Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Moştenirea lui G. Călinescu (1899-1965) de Nicolae Manolescu

Dacă E. Lovinescu pune cea dintâi piatră la temelia literaturii noastre moderne, G. Călinescu îi aşează bolta. Între sfârşitul Primului Război Mondial şi începutul celui de-al doilea, se consumă epoca cea mai bogată şi variată din literatura română modernă şi ea datorează aproape totul lucrării critice a celor doi.
În 1941, când apare Istoria literaturii române de la origini până în prezent, canonul este fixat până la începutul secolului următor. De moştenirea lăsată de cei doi mari critici au profitat mai multe generaţii de scriitori şi de cititori. Ea a devenit şi un bun al şcolii de toate gradele. Acest lucru este cu atât mai remarcabil, cu cât influenţa pe care Lovinescu şi Călinescu au exercitat-o asupra gustului critic şi public nu s-a manifestat de la început, nici n-a fost lipsită de eclipse, mai lungi sau mai scurte. Importanţa criticii lui Lovinescu a fost recunoscută cu adevărat cu un an înainte de moartea lui, în 1943, când toată floarea cea vestită a celei de a treia generaţii maioresciene, conform clasificării făcute chiar de el, şi-a reunit condeiele în paginile unui volum omagial. Au urmat două decenii de tăcere şi de contestare. Abia reeditarea operei, la mijlocul anilor 1960, îl va reimpune definitiv opiniei literare. Călinescu a fost contestat mai cu seamă la apariţia Istoriei, de către o extremă dreaptă (nu numai) literară, îmbuibată de patriotism belicos, apoi, în 1949, de către Ion Vitner în Critica criticii, purtător de cuvânt al stângii comuniste proaspăt ieşită din oul roşu, în fine, după 1989, de câteva voci critice izolate, dar audibile, pentru cele mai diverse motive. Nereeditată până în 1982, Istoria a avut o influenţă clandestină în tot acest timp. Pentru criticii generaţiei mele, ea a reprezentat Biblia.
Capitolul cel mai puţin cunoscut al operei lui Călinescu este publicistica, întinsă pe patruzeci de ani, politică, socială şi literară. Probabil numai Arghezi a scris mai mult. Călinescu însuşi a afectat un dezinteres complet faţă de cronicile literare pe care le-a publicat constant de pe la mijlocul anilor 1920 încoace. „N-am scris cronică literară, altădată, decât prin accident”, declara el în 1947. Adevărul e că a scris şi, încă, în câteva dintre cotidianele şi hebdomadarele cele mai citite în epocă. Trebuie spus că aprecierile lui sunt, în limitele fatale ale criticii de întâmpinare, cât se poate de juste. Procentul de eroare demn de luat în seamă nu e mai mare decât la Pompiliu Constantinescu, unanim considerat cronicarul cel mai obiectiv din deceniile 1920-1930. Cronicele lui Călinescu cunosc o evoluţie interesantă, de la o manieră emfatică la una constatativă, mai atrăgătoare, totuşi, prin expresia personală, decât aceea standard a lui Pompiliu Constantinescu. Bănuit a avea umoarea schimbătoare, Călinescu şi-a renegat cronicele literare foarte probabil pentru că le-a reluat în Istorie cu mari modificări ale judecăţii şi formulării. E destul să comparăm textul despre C. Stere din „Adevărul literar şi artistic” cu acela din Istorie. Publicistica politică a lăsat mai puţine urme. Dacă Cronicele mizantropului sunt în general pline de un anumit bun simţ politic, articolele din toamna lui 1944 din „Tribuna poporului”, ca şi cele care vor urma din „Naţiunea” sunt lamentabile moral. În Cronicele optimistului din „Contemporanul” dintre 1955 şi 1964, observaţiile pertinente şi acelea compromiţătoare îşi împart frăţeşte spaţiul. Chiar şi aşa, ele au oferit generaţiei mele un model de inteligenţă critică şi de exprimare originală care a contat extrem de mult în formarea noastră intelectuală. Am considerat totdeauna un mare noroc faptul de a fi debutat eu însumi pe aceeaşi pagină de revistă în care semna G. Călinescu.
Deşi a repudiat estetica, de câte ori i s-a ivit prilejul, Călinescu este capul cel mai bine mobilat teoretic dintre toţi criticii interbelici. El a început prin a susţine că „spiritul critic este actul creator eşuat” şi a sfârşit prin a rezolva înaintea lui Wellek aporia simţ critic/ simţ istoric, care fusese o nucă tare pentru toţi înaintaşii şi contemporanii săi, scriind încă din 1939: „În realitate, critică şi istorie sunt două înfăţişări ale criticii în sensul cel mai larg.” Aşadar, una fără alta nu se poate: „Adevărata critică de valoare conţine implicit o determinaţiune istorică, dar nu e cu putinţă să faci istorie literară fără examen critic.” Sunt propoziţiile teoretice cu cel mai durabil ecou în epoca postbelică. Ele constituie, de altfel, unul din principalele motive pentru care mi-am intitulat cartea Istoria critică a literaturii române. Au avut însă şi o consecinţă negativă: au întârziat apariţia de istorii literare, din cauză că genul părea a-şi fi pierdut independenţa de altădată, când conta pe contabilizarea de fapte, nu de valori, creându-i-se obligaţia unor judecăţi de valoare pentru care nu avea apetenţă. Repudierea esteticii constituie şi conţinutul celui dintâi capitol din Cursul de poezie din 1937 şi ea merge mână în mână cu dezinteresul pentru stilistică al lui Călinescu, admirator al lui Croce fiind, care a marcat de asemenea critica postbelică, aceea care va număra stilisticienii pe degetele de la o mână. Călinescu a dat poeziei două definiţii opuse, prima în Curs, a doua, zece ani mai târziu, în Universul poeziei: o dată, poezia e „o formă goală a activităţii intelectuale”, simplu ritual verbal, a doua oară, ea este o simbolistică sau un limbaj hermetic. Cele două definiţii contradictorii vor crea harababura din Istorie în clasificarea poeţilor. Universul poeziei mai conţine o dificultate teoretică: eseul pleacă de la premisa că poeticitatea unor obiecte rezidă în natura lor, când, în fond, cea care decide dacă obiectul poate funcţiona sau nu în plan simbolic, dacă poate fi cuprins în universul poeziei aşa cum îl concepe Călinescu, este tradiţia culturală, nu natura. Chiar exemplele pe care le dă Călinescu însuşi îl contrazic: crucea îşi află locul printre simboluri pentru că, în tradiţia creştină, Iisus a fost răstignit; dacă ar fi fost împuşcat, atunci puşca ar fi deţinut un rol simbolic şi ar fi fost considerată poetică. Nici una, nici alta nu are o poeticitate intrinsecă. Lucrurile stau la fel cu toate obiectele cuvântătoare. Absolut retrogradă este opinia lui Călinescu despre roman. Acesta ar avea datoria să fie balzacian. Proust însuşi n-ar fi valabil decât în paginile balzaciene din romanul său, restul semănând cu „un album de senzaţii şi impresii”. În ce ne priveşte, noi n-am fi ajuns ca popor în stadiul de dezvoltare care să ne permită accesul la „sufletul cu multe foi” care face obiectul analizei lui Proust, aşa că vom continua multă vreme de aici înainte să producem „tipuri de Ion”. Călinescu făcea aceste consideraţii în 1933, când apăruseră numeroase romane ionice şi când trendul era limpede pentru toată critica. Ele nu l-au împiedicat să aprecieze corect romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sau pe ale lui Camil Petrescu, doi scriitori care îi datorează intrarea în canon.
După cum afirmă el însuşi, Călinescu a socotit instructiv să-şi înceapă cariera critică cu Viaţa lui Mihai Eminescu. Deşi excepţională, biografia i-a ridicat toată critica în cap, ca să nu vorbim despre eminescologi, care îl considerau un intrus. Doar bătrânului Ibrăileanu cartea i s-a părut „monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat până astăzi lui Eminescu”. Tânărul Eugen Ionescu o considera, în schimb, o „biografie romanţată în sensul cel mai peiorativ al cuvântului”. Cartea debutează ironic şi se încheie apologetic. Temeinic documentată, ea este, literar, o capodoperă. Eminescu este un adevărat erou de roman, cum nu va fi în seria romanescă pe care i-o va consacra Lovinescu. Autorul vede în el un tip plin de vitalitate, cu instincte puternice, boem din adolescenţă, neglijent în felul de a se îmbrăca, veşnic nepieptănat, dormind cu plăcere în podul cu fân şi mulţumindu-se dimineaţa să-şi arunce un pumn de apă pe obraz. Portretul e prea de tot pământean ca să nu fie exagerat. Talentul extraordinar al autorului Vieţii a impus acest portret şi deopotrivă o anumită interpretare a unor evenimente importante din viaţa marelui poet. Două au făcut o lungă carieră. Cel dintâi este relaţia cu Veronica Micle. Misogin, Călinescu o socoteşte pe Veronica antipatică şi frivolă. Nici gând de pasiune între ea şi poet!. E adevărat că avea la dispoziţie doar 20 de scrisori din corespondenţa lor care, ştim de curând, numără 111, şi că până şi acelea i se păreau suspecte de a fi fost fabricate de un eminescolog, Octav Minar. Părerea lui Călinescu despre Veronica Micle a fost considerată valabilă de către opinia generală până la ieşirea la iveală a întregii corespondenţe. Mai grav este că boala şi moartea lui Eminescu au rămas până azi aşa cum le-a descris Călinescu, deşi doi medici au contrazis versiunea călinesciană. De curând problema a fost supusă dezbaterii mai multor medici actuali. Va schimba ea opinia călinesciană? Iată un caz excepţional în care talentul critic se dovedeşte capabil să învingă ştiinţa. Călinescu a urmat cu o Viaţă a lui Ion Creangă. Şi de data aceasta, biograful face din scriitor un personaj de roman sau mai degrabă de epopee. În portretul călinescian, Creangă e un Nastratin sau un Păcală moldovean, care provoacă intenţionat ierarhia bisericească, trăgând cu puşca în ciorile de pe biserică, tot aşa cum se amuză pe seama scorţoşeniei aristocratice a junimiştilor, servindu-le candid poveşti „pe uliţa mare”, adică, pornografice, şi făcând pe prostul cu o artă consumată. Analiza operei rămâne una de referinţă, cu toate contribuţiile înnoitoare din anii din urmă. „Antonpannismul şi humuleştenismul sunt varietăţi de rabelaisianism”, scrie Călinescu despre un Creangă „erudit al filologiei”, cărturar ingenuu, cu şcoală puţină, dar bună, care nu ştia multe, dar ce ştia, ştia bine de tot. Între cele două biografii, Călinescu a studiat Opera lui Eminescu în cinci tomuri groase. Este studiul cel mai minuţios de care Eminescu a avut parte, orânduit sistematic, pe domenii şi pe teme, cu sute de observaţii ascuţite privind cultura poetului, fără exagerările celor care au văzut în el un enciclopedist sau au fost convinşi că tot ce i-a ieşit din mână este genial. Tam-tamul făcut în anii din urmă în legătură cu Caietele lui Eminescu de către C. Noica şi E. Simion arată că lecţia de spirit critic a lui Călinescu n-a servit la nimic.
Tezele proprii despre istoria literară ca disciplină critică, marcată inevitabil de subiectivitatea autorului, nu i-au folosit lui Călinescu drept scut contra judecăţii negative aproape unanime de care a avut parte la apariţie Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Călinescu a reuşit performanţa de a enerva pe toată lumea, de la istoricii epocii vechi, fiindcă le impunea un criteriu estetic, la criticii literaturii contemporane, fiindcă le impunea un criteriu istoric, de la antisemiţii care îl acuzau că a acordat un loc de veci scriitorilor evrei, la liberali, care bănuiau capitolul final, Specificul naţional, de idei naţionaliste. Culmea e că şi unii şi alţii aveau, în măsuri diferite, dreptatea lor. Istoria plăteşte aerului ideologic foarte tulbure din pragul războiului un tribut care azi se vede cu ochiul liber, mai ales în postfaţă. Lovinescu fusese mult mai consecvent în principiile sale şi tot nu fusese cruţat, la apariţia ediţiei din 1937 a Istoriei literaturii române contemporane, de furia ideologică a lui Iorga. Inconsecventul Călinescu nu putea pretinde o înţelegere cât de mică în această privinţă. Poate doar în privinţa valorii critice a Istoriei sale. N-a fost să fie. Obiecţiile, venind chiar de la confraţii cei mai abilitaţi să aprecieze cum se cuvine cartea, sunt rezumate şi luate aşa-zicând pe cont propriu de Lovinescu, într-o singură frază din Aqua forte : „D. Călinescu nu era indicat pentru a scrie o Istorie a literaturii din lipsa unei calităţi: obiectivitatea.” Inutil a spune că subiectiv fiind, Călinescu nu era şi arbitrar. Faptul, care nu avea cum să se vadă la apariţie, că Istoria consacra canonul literar este suficient în apărarea autorului de principala acuză pe care i-a adus-o critica serioasă a vremii. Calitatea literară a cărţii, portretistica imensă, în primul rând, nu i-au fost negate de nimeni, deşi e drept că uneori recunoaşterea talentului literar a servit drept alibi pentru respingerea calităţii ştiinţifice.
Cartea nunţii şi Enigma Otiliei confirmă apetitul balzacian al autorului într-o măsură care nu mai pare la fel de clară astăzi ca şi ieri. În primul rând, pentru că e vorba de un remake, balzacian doar ca metodă, nu şi ca spirit.
Un balzacianism fără Balzac. Dacă în critică, portretele sau descrierile par a învedera calităţi epice şi psihologice, în romane, lucrurile stau pe dos, ochiul estetului, nu al romancierului, predominând în portrete şi în descrieri, care par ieşite din mâna criticului. Valoarea reală a romanelor constă în caracterul comic, deliberat sau nu, al unor personaje şi scene. Silivestru, în ciuda aerului său funebru de burlac etern, Stănică Raţiu, intrigant odios şi deopotrivă simpatic, Moş Costache, zgârcitul ghinionist, sunt personaje memorabile, cu condiţia de a le privi cu umor pe latura comică a personalităţii lor. Nedotate cu o asemenea latură, personaje precum Felix, Otilia sau Pascalopol sunt cu mult mai şterse. Comedia moravurilor, automatismele morale, parodia sunt mijloacele care permit celor două romane să-şi păstreze reputaţia în ochii unor cititori contemporani care mai au prea puţine în comun cu cei din trecut. Bietul Ioanide şi Scrinul negru numai cu greu se mai pot bucura de atenţia care li s-a acordat în anii în care realismul-socialist condusese romanul nostru în cel mai mare impas din istoria lui. Cel dintâi rezistă prin caracterul ludic involuntar al anumitor scene. Cel de al doilea trebuie considerat un rebut pe alocuri compromiţător. Sursa principală fiind nişte scrisori reale, Dosarul care le cuprinde, publicat după moartea lui Călinescu, se dovedeşte mai autentic decât romanul.
G. Călinescu a scris şi poezie, şi teatru. Poezia, de inspiraţie livrescă, este a unui virtuoz, stăpân pe mijloacele sale în aşa măsură, încât dă impresia că poate epuiza genul, ca într-o utopie a poeziei. Teatrul este experimental şi simpatic, cu scene de un absurd enorm, care face ca miniaturalele piese să semene cu ale lui Ionesco, atât de penibil condamnate la moarte literară de Călinescu însuşi când comenta, cât se poate de oportunist şi prefăcându-se a nu înţelege, volumul de Teatru de la Gallimard al acestuia din urmă.
G. Călinescu este singurul nostru critic literar care a avut geniu. El şi-a marcat posteritatea ca nici un altul. I se pot face obiecţii de detaliu, câtă frunză, câtă iarbă, dar nu i se poate nega rolul esenţial în impunerea literaturii moderne şi în schimbarea la faţă a criticii şi istoriei literare. Oportunismul care l-a împins la compromisuri morale, politice şi literare, îl împiedică să fie exemplar. Dar personalităţi de talia lui se nasc la un secol o dată.

Fragment din Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, 2014.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara