Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Momente muzicale israeliene de Dumitru Avakian

Oricât de mult se doreşte a fi apropiată de circuitul european sau de cel american al valorilor, viaţa muzicală a Israelului dispune de particularităţi care îi dau o marcă de identitate proprie. Şi nu de azi, nu de ieri.

Mă refer la valorile puse în circulaţie, la tematica lor predilectă, la felul în care este expusă marelui public, la actorii principali, la muzicienii performeri care o animă. Stagiunea trecută, iată, celebrul colectiv al Filarmonicii israeliene a împlinit onorabila vârstă de 75 de ani! Au fost tot atâtea stagiuni de concerte ce definesc o tradiţie temeinic consolidată încă din vremea mandatului britanic, o tradiţie ce depăşeşte vârsta tânărului stat care a luat fiinţă la sfârşitul celui de al cincilea deceniu al secolului trecut. Ne aducem aminte, cu câteva luni în urmă, la Bucureşti, cu prilejul Festivalului enescian al muzicii, am avut prilejul de a fi urmărit evoluţia acestui minunat colectiv; grupul corzilor este seducător! În mare parte sunt muzicieni ce provin din Rusia. Cântul violonistic individual sau de grup pare a fi o marcă a unei identităţi spirituale inconfundabile a acestei naţii.
La început de ianuarie, colectivul simfonic al Filarmonicii israeliene a concertat sub bagheta dirijorului austriac Manfred Honeck, şef de orchestră aflat într-o remarcabilă ascensiune internaţională în ultimele două decenii. Muzică de Mozart, Brahms, Bruckner, evoluţii solistice datorate intens mediatizatei pianiste Hélène Grimaud. Concertele de stagiune au loc, de regulă, la Tel Aviv, la Ierusalim, la Haifa. Am ales, totuşi, să reascult Orchestra Simfonică din Ierusalim aflată sub bagheta dirijorului Frédéric Chaslin, directorul artistic al formaţiei. I-am audiat pentru prima dată tot la Bucureşti, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, la una dintre ediţiile anilor ’90 ale Festivalului „George Enescu”. De această dată au concertat la Crown Auditorium, în Jerusalem Theater, un mare mall cultural al oraşului. Şi atunci, ca şi acum, impresionant mi-a apărut a fi profesionalismul riguros al ansamblului, coeziunea acestuia, eficienţa deloc sofisticată cu care dirijorul ajunge la adevărul muzicii. Tematica muzicală? Una liturgică, obişnuită aici, prioritar în lunile de iarnă ce urmează Anului Nou evreiesc. Cântecele biblice de Antonin Dvořák şi două dintre Melodiile ebraice ale lui Maurice Ravel au fost prezentate cu concursul mezzo-sopranei Ayala Zimbler, a tenorului Guy Mannheim, artişti de notabilă circulaţie internaţională, muzicieni ce dispun de mijloace vocale temeinic ataşate sensului textului celor două lucrări. În partea a doua a concertului, în primă audiţie pentru mine, am putut audia o extinsă lucrare vocal-simfonică, în bună parte fastidioasă, datorată compozitorului Ernest Bloch, autor american, activ în deceniile de mijloc ale secolului trecut; lucrarea este prioritar ataşată spiritului liturgic şi mai puţin celui concertant public. De mare atracţiozitate mi-a apărut a fi participarea corurilor reunite, cel al Kibbutz-ului Artzi şi cel cameral din Ramat-Gan, ansambluri al căror profesionalism se situează net deasupra condiţiei amatorului pasionat de muzică. La fel de dinamică, viaţa muzicală din Tel Aviv este dispusă pe paliere distincte ce configurează un peisaj artistic unitar. Conservatorul israelian de muzică – este instituţia de nivel preuniversitar a oraşului – dispune de o sală de concert proprie, aflată actualmente în construcţie odată cu întreaga clădire. Vechea incintă a fost demolată. Cea nouă – o arhitectură modernă, somptuoasă, funcţională – este situată pe acelaşi perimetru. Fondurile sunt oferite de municipalitatea oraşului dar provin şi din partea unui generos mecena. Am beneficiat de bunăvoinţa directorului instituţiei, domnul Costin Canelis, de compania vechiului meu prieten, minunatul profesor clarinetist Yitzhak Katzap, pentru a observa fazele finale ale finisajelor clădirii, ale sălilor individuale de curs. În aceste condiţii, stagiunea de concerte a Conservatorului este actualmente găzduită de un Auditorium gestionat de Primărie, un amfiteatru modern, relativ intim, potrivit manifestărilor genului cameral. Celebre pagini muzicale ce aparţiin deceniilor de mijloc ale secolului trecut – Trio-ul Contraste de Béla Bartók, Cvartetul pentru sfârşitul timpurilor de Olivier Messiaen, lucrare scrisă de compozitor şi cântată în lagăr în anii războiului – au fost prezentate de un grup de tineri muzicieni; sunt veritabili maeştri ce alcătuiesc astăzi floarea vieţii muzicale internaţionale, clarinetistul Chen Halevi – sosit de la Paris, violonistul Pekka Kuusisto din Finlanda, violoncelistul Zvi Plesser din Tel Aviv, pianistul londonez Noam Greenberg; sunt artişti ce parcurg actualmente o frumoasă ascensiune în peisajul actual al vieţii muzicale internaţionale.
Opera actuală din Tel Aviv este o instituţie relativ tânără. A fost înfiinţată în urmă cu aproape trei decenii. Arhitectura e modernă, e funcţională. Dispune de o sală mare, cu dotări bine puse la punct, cu un spaţiu acustic util, cu o capacitate de aproximativ 2000 de locuri. Repertoriu de stagiune. Clasic, tradiţional, modern. De la Monteverdi şi Purcell la creaţii ale sec. XX. Din repertoriul secolului trecut se configurează marele tezaur al valorilor muzical-dramatice, creaţii ce pot fi urmărite inclusiv în marile case de operă; mă refer la lucrări semnate, spre exemplu, de Richard Strauss, Alban Berg, Janáček. Premiera lunii ianuarie a fost spectacolul celebrului cuplu interbelic, Bertoldt Brecht – Kurt Weill, anume Ascensiunea şi decăderea oraşului Mahagonny, o puternică satiră politică, socială, pe care cei doi o adresau modului de viaţă nord-american. O punere în scenă spectaculoasă datorată regizorului Omri Nitzan, o montare vie, de o pronunţată vizualizare ce nu a putut însă salva desfăşurarea trenantă impusă de succesiunea momentelor muzicale; destule dintre acestea – muzică de cabaret german interbelic împănată de anume ecouri jazz-istice, de songuri americane – puteau fi lăsate de-o parte. Întreaga dramaturgie ar fi avut de câştigat. Trebuie recunoscut, realizarea muzicală propriu-zisă, evoluţia orchestrală, caracterul, specificul de vocalitate al personajelor, au fost excelent puse în valoare graţie acţiunii ferme, clarificatoare, datorate dirijorului David Stern, directorul muzical al instituţiei. Dramaturgia din planul politic. În mijloc de secol XX, în plin regim sovietic instaurat în partea de est a Germaniei, autorul Operei de trei parale observa cu un nedisimulat sarcasm faptul că „guvernul pare nemulţumit de propriul popor. Ar fi cazul să-şi schimbe poporul!”.
Premiera lunii februarie la Opera din Tel Aviv? Jenůfa. Urmează Lucia…, Madama Butterfly, Orfeu şi Euridice, Rigoletto, Carmen… prezentat pe platoul de la Masada; … şi mult, mult balet! Multe producţii pentru copii! Este publicul de mâine. Este pregătit de astăzi!
Ce poate fi văzut actualmente în Israel? Ce anume este, poate, mai puţin mediatizat dar îmi pare a fi cu totul valoros pentru a fi neglijat, pentru a fi omis de turistul grăbit? Mă voi referi la expoziţia temporară „Avangarda artiştilor evrei din România”, expoziţie găzduită de Israel Museum din Jerusalim, un veritabil tezaur de valori plastice marcate pentru început de manifestul curentului Dada iniţiat la Zürich. Lucrări semnate de Marcel Iancu, de Victor Brauner, M.H. Maxy, Jules Perahim, Paul Păun… fac interesul cu totul special al acestei expoziţii unice în felul ei; prin valoarea exponatelor, prin semnificaţia acestora atât în perioada interbelică cât şi în zilele noastre. Sunt lucrări sosite de la Bucureşti, de la Paris, altele provin din muzee israeliene, din colecţii particulare sau din donaţii americane; mai puţin consistentă, contribuţia Institutului Cultural Român din Tel Aviv a fost una cu totul utilă.
Nu sunt mulţi iubitorii de artă din România cei care, în afara siteului arheologic de la Cesarea, de pe malul Mediteranei, au vizitat Muzeul Ralli. O incintă construită recent, deloc interesantă, copiază Palatul şi Fântâna Leilor din Alhambra, din Granada. Interiorul însă este dedicat în întregime unei colecţii de artă plastică latinoamericană precum şi unei unice în felul ei colecţii de patruzeci de sculpturi, majoritea bronzuri de dimensiuni medii, semnate de Salvador Dalí; viziunea privind scurgerea timpului, ceasurile paradoxal prelinse, sertarele golite ale fiinţei umane observate în impersonalitatea acesteia, sunt teme predilecte ale autorului, teme pe care le regăseşti proiectate aici în spaţiul sculptural tridimensional.
Locurile Sfinte, muzeele, colecţiile de artă, concertele, spectacolele, turismul… mult turism – Israelul a devenit o destinaţie turistică importantă, totul configurează un dat spiritual căruia în parte îi aparţinem, în care în parte ne recunoaştem. Aici ne regăsim prietenii, colegii, cunoştinţele mai mult sau mai puţin întâmplătoare, cei care au plecat de lângă noi dar ne-au rămas aproape, personalităţi care dau consistenţă mediului profesional, vieţii cotidiene a locului. Compozitorul, violistul şi dirijorul Mihai Damian, violoncelistul Cornel Faur, profesorii Jean Ashkenazy, Marcel Shai, actorul Gabriel Finkelstein, publicistul Liana Herman, mulţi alţii, rămân în bună parte legaţi de locurile tinereţii, de amintirile unei deveniri profesionale ce a început în România, spaţiu de care mulţi se simt legaţi sufleteşte; şi nu numai.
„Aici nu suntem în Europa. Suntem în Orient”, îmi atrage atenţia – mai în glumă, mai în serios – un prieten din Haifa atunci când încerc să observ anume aspecte privind comunicarea dintre cetăţean şi instituţiile israeliene de cultură. Multe aspecte privind relaţiile interumane se negociază. Altele sunt ferm statuate. Oameni ai locului, oameni sosiţi nu de azi, nu de ieri, din toate colţurile lumii, foarte diferiţi între ei, reprezintă împreună comunitatea cetăţenilor actualului stat. La colţ de stradă, de cealaltă parte a drumului, pe celălalt deal, se află o altă lume, o altă civilizaţie. Altă muzică, alte reguli. Cu decenii în urmă, trecând în apropierea esplanadei moscheilor din Ierusalim, am fost literalmente lapidat de un grup de tineri. Cei vârstnici – vizitasem satele din Nord, de la graniţa cu Libanul, cetăţeni de etnie arabă, regretă lipsa de înţelegere dintre cele două populaţii; unii recunosc faptul că din punct de vedere material o duc cel mai bine dintre toţi „fraţii” din lumea arabă. Lucrurile nu s-au schimbat mult. Cei mai tineri sunt radicalizaţi de facţiuni din interiorul şi din afara ţării.
Nisip şi mare, piatră seacă, cenuşie, în anotimpul cald. Deşertul prinde viaţă, capătă suflare, înverzeşte, pe timpul iernii, în anotimpul umed. Peste tot se înalţă construcţiile de beton, de sticlă, de oţel, crescute în ultima vreme. Speranţe şi siguranţă întărită de starea de veghe. Veghe cu arma la picior. Civilizaţie de început de secol XXI; … şi alta cu reguli ce amintesc în bună parte de Evul Mediu. Rezistenţă fermă din partea statului; dar şi din partea cetăţeanului de rând. Muzica, instituţiile de cultură, muzeele, concertele de largă adresare destinate tinerilor, sunt şi acestea parte a unei veritabile rezistenţe, parte a aspiraţiilor fireşti spre normalitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara