Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Monitorizare sau defăimare? de Mircea Mihăieş


Publicasem, cred, abia vreo trei articole de critică literară când m-am văzut drastic admonestat în ziarul „Scânteia”, în urma unui text despre poeziile lui Mircea Dinescu, deja un autor cvasi-indezirabil. Execuţia publică se petrecea în 1978. Câţiva ani mai târziu, am intrat în colimatorul lui Eugen Florescu, tartorul comunist exilat la Timişoara. Dar şi al securiştilor locali, atunci când s-a întâmplat ca numele să-mi fie citat, cu oarecare frecvenţă, în emisiunile culturale ale „Europei libere”. Nu mai vorbesc de tratamentul pe care mi-l aplicau „Săptămîna” lui Barbu-Vadim, „Luceafărul” actualului senator al Partidului România Mare, M. Ungheanu, şi „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” condus de Cristoiu.

Despre zecile, poate sutele, de atacuri din partea unor publicaţii xenofobe, rasiste ori antidemocratice de după 1990, precum „Baricada”, „Europa”, „Politica”, „România Mare”, „Republica” sau, culmea!, „Democraţia” (aceasta din urmă o efemerită girată de acelaşi Eugen Florescu, astăzi senator, şi el, de „România Mare”) n-are rost să mai scriu. Nu ţin minte, însă, ca în vreuna din ocazii vreun „centru de monitorizare” să-mi fi întins mâna.

Nu vreau să afirm prin asta c-aş fi fost dizident (n-am fost!) sau că articolele scrise de mine au cine ştie ce valoare. Probabil că n-au. Vreau doar să spun că în materie de minciună, insinurare veninoasă şi manipulare a textelor mele sunt definitiv vaccinat. Astfel încât, parcurgând rândurile spumegând de furie semnate de domnii Marco M. Katz şi Alexandru Florian (vezi „România literară”, nr. de faţă, pg. 21) n-ar trebui să spun decât: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Însă după ce, în sinea-mi, i-am iertat pe loc, demonul dialectic a năvălit cu întrebarea insidioasă: „Dar dacă ştiu?” Într-adevăr: dar dacă aceşti domni ştiu la perfecţie să apese clapele a ceva ce noi credem că e pian, dar în realitate e o maşinărie infernală?!

Înţeleg obligaţia unor organizaţii cum e şi „Centrul de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului în România” (MCA Romania) de-a face, periodic, rapoarte pentru cei care-i finanţează. Nimic rău în asta. Înţeleg de asemenea că sponsorii aşteaptă rezultate. În cazul de faţă, liste cu nume şi întâmplări care să motiveze „investiţia”, dar şi continuarea „afacerii” în viitor. Înţeleg şi dorinţa „antenelor locale” de-a stârni reacţii publice în România, pentru a le dovedi superiorilor că au un impact grozav. Cam aşa se procedează în întreaga lume oneghistică, indiferent de „obiectul muncii”, aşa că sunt întru totul înţelegător cu aceste mărunte tertipuri de funcţionar ce trăieşte mereu sub furcile caudine ale „fund-raising”-ului.

Lucrurile încep să scârţâie, însă, atunci când cei plătiţi să reflecte realitatea aşa cum este au halucinaţii. Ba, mai rău, când dau dovadă de suspecte pene de memorie, dacă nu de-un duplicitarism moral de-a dreptul maladiv. Ajung imediat la exemple. Până atunci, câteva puneri la punct de ordinul, ca să zic aşa, al bunei creşteri. În ce mă priveşte, n-aş vedea nimic umilitor în a fi „purtătorul de pix” al domnului Nicolae Manolescu. La calitatea excepţională a articolelor, studiilor, cărţilor şi tratatelor literare scrise cu acel obiect, aş fi onorat să am şi eu o contribuţie, fie şi simbolică. Din păcate pentru mine, nu e cazul. Pixul domnului Manolescu e manevrat în exclusivitate de stăpânul său!

Spunând că articolul meu „Triumful resentimentului” e dominat (atenţie la comparativ!) de „cel mai categoric limbaj stalinisto-mahalagesc”, autorii comit o imprudenţă ce merită sancţionată. Spre deosebire de domnii Katz şi Florian, care mă onorează cu epitete gen „editorialist la colţul mesei”, „scutierul dumneavoatră”, „purtăror de condei”, „pamfletaro-periferic”, „înjurături grobiene”, „dezlănţuiri staliniste”, „civism însuşit la şcoala serală”, „umorile unei raţionalităţi viscerale” (în ce limbă o fi asta?!), am fost cât se poate de parcimonios cu adjectivele. Mi-am recitit articolul şi sunt uimit, din contră, de cât de reţinut am fost în exprimare! Nici măcar pasajul care i-a ulcerat pe co-semnatari („Când raportor de frunte la o astfel de organizaţie devine fiul unuia dintre cele mai sinistre personaje din aparatul filozofiei de partid bolşevic, e normal ca aşchia să nu sară departe de trunchi. Şi Vadim, şi tatăl respectivului personaj provin din aceeaşi lume, a slugoilor lui Ceauşescu.”) nu cred că păcătuieşte prin exces. Cred, dimpotrivă, că e una dintre cele mai exacte descrieri pe care le-am făcut vreodată.

Trec şi peste faptul că nişte domni care-mi scormonesc asiduu biografia (”după atâţia ani de relaţii strânse cu prieteni de peste ocean, unii dintre ei specialişti de necontestat în stalinism, ceauşism sau alte forme de totalitarism european postbelic jurnalistul n-a aflat încă..” — oare de unde-mi cunosc ei prietenii, pentru că nu ţin minte să-mi fi făcut vreodată publică agenda de telefoane?!) au tupeul să vorbească despre Dosar, şi intru în fondul chestiunii. Am să-i reamintesc, pe scurt, cititorului contextul în care am devenit pentru funcţionarii de la MCA Romania personajul odios de mai sus.

În articolul citat, vorbeam despre dificultatea pe care un intelectual etnic român, în România anului 2003, o are când denunţă activitatea xenofobă, anti-semită sau rasistă a unor concetăţeni. Invocam, ca exemplu de diminuare ori chiar zădărnicire a eforturilor sale, faptul că unele instituţii finanţate din exterior, specializate în combaterea fenomenelor pe care şi el le-a combătut şi le combate, se întâmplă să dea un fel de „cartes blanches” indivizilor ce ilustrează la modul paroxistic tocmai deraierile în discuţie. Îl lasă, cum se zice, în off-side. Textul meu era de-o perfectă limpezime în acest sens: „Curg avertismentele spre România, dar gură-mare de Butimanu îşi vede liniştit de planul apocaliptic, anume, de-a ne şterge de pe harta ţărilor cât de cât civilizate. Ba, din când în când, ororile din care şi-a făcut scut şi paloş sunt valorizate pozitiv de instituţii a căror misiune ar trebui să fie tocmai denunţarea comportamentului vadimian. Astfel, o organizaţie ce-şi spune «Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti-semitismului în România» îl descrie, în raportul ei pe anul 2002, pe Vadim Tudor drept «un intelectual foarte elocvent, care nu scapă nici un prilej pentru a-şi demonstra vasta capacitate intelectuală»”.

Încerc să ghicesc de ce domnii Katz şi Florian au sărit ca arşi, ba chiar păşesc în zona minciunii sfruntate, în loc să-mi mulţumească şi să îndrepte greşeala. Din contră, mă acuză că am produs „un lanţ de informaţii false”, dar, ce e drept, obosiţi de propria plăsmuire, nu mai au şi resursele de imaginaţie pentru a le numi. Nu se dă vreun exemplu nici din şirul de „injurii, vulgarităţi şi neadevăruri” pe care le-aş fi proferat, aşa că aştept continuarea acceselor de furie ale corifeilor MCA.

Cu aldine, ca să înţeleagă tot „pamfletaro-perifericul”, ei se răţoiesc emfatic, doar-doar se sperie cineva, debitând următorul text: „Dacă editorialistul şprecizare: editorialistul „României literare” este domnul Nicolae Manolescu; eu scriu o modestă rubrică intitulată „Contrafort”; confuzia preopinenţilor mei tinde să devină patologică!, n.m., M.M.ţ nu ar fi marcat de ideea fixă de a lansa injurii grobiene şcare sunt acelea în textul incriminat?, n.m., M.M.ţ, ar fi putut accesa site-ul nostru www.antisemitism.ro. Acolo se află, de destul timp şi Raportul Antisemitism în România 2002. Oricine citeşte acest raport îşi va da lesne seama că fraza despre C.V. Tudor, pusă în ghilimele de scutierul dumneavoastră, ca şi cum ar cita din textul raportului, nu există”.



Băţoasă întorsătură de frază, nu? Ţin să-i asigur pe domnii Katz-Florian că am accesat şi reaccesat site-urile (sites!) unde figurează Raportul pe 2002. Poate n-au să mă creadă nici acum, dar „acea frază” chiar există! Şi anume, la pagina 7 (din 15, câte are întregul document). O transcriu aşa cum am citit-o şi, traducând-o, am inserat-o în articolul meu: „It is widely accepted that Tudor is a very eloquent intellectual who does not miss any opportunity to demonstrate his vast intellectual capacity”. Iar autorul ei (sau „preparatorul”, cum se auto-identifică), subit lovit de amnezie, e însuşi dl. Marco Maximillian Katz! În româneşte, ea înseamnă (mai traduc o dată): „Toată lumea acceptă că Tudor este un intelectual foarte elocvent care nu scapă nici un prilej pentru a-şi demontra vasta capacitate intelectuală”.

Acum, că le-am servit şi originalul şi traducerea, poate au să-mi spună domnii Katz-Florian pe ce se bazează când folosesc sintagma „widely accepted”: în ce mă priveşte, n-am acceptat şi n-am să accept niciodată (şi mai ştiu o groază de români ce au aceeaşi opinie ca mine!) că C. V. Tudor e un „intelectual foarte elocvent” şi cu atât mai puţin nu cred în „vasta lui capacitate intelectuală”. Dar, la urma urmelor, e o chestie de gust: eu, „editorialist de colţul mesei”, Vadim, „intelectual elocvent”! Dar dacă lucrurile stau aşa, îi rog să mă scutească de insinuarea jenantă că m-aş apropia „de tribun” prin ceea ce scriu. S-ar putea ca beneficiarul flatantelor epitete să se supere!

Dacă până aici a fost vorba de-o contradicţie filologică, de-aici înainte va fi vorba de proces de intenţie şi fals grosolan. Manipulând cu rapiditate textele şi contextele, cu scopul delegitimării intelectuale („Băieţică ăsta nu ştie ce spune!”, cam aşa s-ar traduce precizarea lor) autorii indignatei puneri la punct susţin c-aş fi scris că în acelaşi Raport pe anul 2002 sunt stigmatizaţi d-nii Tudoran şi Liiceanu. N-am scris niciodată aşa ceva. N-am scris „acelaşi raport”, ci „aceeaşi instituţie”! Mă înşel şi acum?

Atrag atenţia asupra trimiterii făcută de cuplul Katz-Florian. Ei îşi îndrumă cititorii spre site-ul www.antisemitism.ro, ca şi cum eu aş fi făcut vreodată referire la el. Într-adevăr, pe acel site se află Raportul pe anul 2002 în limba română (sublinierea e importantă!), nenumerotat, continuu, scroll, cum se zice în limbajul internet, invocat de domnii de la MCA Romania. Eu mi-am extras citatele, însă, de pe site-ul www.adl.org/ Antisemitism/romania-as-8031.pdf, unde există un text, numerotat de la 1 la 15 pagini, în limba engleză, al aceleiaşi instituţii, aproximativ cu acelaşi conţinut, şi intitulat identic, doar că în limba lui Shakespeare: „Anti-Semitism 2002 Report for Romania”.

Nu e cazul să fac aici comparatism monitorologic. Am să mă rezum strict la pasajul incriminat, la acel Hopa-Mitică lingvistic deja cunoscut cititorului, despre care eu spun că există, iar domnii Katz-Florian pretind c-ar fi pura mea fantezie. Ei bine, partea senzaţională abia acum începe: dacă în varianta engleză, www.adl.org/ Antisemitism/romania-as-8031.pdf, în mod evident adresată străinătăţii, inclusiv sponsorilor, citatele sunt cele date de mine, în varianta www.antisemitism.ro , adică cea pentru uzul românilor, frazele sună în felul următor: „Este acceptat şdin nou, de către cine? n.m., M.M.!ţ faptul că dl. C.V. Tudor este un intelectual populist”. I–auzi! Va să zică, la „export” era eloquent, la „consum intern” e populist! Pentru urechea fină a americanului se foloseşte un termen gingaş, pentru frustul valah se întrebuinţează direct flegma, ca să înţeleagă şi el!

Din scrupul filologic, alerg la dicţionar (Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, Gramercy Books, 1994, spre ştiinţa d-lor K.-F.) şi citesc articolul eloquent, îngrijorat c-ar putea exista un sens al cuvântului care să-mi fi scăpat. Mă liniştesc: le ştiu cam pe toate, şi toate se referă la o zonă a retoricii. Nici urmă de „populism”, adică de stilul demagogic, autoritarist, mincinos şi înclinat spre dictatură al atâtora dintre politicenii lumii de azi!

Încă mai gogonată e partea a doua a frazei: ceea ce în Raportul scris în engleză fusese o descriere admirativă („vasta capacitate intelectuală”) suferă, în varianta românească, o uluitoare metamorfoză: „remarcabil prin faptul că nu pierde nici o oportunitate de a pune în evidenţă demagogia discursului pseudo-intelectualist.” Chiar dacă greoaie şi calchiată după limba engleză (în loc de „oportunitate” aş fi pus cu siguranţă „prilej”), traducerea nu e propriu-zis traducere, ci referire la o cu totul altă realitate!

Avem, aşadar, de-a face cu un exemplu cras de amnezie cu scop denigrator, dar şi de fals intelectual. Pentru astfel de indivizi nu există adevăr, ci doar manipulare neruşinată şi interesată a realităţii. Evident că dacă s-ar fi adresat unui potenţial cititor din România descriindu-l pe Vadim şi în termenii elogioşi în care au făcut-o atunci când se adresează occidentalului, li s-ar fi râs în nas. Dar la exportul de vorbe merge orice, banul să iasă!

Din nou, la ani buni de la căderea comunismului, prin pivoţi precum d-nii Katz şi Florian, se instituie politica dublului limbaj şi a dublului standard. Dar toate acestea nu au deloc de-a face cu problema, reală şi serioasă, aşa cum am semnalat-o şi eu în multiple rânduri, a antisemitismului în România. La mijloc e doar încercarea iresponsabilă a unor funcţionari de a semăna confuzie, de a crea tensiuni, de a mânji persoane şi de a surpa reputaţii cu unicul scop de-a mai palma o finanţare. Pentru ei, un Vadim e vital precum aerul. Mi-e perfect egal dacă d-nii Katz-Florian au să mă răstignească în post-it-urile din birourile lor (à propos, unde-or fi acele birouri: în nici unul din documentele pe care le-am parcurs nu e menţionată vreo adresă: doar numere de fax şi email — nici măcar de telefon! —, precum omul invizibil!). În felul acesta, vor răsufla uşuraţi băieţii cu înclinaţii românio-mariste din serviciile de informaţii, bucuroşi să vadă cum a fost „neutralizat”, chiar de către cei pe care i-a apărat în atâtea rânduri, încă un filosemit (sau, ca să folosesc termenul cu care m-a onorat unul din şefii Securităţii din Timişoara, un „jidănit”!). Nimeni nu va putea şterge, însă, niciodată, diferenţa esenţială dintre noi: în timp ce eu i-am denunţat şi îi denunţ pe antisemiţii, xenofobii şi rasiştii din România pentru că aşa îmi dictează conştiinţa, domnii Katz şi Florian fac acelaşi lucru pe bani!

E regretabil că o instituţie de prestigiul lui Anti Defamation League din SUA se bazează pe indivizi a căror calităţi — umane şi intelectuale — sunt atât de dubioase (despre improprietăţile şi greşelile de exprimare, atât în română, cât şi în engleză, nici nu mai vorbesc: vezi doar rizibila formulă „alţi membrii”, pentru care în clasa a patra primară eşti lăsat repetent!). De-acum înainte, Vadim ne va uşor închide gura, reamintindu-ne că doar nouă ni se pare că e anti-semit. Într-adevăr, cu ajutorul d-lor Katz şi Florian el a renăscut întru democraţie şi filo-semitism!

Am simţit pe propria mea piele diferenţa dintre „defăimare” şi „monitorizare”, aşa cum e înţeleasă de duo-ul Katz-Florian. Tot ce pot spune e că în urma „monitorizării” pe care mi-au aplicat-o mă simt profund defăimat. Minciuna potrivit căreia aş fi inventat un citat — acuză de-o extremă gravitate în cazul cuiva care-şi câştigă pâinea în mediul academic — nu poate rămâne nesancţionată. Din acest motiv, mă văd obligat să mă adresez organizaţiei americane care-i patronează spre a-i aduce la cunoştinţă modalitatea incalificabilă, întru totul dezastruoasă pentru prestigiul său, în care d-nii Marco M. Katz şi Alexandru Florian înţeleg să-şi exercite mandatul.



P.S. Pentru că îi cred capabili de absolut orice manevră, îi anunţ pe domnii mai sus menţionaţi că am făcut cópii electronice şi pe hârtie ale site-urilor despre care a fost vorba în acest articol. Ele au primit „dată certă” notarială şi au fost vizionate de martori, iar apoi au fost depuse într-o cutie sigilată, aflată în custodia unui avocat. Analizez, de asemenea, în cazul în care, în cel mai scurt timp, nu vor retracta cele spuse, prezentându-mi scuze publice şi indicând adresa la care pot fi găsiţi, posibilitatea de a-i da în judecată pentru daunele morale pe care mi le-a prilejuit insultătoarea lor afirmaţie c-aş fi folosit în textul meu un citat fabricat.