Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica muzicală:
Momente muzicale în miezul de stagiune de Dumitru Avakian


Cu certitudine, momentul muzical european de maximă strălucire al ultimelor săptămâni, evenimentul de pla­netară audienţă, a fost Concertul de Anul Nou oferit lumii întregi de Filar­monica din Viena, concert transmis în prima zi a anului din celebra sală de la Musik­verein.

Mişcarea valsului drept stare de graţie interioară, de exaltare a bucuriei sărbătoreşti a momentului, imaginea senină, pe care ne-o arată octogenarul dirijor Georges Prêtre - muzicianul unor aşezări lăuntrice pe care le aduce senectutea, experienţa comunicării, înţelepciunea, apoi participarea muzicienilor orchestrei, o participare a cărei acuitate se dovedeşte a fi un reflex al pro­fe­sio­nalismului cultivat de generaţii în aceste locuri, reacţia nuanţată a publicului… întregul climat al momentului, somptuozitatea sălii de concert, a spaţiilor de dans oferite de palatul ce găzduieşte celebrul Kunsthistorisches Museum, întreaga atmosferă, totul îmi părea orientat pe direcţia definirii unei bunăstări sufleteşti iradiante, bucurie pe care ţi-o oferă clipa ce va să fugă… amintirea căreia ne străduim a o reţine… moment ce nu te poate lăsa indiferent; căci colţul umezit al ochiului te trădează.
Prêtre a apărut pentru a doua oară la pupitrul Filarmonicii vieneze în cadrul concertului oferit cu prilejul Anului celui Nou, semn că este mult preţuit de public, de muzicienii orchestrei. Aparţin cu toţii formaţiei simfonice extinse a Operei de Stat; dar în privinţa stagiunii simfonice se manifestă drept societate independentă gestionată de înşişi muzicienii ansamblului.
De această dată nici publicul – oameni norocoşi care şi-au obţinut locul prin tra­gere la sorţi, şi nici mu­zi­cienii or­ches­trei nu au avut parte de o pe­trecere pre­lungită de Re­velion; nici pomeneală de nopţile de săr­bătorească ghif­tuială de pe la noi; şi nu trebuie să privim prea departe. |n Ger­mania, spre exemplu, în multe dintre teatrele de ope­ră, în seara di­naintea Re­ve­lionului poţi urmări spec­ta­colul cu Maeş­trii cântăreţi din Nü­rn­berg de Wag­ner, lu­crare con­si­derată a fi drept operă naţională! Aici, petrecerile de la miezul nopţii se rezumă la o masă deloc extinsă însoţită de o cupă de şampanie.

La noi acasă, somptuos s-a dovedit a fi şi spectacolul oferit în seara sfârşitului de an de Opera bucureştenă; Liliacul de Johann Strauss este o montare cunoscută publicului nostru, o montare primită de la Covent Garden Opera House, de la Londra. Invitatul special al serii a fost tenorul Alfredo Pascu de la Teatrul de Operetă. |ntregul spectacol s-a desfăţurat sub bagheta dirijorului Vlad Conta; şi-a dat concursul orchestra, corul - pregătit de maestrul Stelian Olariu -, şi ansamblul de balet al teatrului. Este o montare clasică, iubită de publicul nostru, o montare total diferită de viziunea forţat actualizată pe care, iată, am avut prilejul - şi nefericirea! - a o urmări în noiembrie trecut, la Berlin, un spectacol prezentat în premieră, susţinut de StaatsOper Unter den Linden, sub bagheta dirijorului Zubin Mehta.

Acestea au fost momentele muzicale de semnificaţie ale trecerii dintre ani. Ultima zi a anului trecut a avut şi aceasta semnificaţia ei. La Ateneul Român a fost ultima zi de directorat a maestrului Cristian Mandeal la conducerea acestei importante instituţii româneşti de cultură, care este Filarmonica bucureşteană. O demisie provocată. Rezultatul unor posibile reacţii în lanţ; dispute între o mare parte a orchestrei şi conducerea instituţiei. Greu de spus în ce punct şi la cine se află adevărul absolut; dacă acesta există. Se pare că greşelile, inabilităţile au fost alimentate de ambele părţi. Dreptate, în felul lor, se pare, au ambele părţi aflate până de curând în conflict.

Un directorat prelungit pe o perioadă de aproape două decenii poate duce – iată! - la erodarea autorităţii. La fel ca şi confuzia privind conducerea managerială şi cea artistică. Este, de asemenea, de observat că disciplina profesională fluctuantă manifestă la nivelul compartimentelor orchestrei nu poate ridica ansamblul la rangul colectivelor simfonice europene importante. Starea de incertitudine privind conducerea managerială a instituţiei, conducerea artistică a formaţiilor a rămas. A rămas amintirea unor concerte memorabile. Mă refer la marile opus-uri simfonice semnate de Ceaikovski, de Bruckner, Richard Strauss, Enescu, spiritul cărora Mandeal l-a promovat cu exemplară autoritate profesională. Iar acesta împlinind potenţialul ansamblului, luptând cu autorităţile pentru a obţine lărgirea componenţei, angajând instrumentişti valoroşi, tineri de viitor ataşaţi cântului în ansamblu. Ne aflăm în proximitatea evenimentelor şi nu ne putem pronunţa dacă se poate vorbi despre o „epocă Mandeal” în istoria Filarmonicii bucureştene; …aşa cum se poate aminti de „epoca George Georgescu”.
Cert rămâne faptul că în peisajul actual al vieţii muzicale europene ansamblul orchestral al Filarmonicii bucureştene s-a aflat pe un drum ascendent. O poziţionare mai fermă a acestuia s-ar fi petrecut în cazul în care dirijorul principal al instituţiei s-ar fi aflat mai mult timp la pupitrul orchestrei, dacă – pe parcursul unei stagiuni - ar fi susţinut cel puţin zece sau douăsprezece programe de concert; pe o perioadă, pe un mandat profesional de patru sau de cinci ani; aşa cum se întâmplă acest lucru în cazul formaţiilor simfonice aflate la un nivel de excelenţă profesională. S-ar fi putut vorbi de un sound particular, inconfundabil, al orchestrei, de o sonoritate proprie gândită de dirijor în compania muzicienilor orchestrei. |n caz contrar, aşa cum se întâmplă acum, prestaţiile ansamblului devin fluctuante. Variază în mare parte în funcţie de prestaţia însăşi a şefului de orchestră, a dirijorului invitat.

{i totuşi, observând ţinuta colectivelor simfonice importante, se poate aprecia că Filarmonica bucureşteană a atins un nivel mediu bun, competitiv în plan european. S-a realizat o reintegrare a orchestrei în circuitul vieţii muzicale europene. Au fost realizate ediţii discografice remarcabile ale creaţiei enesciene, ediţii purtând însemnele personalităţii lui Cristian Mandeal. Au fost realizate imprimări discografice care au pus în valoare calităţile ansamblului orchestral. Puteam spera în constituirea unui veritabil brand muzical-artistic reprezentativ. De-a lungul ultimelor decenii, spre exemplu, i-am putut urmări la pupitrul dirijoral al ansamblului pe câţiva dintre şefii de orchestră români sau originari din ţară, cei care au ridicat mult nivelul evoluţiei simfonice, anume pe regretatul Erich Bergel, apoi pe dirijorii Christian Badea, Horia Andreescu, Ion Marin; cu toţii au contribuit în mod decisiv la definirea personalităţii specifice a unor evenimente simfonice importante. {i nu este puţin lucru! Numai în ultimul an dirijori tineri au fost invitaţi să-şi măsoare forţele artistice la nivelul primei orchestre simfonice a ţării! |n mod cert, maestrul Mandeal a zăbovit un timp prea îndelungat în fruntea colectivului simfonic al Filarmonicii bucureştene; cazuri similare nu sunt multe în Europa zilelor noastre. A lăsat însă împliniri ce nu pot fi uitate.
|n mod regretabil, la noi, istoriile jenante se repetă.

Din păcate, Mandeal nu este singurul şef de orchestră care părăseşte pupitrul dirijoral al Filarmonicii bucureştene în conjuncturi cu totul nepotrivite. Un climat artistic fructuos este greu, este foarte greu de clădit. Este uşor de dărâmat, este dificil de creat.
Muzica în ansamblu se face cu responsabilitate, cu disciplină profesională, cu pasiune. |n aceste condiţii se formează acel climat ce favorizează definirea unei sonorităţi inconfundabile, marca de identitate spirituală, de sunet, a ansamblului, cea pe care am observat-o inclusiv în cântul filarmoniştilor vienezi. Este ansamblul în felul său unic din rândurile căruia de-a lungul ultimilor ani s-au format şi activează în continuare peste zece cvartete de coarde, numeroase ansambluri de suflători. |n acest climat, autoritatea şefului de orchestră vine să coaguleze potenţele profesionale ale întregului ansamblu. Este o relaţie de încredere, de colaborare, de comunicare, este o relaţie de autoritate. Aşa cum ne-a demonstrat-o şi octogenarul Georges Prêtre la pupitrul dirijoral al Filarmonicii vieneze în concertul debutului de an 2010.