar în afara scenei, e tulburător. Vorbeşte repezit şi sacadat, cu o viteză ce parcă vrea să ţină pasul cu ritmul asociaţilor care îi trec prin minte, şi are o spontaneitate ce nu este afectată de imprevizibilitatea întrebărilor puse. Dan Puric contrazice clişeul actorului care se pierde de îndată ce e scos din făgaşul repertoriului ştiut. În plus, Dan Puric e un medium prin excelenţă, ştiind să se încarce cu o dispoziţie pe care o transmite apoi altora. De aceea, nu e analitic, ci catalitic. Nu face analize, ci emite intuiţii, motivîndu-şi ascultătorii. Nu e reflexiv, ci confesiv. Nu meditează asupra unei teme, ci o pune în vibraţie înfăţişînd-o ca o mărturisire venită dinlăuntru. Nu despică firul în patru, ci îl face să zbîrnîie. La el, toate descrierile sunt participări nemijlocite. Nu vorbeşte decît de idei la care a luat parte trăindu-le, iar nu examinîndu-le conceptual. De aici şi succesul lui. Elocvenţa sa, deşi nu e savantă în expresie, e remarcabil de sugestivă. Dacă ar fi fost erudit, sfîrşea prin a fi prolix. Aşa însă, e direct şi expresiv. Iar expresivitatea lui ţine de emoţie, şi nu de forma pe care o dă emoţiei. De aceea, indiferent despre ce vorbeşte, Dan Puric transmite ceva. Ceva se propagă de la tine la el, de aici efectul de fecundare pe care îl obţine asupra minţii altora.
Temele cărţii sunt cele ale reacţiunii româneşti: tradiţie, credinţă, biserică. Iată cîteva idei spicuite din volum: fără credinţă, totul se duce de rîpă; nu există cultură autentică fără dimensiunea ei spirituală; criza României vine din faptul că propaganda a preschimbat adevăratele noastre modele în contra-modele ilicite; intelectualii de astăzi sunt terminaţi, şi nu e nimic de sperat de la ei, rupţi cum sunt de tradiţia creştină. În schimb, numele invocate ca modele de Dan Puric sînt Mircea Vulcănescu, Iustin Pârvu, }uţea, Noica, Valeriu Gafencu, prinţul Alexandru Ghica, părinţii bisericii. Ei sunt, în opinia autorului, reperele noastre. Iar episodul la care revine cu predilecţie în paginile volumului e cel din închisoarea de la Tîrgu Ocna, avîndu-l ca protagonist pe Valeriu Gafencu: "Cînd Sfîntul închisorilor, Valeriu Gafencu, bolnav de tuberculoză, într-o stare terminală, a spus în celulă: "Fraţilor, eu mîine mă duc", atunci a intrat plutonierul şi-a spus: "Unde te duci, mă nenorocitule, că eu sunt hristosul tău, unde te duci?" Iar el, care stătea cu faţa spre veşnicie şi nu spre istorie, a spus: "Domnule plutonier, o să mă duc acolo unde o să veniţi şi dumneavoastră". Şi din clipa aceea nu a mai spus nimic, nici nu l-a condamnat; lucrul acesta l-a făcut firesc marele Gafencu, pentru că este putere dumnezeiască. ş...ţ Dacă neamul acesta a rezistat, a rezistat datorită celor care au părăsit plutonul şi s-au întors la Dumnezeu în genunchi, să-i mulţumească, pentru că ceilalţi au fost oameni care şi-au pierdut credinţa. Poporul român n-a rezistat datorită oportuniştilor, ci datorită martirilor şi sfinţilor. ş...ţ Au spart zidul închisorii prin rugăciune. Şi astfel e posibil ca eu, în anul 2008, să aflu şi să vorbesc despre Valeriu Gafencu, care a fost un tînăr de 33 de ani, student la drept, şi care a murit pentru că şi-a iubit prea mult ţara. Aţi fost vreodată la Aiud să vedeţi cum se înalţă blocurile socialiste peste oasele martirilor noştri? Ce forţă a fost din partea părintelui Iustin Pârvu şi a foştilor deţinuţi politici, să facă un monument! Monumentul e mic, e o capelă. În capelă este un monah de la Petru Vodă, nu este cineva de la guvernul României. Acolo este o cruce mică, de lemn, a lui Mircea Vulcănescu. Unde sunt ceilalţi, amintirea acestora?" (pp. 137-138)
Cu astfel de gînduri, nu-i văd lui Dan Puric un viitor liniştit. O să-şi ducă crucea cît va putea, supraveghetorii ideologici ai sănătăţii noastre mentale avînd grijă să-l compromită parţial sau total, în funcţie de cît de rezistent se va dovedi insurgentul. Dar, vorba autorului, să dea Dumnezeu să ne compromitem cu toţii ca Tuţea.
Dane, ce bine că ai apărut. Trunchiul meu de malac se înclină în faţa umbrei tale de mogîldeaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara