Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Monte-Cristo, varianta în zdrenţe de Mircea Mihăieş


Smulgerea de sub şezutul vadimian a mărcii „România Mare” aruncă o lumină cu totul neaşteptată asupra personajului care se crede protectorul providenţial al ţărişoarei. Lucrurile sunt de-o simplitate extremă: prinzând de veste că maşinăria de spurcat a lui Vadim a ieşit, ca să zic aşa, din „garanţie”, adică a depăşit cei zece ani în care a fost protejată la oficiul de specialitate, Sorin Roşca Stănescu a obţinut dreptul de a edita o publicaţie cu acest nume. Îmi imaginez ce-o fi fost în sufletul „tribunului” la aflarea ştirii! Iar când noul posesor al „copyright”-ului asupra numelui revistei l-a somat să înceteze editarea unei publicaţii devenită pirat, presupun că şi-a ieşit din minţi.

Problema principală nu e dacă Vadim va continua să-şi editeze fiţuica naţionalist-xenofobă sau dacă Sorin Roşca Stănescu va pune în circulaţie o revistă cu acelaşi nume, ori dacă se vor tipări, concomitent, zece sau o mie de publicaţii botezate la fel. Problema e că un individ care-şi trâmbiţează de treisprezece ani infailibilitatea în materie de patriotism, de apărare cu preţul vieţii a fruntariilor ţării (vă amintiţi belicoasele declaraţii gen „Am îmbrăcat cămaşa morţii” şi alte aiureli macabre ale ţuţerului barbian?) nu e capabil să-şi apere propria revistă. Mai mult decât orice alt argument, faptul că Vadim e îngenuncheat ca un ageamiu în propria-i casă e similar loviturii de graţie dată unui balon umplut cu gazele fetide ale comunismului şi securismului ceauşeştian.

Imaginaţi-vă că soarta unei întregi ţări ar atârna de promptitudinea sau de semnătura unui Haplea (vorba lui E. Barbu) ce doarme-n papuci. Imaginaţi-vă că un asemenea personaj ar trebui să negocieze documente diplomatice pentru România (asta, desigur, în situaţia improbabilă în care vreun politician din lumea civilizată ar accepta sa stea de vorbă cu el!) Imaginaţi-vă că uitucul de Butimanu ar avea date-limită pentru a reînnoi sau renegocia contracte vizând destinul tuturor românilor. Probabil că Vadim va spune că pentru asta are consilieri, avocaţi, specialişti şi alţi băgători de seamă. Posibil. Dar acum nu i-a avut?! O revistă atât de importantă în jocurile strategice ale partidului e lăsată chiar în voia sorţii? Sau, pur şi simplu, Vadim n-a putut să înregistreze „România Mare” pentru că nu mai era de mult a lui?

E cunoscut scandalul de-acum un an şi ceva, când ziarele de la Bucureşti au publicat un document prin care se vorbea de vânzarea „României Mari” unui presupus iranian, Reza Kaja. N-am urmărit în detaliu afacerea, dar nu ţin minte ca organele abilitate să fi putut descoperi pe teritoriul României vreun individ cu acest nume. Probabil a fost o simplă manevră, o încercare a lui Vadim de a-şi fenta creditorii. Iată, însă, că în urma acelui „artificiu” se vede atât cu degetele, cât şi cu urechile prinse în menghina infinitelor „şmecherii” prin care-şi imaginează că prosteşte pe toată lumea.

Mişcarea de maestru a lui Sorin Roşca Stănescu e cea mai gravă lovitură şi cel mai dureros afront suferit vreodată de fostul lacheu care se visa împărat. Ea arată vulnerabilitatea totală a individului, dovedind că stilul agresiv în care-şi îmbracă apariţiile publice ascunde o imensă cacealma. El e doar magnetul ce atrage pilitura impură a dezmoşteniţilor soartei ce-aşteaptă de-atâta vreme un Salvator. Or, ce salvator poate fi acela care la o simplă înţepătură a acului se dezumflă ca un balon ieftin, cumpărat la iarmaroc?

Cu toate acestea, în tulburea viaţă politică din România, Vadim Tudor poate fi un pericol. Zeci şi zeci de împrejurări au dovedit că el nu se dă în lături de la nimic. Obsedat de putere, ar fi capabil să împingă ţara în orice fel de aventură, oricât de iresponsabilă, doar pentru a-i merge lui bine. Asta nu e pură speculaţie: relaţiile de amiciţie cu personaje politice suspecte din lumea arabă, jubilaţia sardonică la orice rateu al Occidentului, pariul pe valorile totalitarismului sunt indicii clare privind soarta ce ne-ar aştepta.

Cu toate că Vadim nu face nici un secret din felul în care ar urma să conducă ţara (parcă Hitler făcea!), nu văd nici un semn că forţele politice responsabile ar da vreun semn de îngrijorare. Slabul sprijin al „Iniţiativei 2003”, mişcarea condusă de răspopitul (sper că pe bune!) Cosmin Guşă, care a alcătuit un dosar ce dovedeşte indubitabil malignitatea şi ilegalitatea acţiunilor partidului condus de Vadim, n-a beneficiat decât de câteva comentarii superficiale — şi nimic mai mult. Inexplicabila ieşire din pepeni a prietenului meu, Dan Pavel, n-o pun la socoteală, pentru că sunt sigur că el însuşi realizează că a comis o gafă: problema nu e cine a gândit primul argumentele eliminării din viaţa publică a putregaiului politic. Problema e că nu există voinţă politică de a pune lucrurile la punct.

E bine, însă, de ştiut, că şi pe vremea lui Emil Constantinescu grija de a nu clinti nici un fir de păr din capul vadimian a funcţionat la fel de ireproşabil ca în vremurile lui Iliescu. Măcar această certitudine s-o avem: că România ultimilor treisprezece ani a beneficiat de-o admirabilă continuitate întru laşitate, compromis şi nemernicie. Altminteri, ar fi fost greu ca un grupuscul de aventurieri ce se laudă în gura mare cu intenţia de a trimite România în barbarie şi izolare să fie tratat cu duhul blândeţii. Calculul făcut de toată golănimea ce s-a perindat la guvernare e nu doar cinic, ci şi autodistructiv. E vorba, în fond, de oameni ce s-au format în cultura politică a ceauşismului, împrumutând de la maestrul gângav sentimentul că sunt salvatorii ţării.

Raţionamentul e acesta: „Îl lăsăm pe Vadim să-şi umfle pipota, creăm impresia că patria e în pericol, iar apoi venim noi cu extinctorul!” Această logică funcţiona, poate, pe vremea cât românii aveau încă vie memoria comunismului. Astăzi, ei nu mai au decât oglinda vieţii de mizerie, a locuinţelor insalubre, a foametei, a frigului şi a lipsei de speranţă care i-a transformat în simple vieţuitoare buimace, incapabile să-şi găsească un loc şi un sens pe harta tembelismului politic naţional.

Pe lângă problemele insolvabile de la oraş sau de la ţară, există problema acută a târgurilor, a aşezărilor industrial-agrare ivite precum ciupercile între anii ’50 – ’70. Dacă la ţară mai creşti o găină, mai culegi o ştevie, dacă la oraş o mai dai pe munca la negru, iar când situaţia se îngroaşă, virezi pe cerşit ori furtişag, în localităţile rur-urbane tragedia e deplină. Nici să vrei, şi nu găseşti nimic de furat. Ştiu orăşele de treizeci-patruzeci de mii de locuitori în care singurele venituri sigure le au pensionarii şi cei vreo optzeci-nouăzeci de angajaţi ai administraţiei de stat (de la poliţişti la medici). În rest, lumea supravieţuieşte într-o improvizaţie tragică, nu de la zi la zi, ci de la minut la minut.

E explicabil, aşadar, de ce pentru această nouă categorie de români (ei reprezintă cam un sfert din populaţie; dacă le mai adăugăm sfertul desperados-ilor de la oraşe şi sate, cifra devine înspăimântătoare) discursul resentimentar al lui Vadim reprezintă totul. El nu propune soluţii, ci sugerează că va avea grijă să-i aducă la acelaşi nivel şi pe cei care, de bine, de rău, mai au o pâine pe masă. Ceea ce, în starea de disperare şi dezumanizare în care se află nefericiţii foşti susţinători ai lui Iliescu, li se pare a fi chiar Soluţia. De la imaginea idilică a ciobănaşului care doinea printre oi pe însoritul plai mioritic, ne-am transformat într-o naţie de răzbunători. Un fel de Monte-Cristo în zdrenţe, care-şi închipuie că Vadim e abatele Faria. Din nefericire pentru ei, el e doar temnicerul.