Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Împotriva comodităţii de Marius Miheţ

Ioan T. Morar, Sărbătoarea corturilor, Iaşi, Editura Polirom, 2016, 480 pag.

Cel mai bun roman de-acum trei ani, Negru şi roşu, nu i-a adus autorului prestigiul meritat. Probabil că Ioan T. Morar păstrează în faţa publicului cititor stigmatul publicistic. Acela datorat prezenţ ei lui în rândurile Caţavencilor.

Fireşte că eroarea nu face decât să prelungească în firile sceptice motivaţii superioare. Un roman precum Negru şi roşu ar fi trebuit să provoace nu doar prin scriitură, ci prin subiectul abordat. Fapt e că istoria revizitată, ca şi mistificările ei, dezlănţuie cu încetinitorul reacţii pe măsură. Probabil că există în gena noastră postrevolu- ţionară un fel de-a ne îndepărta de adevărul istoric. Ne-am dezvoltat, în schimb, senzori adesea reactivaţi pentru influenţele scandaloase. Se prea poate să fie la mijloc şi un soi de religiozitate faţă de forme de întemeiere echivoce.

Iată că noul roman al lui Ioan T. Morar invită să privim altă istorie a minoritarului înghiţit de propaganda comunistă de altădată. Sărbătoarea corturilor aduce în prim-plan căutările febrile ale neoprotestanţilor. S-a vorbit, după 1989, aproape exclusiv despre prigoana greco-catolicilor. Şi era de înţeles. Statistic, însă, baptiştii şi penticostalii nu existau decât la un nivel simbolic. Povestea lui Ioan T. Morar indică, în schimb, o altă realitate, mai puţin cunoscută, fardată abil de Securitate pentru a da bine în afară. Mesajul trebuia să fie limpede: în România, libertatea religioasă este totală. Deşi regimul ateu descuraja în toate modurile orice afirmare interioară, cu atât mai mult a cultelor neoprotestante. Am rezumat ideile din roman, cele mari, în rama cărora se derulează povestea propriu-zisă a unui grup de baptişti care trec la penticostali, apoi îmbrăţişează pe adventişti, pentru ca în final să devină adepţi ai Legii mozaice.

Ciudată plămadă trebuie să aibă individul care vrea să fie credincios în toate religiile pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu! Protagoniştii din Sărbătoarea corturilor înspre o astfel de utopie se îndreaptă. Mai întâi, organizând un Grup muzical – devenit unul religios - desprins de biserica baptistă. Jacob Gliga (Jac) zis „Învăţătorul”, Cornelius Nădăban, Beniamin (Beni) şi alţii probează apoi chipurile asemănătoare ale neoprotestantismului fără a găsi limpezirile visate. Ioan T. Morar insistă pe felul cum falimentul creştinismului captează pentru indivizi o psihologie complicată. Mereu cu atenţia pe un Grup, individualităţile dobândesc, nu o dată insidios, un capital spiritual derutant. Sărbătoarea corturilor spune tocmai această istorie.

Romanul se organizează în jurul confesiunilor lui Cornelius, cel ce debutează ca informator al Securităţii şi continuă, după 1989, relaţia cu noua farsă securistică. Mărturisirea lui are o dublă însemnătate. Pe de-o parte, el se vrea o spovedanie ce trebuie să contracareze şantajul cu dosarele Securităţii. De cealaltă, gestul trebuie să îndeplinească dorinţa lui Jac de dinaintea morţii: acţiunile Grupului, deja intrate în legenda Aradului neoprotestant, să nu se risipească. Cornelius narează încercând să păstreze autenticitatea faptelor, începând cu sine: un individ slab, frustrat, cu idei multe şi neunificate, incapabil să ducă la bun sfârşit un proiect personal. Nu întâmplător, el notează într-un caiet judecăţile revelatoare ale adevăratului Învăţător din umbră, Ben - viitorul rabin al evreilor mesianici. Dependent de Grup şi de maeştri, vocaţia lui Cornelius seamănă cu cea a autorului pentru personajele sale.

Ce anume îi alungă mereu dintr-o convertire în alta? Frica de a nu deveni oi perfecte, zic ei: de aceea, „am căutat păşunile altor credinţe”. Nu au procedat separat, din cauza fricii „de a rătăci singuri în căutarea credinţei depline. Frica individuală care alimentează curajul colectiv”. Beni moşteneşte altceva: „o frământare cronică” încă de la naştere, spune el. De aici urgenţa experimentării ce duce la un verdict şi mai complicat: „mai bine o credinţă greşită decât nicio credinţă. Rădăcirile sunt o formă de ardoare”. Ioan T. Morar nu schiţează şabloane previzibile ale unor debusolaţi fanatici. Dimpotrivă. Şi în acest roman se observă dispoziţia lui pentru scanarea colectivă, tendinţa de-a aduce în faţa cititorului zeci de personaje teatrale, cu riscul de-a repeta mesajul şi tipologiile.

Trei secvenţe majore definesc structura romanului: prima înregistrează perioada de fanfarişti neoprotestanţi - o castă în sine, cu numeroase privilegii prin derogările dogmatice de care se bucură. Cea dintâi etapă surprinde dinamismul căutărilor Grupului condus de cei trei, laolaltă cu povestea turnătorului din chiar mijocul lor. A doua parte, totodată şi cea mai consistentă, înfăţişează perioada convertirii iudaice, când pleacă în Ţara Sfântă înainte de 1989. În partea a treia asistăm la întoarcerea în România postrevoluţionară şi încercarea lui Jac şi Cornelius de-a înfiinţa o biserică cu nucleu mozaic. Se vede că Ioan T. Morar a depus un efort documentar apreciabil. Astfel că romanul, la o adică, poate fi citit ca o docuficţiune. Bineînţeles că biografia spirituală scrisă de Cornelius – „campionul suspiciunilor” - evită orice formă de patetism. Atitudinea se vrea una echilibrată, împrumutând, în acest sens, stilul notelor informative.

Oricât ar dilua discursul, Cornelius nu poate ascunde drama celor ce nu mai caută, odată ajunşi la o stabilitate mult râvnită. Beni nu acceptă confortul revelaţiei finale. Pentru el, lenevirea sufletului de care dau dovadă ceilalţi se opune „sindromului Israel”, de care suferă: un fel de tulburare a spiritului aflat în căutarea adevărului ultim al credinţei. Nu întâmplător, el va fi fascinat de caraiţi, altă minoritate din chiar interiorul mozaismului, persecutaţi din pricina trăirii în Litera veche a Scripturilor.

Miza lui Ioan T. Morar creşte pe măsură ce identitatea se detaşează de căutare. Un fost disident, Septimiu Ţoncu, îi spune lui Cornelius în Israel că e greşit să cauţi o identitate cu orice preţ atunci când absenţa ei te face fericit. Doar că nu se poate altfel. Când cei din grup se înstrăinează, dislocarea lor are a face şi cu încheierea kibbutzului, a adaptării sociale şi religioase. Ba mai mult, senzaţia lui Cornelius este că Învăţătorul Jac, devenit prea uman pentru el, inventează recuzita unei postdestinări: adică el inventează sensuri inexistente unui trecut comun. Ruptura se cască acum ireversibil: treziţii de altădată, aventurierii de apoi, trăiesc acum comoditatea teologică, în fapt, o agonie a majorităţii. Câtă vreme minoritarul scormoneşte după sensuri, cele din urmă îndepărtează, ţinând spiritul în alertă. Aparţinând religiei majorităţii, atrofia se instalează pe nesimţite. Faptul că Beni ajunge rabin al evreilor mesianici indică tocmai necesitatea minoritarului de a se situa într-o permanentă inegalitate. Mesajul lui ajunge trunchiat la început, dar apoi se reconfigurează în ceilalţi. Când Jac şi Cornel(ius) înfiinţează biserica „Sărbătoarea corturilor”, ei deja se resemnează cu faptul că mirajul lor spiritual a presupus căutarea unei religii care să-i mulţumească pe ei, nu pe Dumnezeu.

Dincolo de căutarea spirituală, de identitate şi revelaţie, Ioan T. Morar scrie numeroase pagini incitante despre relaţiile de putere. Începând cu cele ale Securităţii, cu puterea secretă a turnătorului şi încheind cu numeroasele relaţii maestru-ucenic: Nathan Goldberg, agentul dublu, Gyorgy Weiss, cabalistul ascuns în spatele unui contabil oarecare, notarul Grossman, medicul psihiatru Eduard Talparu, Eliazar Cohn, doctorul în convertiri – „învăţătorul privat” şi mulţi alţii, alături de figurile legendare, precum Maimonide, Jacob Frank şi Sabbatai Zvi, toţi influenţează Grupul de convertiţi români.

Interdicţia cuvintelor adăugate textului biblic e clară. În Talmud se spune că niciodată omul nu trebuie să modifice un obicei. Nimic mai ispititor. Grupul de tineri neoprotestanţi din România anilor optzeci caută şi nu găsesc ceva care să le cutremure decisiv aşteptările. Dar vor să construiască, să schimbe din temelii lumea, chiar vibrând apocaliptic. Ioan T. Morar e interesat de eşec, nu de revelaţie. De angoasele ascunse, de nemulţumirile amânate ce vin, observă Beni, de la faptul că dorim să trăim într-o lume mai bună decât noi. Povestea din Sărbătoarea corturilor are prea puţină relevanţă ca mărturie a unui turnător. Contează istoria unui grup de oameni care ies din normă într-un timp al nebuniei interzise.

Sărbătorea corturilor este mărturia unui paradis derizoriu redecorat cu inocenţa unor rebeli indecişi. Un roman dens, labirintic, în care mirajul credinţei îl întrece pe cel al istoriei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara