Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Monografii (II) de Cosmin Ciotloş

Fostul lunedist Daniel Pişcu este, probabil, campionul experimentului în poezia română a ultimelor decenii. Nu toate omogene, nici valoric, nici ca reprezentativitate (dar câte prototipuri nu sfârşesc în stadiu de schiţă, dovedindu-se, sub raport tehnic, nepractice şi inutilizabile...), volumele sale borderline restituie acel coeficient de subversivitate absolut necesar în metabolismul cultural al epocilor tulburi.
Cum ar fi arătat tranziţia noastră de-acum exact un secol, sfâşiată între diversele facţiuni doctrinare (fie ele simboliste, sămănătoriste sau poporaniste), fără aportul relaxant al unor piese macedonskiene (cum sunt poemul dedicat Lui Cetalo Pol şi Idilele brutale) sau al Caleidoscopului semnat A. Mirea ? Într-o cronică mai veche, puneam poetica lui Pişcu sub semnul saturnaliilor. Aveam pe atunci în vedere volumele de tipul Aide mémoire-ului de debut sau al curioaselor Game (2002) şi Titlul poemului este aforism. N-aş atenua eticheta astăzi, când recentul Per amorem vine să-mi confirme intuiţia. În pofida evidenţei (căci, redusă la concept, cartea repertoriază o serie de morţi familiale şi familiare), soitarul textual care este Daniel Pişcu nu s-a dat nici de data asta pe brazdă. A rămas acelaşi impenitent încurcă- lume cu alură de erou (căci lumea lui e una „pe dos”, ca la Bob Fabian şi Eminescu) care nu ia prea în serios nici „ieşirea din scenă”, aşa cum, tânăr cenaclist fiind, în anii optzeci, nu se extazia la gândul „intrării în scenă” (literare, de astă dată), pe care l-a amânat cât a putut.
„Despre bunicu’ Ioan/ am aflat doar/ că, atunci când/ l-a revăzut/ pe tata, după/ o lungă absenţă,/ după venirea din/ studenţie şi/ stagiatura de medic,/ fiind la lucru,/ pe câmp,/ el, Pişcu Milionerul,/ cum i se zicea/ bunicului,/ a avut un atac de cord,/ de fericire că-şi revede/ fiul./ Şi-n acel mic infinit,/ mare Cuore,/ a murit./ El, mare jucător de poker!/ Mare primitor de oaspeţi!/ Mare comerciant!/ Mare om de afaceri!/ Mare negustor!/ El, mare chiabur!/ El, mare dur!/ El, bărbat ştram!/ Acesta i-a fost harul” (pp. 5 – 6). E primul poem din carte şi, în definitiv, deconspiră „reţeta” în întregul ei. Bunicul Ioan e, stilistic, un afin al Sfântului lui Arghezi: „Trebuia ceva din el făcut”. Genul proxim nu e ferparul, ci encomionul. Împlinirea unei vocaţii (mai cu seamă a uneia liminare) induce, atât cât se poate fără a forţa termenii, o nuanţă artistică. Cu alte cuvinte, o sfidare explicită faţă de simţul comun şi gustul comun. E ceea ce nu face (aproape niciodată) elegia clasică. A te supune unui scenariu de tragedie. A respecta imperativul hybris-ului este, cel puţin pentru un original ca Daniel Pişcu, trivial, de vreme ce exclude şi interzice voinţa. A plânge, a deplânge, a răcni de durere sunt gesturi din acelaşi registru.
De aceea, ezit în ceea ce priveşte filiaţia cu Spoon River Antology a lui Edgar Lee Masters (adevărată marotă a criticilor noştri, profund îndatoraţi toţi traducerii lui Caraion). Nu numai că o atare trimitere e prea lesnicioasă pentru a mai fi şi justă, dar, în ceea ce are ea esenţial, formula lui Pişcu e net diferită. La el, putem vorbi despe obiectivare doar prin comparaţie, cum spuneam, cu în general rudimentarul common sense. Altminteri, nuanţa intens personală e prezentă în întregul volum. Trei sferturi dintre „protagoniştii” poemelor sunt rude apropiate, ceilalţi beneficiază de un statut comunitar sau măcar comensual. Sunt vecini, apropiaţi, colegi de generaţie. Toţi înconjuraţi de afecţiune; niciunul de bocete. Porţiunile rimate care încheie medalioanele lui Daniel Pişcu deconspiră acest statut echivoc: sunt, prin forţa lucrurilor, tuşante, dar nu lacrimogene. Dimpotrivă, ceea ce le defineşte e o anume discreţie. Naturală sau deprinsă: „De la el am învăţat/ să fiu ponderat./ Persifla acid orice ieşire/ din contingentul/ cel veritabil/ cu un umor/ hâtru şi rezonabil./ În atelierul lui de pictat/ făceam şi desfăceam/ lumea noastră.../ Până ce splina şi ficatul,/ floarea din glastră/ s-au ofilit./ Dar, ca Academia di Romania,/ el rămâne de neclintit” (p. 58). Ce mi se pare remarcabil e că, în ciuda dicţiunii minimaliste, de procesverbal, fineţea (şi fineţurile) nu lipsesc. Am transcris deja două mostre, cred eu, elocvente, pe care cititorul le poate urmări pe cont propriu. Îi las, deci, plăcerea analizei, care în cazul lui Pişcu, nu-i deloc o pierdere de timp. Părând spontan şi chiar repezit, acesta investeşte de fapt foarte mult în suprafaţa poemelor sale. Ca şi Viorel Padina, alt optzecist pe nedrept marginalizat. Ambii mimează naivitatea cu dichis şi cu duh polemic, punând astfel la respect cohortele de scriitori care, vai, mimează inteligenţa.
Trecătoare, şi viaţa, şi moartea. E un koan marca Daniel Pişcu, închinat de astă dată unui scriitor congener, Gheorghe Crăciun. Nu e singular, dar e neîndoielnic cel mai frumos din carte. Iar asta, independent de tragedia de fond care urmăreşte destinul generaţiei optzeci. Un poem se numeşte Mady („Era să mă-ndrăgostesc şi eu,/ ca atâţia alţii, de ea”) şi îi e adresat, în chip de adio, Marianei Marin. Altul, Sandu („Îmi va lipsi/ cu marele suflet, cu Psi”) îl reconstruieşte în hologramă pe extraordinarul poet Alexandru Muşina. Nici Nino (Ion Stratan) nu lipseşte din inventarul acestei cărţi cu prieteni. E grupul „din ceruri” al Cenaclului de Luni, a cărui viaţă de apoi nu rezidă numaidecât în posteritatea critică sau istorico-literară, ci în aceea sentimentală. Iată de ce mi-aş atenua entuziasmul strict estetic faţă de aceste poeme într-un fel „condiţionate”. Chiar şi aşa, ele nu-şi pierd umorul camaraderesc şi nu devin inavuabile, cum se întâmplă adesea când poeţii nesiguri de resursele lor, explorează zone din acestea periculoase. Un exemplu de tot inconfortabil din această categorie îl reprezintă un grupaj de versuri ale lui Traian Ştef, în care finalul regretatului Andrei Bodiu era relatat cu o lipsă de subtilitate (şi de eleganţă) de-a dreptul medico-legală.
Nu e, din fericire (atâta fericire câtă poate suporta tema aceasta), şi cazul lui Daniel Pişcu. Per amorem reprezintă o monografie a însingurării. Pe care, aducând-o, moartea n-o poate, totuşi, consfinţi. Despre mine... se numeşte ultimul poem, care continuă aşa: „...şi ceilalţi/ nu ştiu/ nimic”.
La antipodul tematic al acestui volum se situează Dorm dar stau cu tine, volumul Denisei Duran (aceeaşi poetă care, semnând Denisa Mirena Pişcu, a debutat în 2003, cu Pufos şi mecanic). Va fi fiind la mijloc o formă de a contrapuncta atitudinea tatălui ? Nu exclud ipoteza, pentru că în interpretare nimic nu trebuie exclus de plano. Cert este că, dacă la Daniel Pişcu „subiectul” e capătul, ultima frontieră, pentru Denisa Duran totul se coagulează în jurul naşterii. Dorm dar stau cu tine este jurnalul liric al primului an de maternitate. Tradiţia genului la noi e surprinzător de îndelungată şi coboară până în 1933, de când datează prima încercare de acest fel (pasabilă literar, ea e de găsit în Dicţionarul cronologic al romanului românesc). Mai aproape de noi, reperul şi vârful valoric îl constituie cartea Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă. Artificiile sunt înlăturate cu totul (nu şi latenţa artistică), la fel cum înlăturat e şi inerentul balast emoţional. E clar că avem, cum se spunea cândva, o „poezie de priză directă”. Ceea ce nu înseamnă că totul (citeşte: absolut totul) e dezambiguizat. Reportajele gestuale se află totdeauna pe muchie, de vreme ce nici unul dintre ele nu se poate servi de o cheie „clară” şi, în consecinţă, stereotipă: „În nopţile lungi şi grele, când stau ore întregi lângă ea, veghind-o, din când în când întinde mâna spre mine, în somn, de parc-ar spune: uite, dorm, dar stau şicu tine” (p. 17). E un mister continuu şi fără rest, pe care poezia aşa zicând adultă nu-l are totdeauna la îndemână. Mană cerească pentru un poet, această şansă vine la pachet cu o serie de riscuri deloc neglijabile, de vreme ce, facilitându-i misiunea (sensurile sunt toate acolo) îi pune sub semnul întrebării efortul. Forţat să înveţe în regim rapid un limbaj complet nou, el (sau, ca în cazul de faţă, ea) poate „fura startul” în raport cu creativitatea propriului limbaj. Pe care, nemaifiind nevoie să-l inventeze, îl poate doar adapta. Cred că acesta e motivul pentru care, de cele mai multe ori, astfel de cărţi rămân (şi, îndrăznesc să spun, trebuie să rămână...) singulare în bibliografia unui autor. Ele spun o singură dată ceea ce au de spus. Iar mai mult înseamnă prea mult. Denisa Duran nu-şi iroseşte ocazia, aşa încât e la adăpostul acestor suspiciuni. Marea calitate a abordării constă în intuiţia de a se proiecta, aici, nu ca autor, ci într-o ipostază pervazivă, aşa cum e prin definiţie aceea de cititor (fie el cititor în cărţi sau în stele). Postura dominantă e înlocuită cu una prudentă, abia presimţită. În care, câtă vreme simţurile sunt fără excepţie trezite, analizele retorice au locul şi rostul lor: „Când plânge foarte tare, nemulţumită (sau când e foarte veselă!), în năvala de sunete, lamentaţii şi chiuituri pe care le scoate acum, revine mereu la g-ul iniţial, ca la un argument imbatabil” (p. 43). Luând în posesie un astfel de rol discret, de fundal, estompându-şi propriul contur preţ de câteva zeci de pagini, Denisa Duran învaţă să folosească în poezie tehnicile intime ale prozei. Ceea ce, nefiind un dezavantaj, aşa cum, probabil, cred încă unii diletanţi, e de-a dreptul salutar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara