Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Morfologia sentimentelor de Dan-Liviu Boeriu

Mihók Tamás, Winrar de tot, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2015.

Chiar de la primul poem al volumului Winrar de tot se ghiceşte dorinţa poetului de a-şi stabili, oarecum temerar, arta poetică: autorul exprimă în cea mai înaltă formă obsesia găsirii cuvânului potrivit, în sens pur arghezian. Poezia lui e, deci, o continuă căutare a sensului corect, a hainei lingvistice perfect aplicabile stărilor pe care autorul le doreşte comprimate în lirica lui. Rezultatul acestui dubiu e recunoaşterea timidă a imposibilităţii de a pune semnul egalităţii între viaţă şi expresia ei condensată: „cuvintele mele nu mai au / răbdări de topică // noaptea ele se adună / ca boala candida / pe limbă // au renunţat la cozi infernale / &la bune maniere // aşadar / cuvintele mele se naufragiază / reciproc / supravieţuiesc doar cele / fără antonime antidot / cele fără leac deci oamenii / […] cuvintele mele sunt imprudente / ca o bombă atomică / într-un poem samizdat / scris cu cuvintele altuia / mai înalt şi mai singur”.

În linie textualistă, volumul lui Mihók Tamás e un tribut adus corespondenţei dintre cuvânt, ca logos, şi ceea ce el reprezintă ca reflexie fidelă a realităţilor. Nu există niciodată siguranţa unei singure chei de interpretare a mesajului poetic, oricare ar fi acesta (pare să spună autorul); din această cauză, precauţia alegerii vocabulei perfecte e de natură să împingă poezia în zona fragilă a incertitudinii, ea născându-se tocmai acolo unde convingerile pălesc: „am insomnii pe balustradă / o prietene cum este albastrul tău / mai ţii minte? eu încă // mă / mai / gân- / desc.” Mai mult decât atât, până şi intimitatea ajunge să fie străbătută de acest imperativ ludic de a pune lucrurile în ordinea lor, de a pune etichete lexicale stricte sentimentelor, făcândule astfel previzibile şi controlabile: „ochii tăi decuplaţi / mă găsesc în metrou // ne ţinem de curele // îmi respiri / scâncetul de centaur / înainte să-i dau glas / să cobor mă-ntreb // mai rămân o staţie / cât o strofă / negândită.” Transcendenţa e şi ea supusă aceloraşi reguli sintactice: „când preacuviosul se întoarce cu spatele / pe obrajii ei / glisează cuvinte în voie trasând riduri // sfârşitul de poem este o inerţie / ca apusul de soare marin şi nezărit // el cheamă tămâia / să-nalţe zgomotele // apoi punctul / să-nalţe tămâia.”

E surprinzător aici modul în care poetul combină stilistica postmodernă (ludicul, intertextualismul, referinţele livreşti, sugestiile hi-tech) cu dezideratul perimat-romantic al extragerii esenţei vitale din cele mai banale gesturi. Autorul pare preocupat exclusiv de romanţarea habitatului său, prin asta înţelegând că îşi doreşte, în mod premeditat naiv, să acopere liric orice ţine de cotidian, de mundan, de profan. E o operaţiune logic inversă: de data aceasta, realitatea e chemată să se plieze pe regulile poeziei. Când nu reuşeşte, poetul e gata să parieze pe fatidicul ghinion, într-un joc periculos de-a moartea simbolică: „l-am întrebat pe / cel mai bătrân dricar // nimic // am pipăit platanul văduv / de lângă fabrica de pantofi // nimic // mi-am dat dublu clic / pe vis precum peun / winrar de nădejde // nimic // şi-am pufnit în râs / pe rând noi toţi cristoşii // puşi să jucăm ruletă rusească”. Două par a fi soluţiile ieşirii din acest impas. Prima e contemplarea propriului corp ca fiind complet extern eului liric (nu întâmplător găsim sugestia „dezarhivării”, adică a desfacerii cibernetice a întregului în părţi mici, recognoscibile şi funcţionale separat), cu speranţa unei noi întrupări: „nu este nici prima şi nici ultima oară / când rămân paralizat de stâlpul oraşului // aici este locul în care / îmi aud bătrâneţea cum trosneşte / în ciolanele trecătorilor // aici mă întâmplu / rupt din lume pentru tine / ca după o naştere / nereuşită.” A doua variantă de salvare e învestirea simbolică întrun celălalt, a cărui absenţă potenţează conexiunea şi pe care autorul îl ghiceşte travestit în obiectele din jur, ca întrun transfer artificial de viaţă: „timpul încetineşte pe alocuri / îmi cad pleoapelen guler spre geam / strâng geanta neagră de piept / ca şi cum tu ai fi / şi n-ar fi nimeni în compartiment // ca şi când am privi / prin vagonul restaurant / o, dulce supracontrol! / apoi ne-am începe isprava.”

Dincolo de micile excese snoabe de epatare cultural-lexicală („după examenul ăsta maşinist / visez kandinsky şi moartea / cu duh citoplasmatic”; „eşti protocolar / ca nişte eritrocite / şi supraîncărcat / precum un inbox”), Winrar de tot e expresia frivolă a unei neîmpliniri, pe cât de erodantă, pe atât de justificabilă estetic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara