Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Mărturii nemijlocite (I) de Gheorghe Grigurcu


După apariţia postumă a unor jurnale de răsunet semnate de M. Sebastian, I. D. Sîrbu, M. R. Paraschivescu, Petre Pandrea, C. Beldie, Alice Voinescu etc., cel datorat lui Traian Chelariu (1906-1966) întregeşte seria şi, natural, se distinge prin cîteva trăsături specifice. N. Manolescu îl socoteşte un "jurnal tipic maiorescian", ceea ce e adevărat pe latura sa de consemnări cotidiene, detaliate, precise, cu o alură adesea "neliterară". Dar spre deosebire de Însemnările zilnice ale mentorului Junimii, care catagrafiază o biografie, cele oferite de scriitorul şi cărturarul bucovinean transcriu un destin. Destinul dramatic al unui creator pe care epoca avută în vedere (1956-1960) l-a distorsionat din pricinile istorice ştiute, oglindind într-însul condiţia analoagă a numeroşilor oameni de litere şi intelectuali de elită. Să observăm că tonul alb, obiectiv al lui Traian Chelariu scoate în relief cu un augmentat efect aspectele flagelului fără precedent pe care era totalitară l-a abătut asupra culturii româneşti. Autorul nu este un opozant deschis, un răzvrătit. Face chiar încercări de adaptare la "lumea nouă" (înscrierea în PCR, cîteva texte pe temele impuse, singurele pe atunci publicabile), dar totul are o limită. Buna sa credinţă de cetăţean corect intră în impact cu împrejurări insuportabile. Din cauza activităţii literare mai vechi, a unei adeziuni liberale şi a unor articole antisovietice din timpul războiului, devine un indezirabil, un "epurat". Nu e acceptat nici în partid, nici în Uniunea Scriitorilor, unde se zbate să intre în chip umilitor, în pofida unor recomandări măgulitoare, recoltate de la personalităţi nici ele prea bine văzute, cel puţin pînă la un punct, precum Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Perpessicius. Se vede silit a-şi cîştiga existenţa efectuînd deratizări şi dezinsecţii ori, cel mult, ca un hatîr, predînd aritmetica la clasa a cincea elementară, prin urmare smuls de la masa de scris, abătut de la rostul vieţii sale: "aş avea nevoie de ceva mai mult timp liber. Am atîtea proiecte literare, îmi lipseşte însă timpul. Totdeauna intervine ceva. Sînt ca şi vegetaţia polară, în cîteva zile trebuie să trec şi prin primăvară şi prin vară şi prin toamnă, căci pe neaşteptate se întorc zăpezile obligaţiilor cotidiene şi ţin, şi ţin la nesfîrşit! Şi, cînd mă gîndesc, că ar trebui să dispun de cît mai multe ore pentru munca pentru care sînt pregătit şi apt, mă cuprinde o mare tristeţe". Muncile nu odată degradante pe care le prestează se împletesc astfel, volens nolens, cu actele de lectură şi creaţie, într-un mozaic ce traduce în sine injustiţia strigătoare a unei existenţe de marginal, de paria, în timp ce alţi confraţi, "norocoşi", au parte de privilegii şi onoruri (unii dintre ei sînt azi împinşi în faţă ca exemple de "demnitate" şi "curaj", ca "pilde morale") "7-15 teren: deratizări şi dezinsectări. După-masă triat material liric şi scris prima scenă din piesa despre Ovidiu". Sau: "7-15 teren. Făcut control şi la Ambasada Sovietică. Nu mai există urmă de şobolan; numai şoarecii nu cedează terenul. Am plantat varfarină. După-masă schiţat strofele Pentru un piţigoi şi început redactarea terminologiei primite spre elaborare, prin prof. Bagdasar, de către colectivul redacţional al Enciclopediei". Efectele morale sînt strivitoare: "Zi lungă cît un secol şi, totuşi, agitată". Ori: "Aseară m-am culcat frînt de obosit". Traducătorul nu are voie să-şi vadă numele tipărit pe produsele trudei sale, iar profesorul universitar cu stagii de studiu în marile metropole europene, încununate cu titlul de doctor în filosofie, e nevoit, aşa cum spuneam, a-şi cîştiga pîinea cel mult în sfera unui învăţămînt inferior, viciat de condiţiile epocii "socialismului victorios". Uzura sa e considerabilă la o şcoală unde calitatea e un criteriu care nu interesează, contînd doar rezultatele formale, numerice, ale masei de "promovaţi": "Toată ziua la cele două şcoli. La amîndouă, problema disciplinei e problemă primordială. Copiii, toţi copii de muncitori, nesupravegheaţi şi neîndrumaţi acasă, nu au nici dragoste de muncă, nici respect pentru şcoală, nici obişnuinţa muncii, iară majoritatea elementelor au fost promovate pînă în clasa a VII-a fără să aibă nici măcar cunoştinţele clasei a IV-a. În fiecare oră trebuie să cheltuiesc o mulţime de timp şi energie numai pentru asigurarea liniştii şi atenţiei. De gîndire vie nici vorbă. În afară de cele 1-2 elemente bune, toţi ceilalţi răspund şablonard şi pe dinafară, exprimarea fiindu-le, pe deasupra, lacunară, primitivă din punct de vedere gramatical şi ilogică". Noi înşine am avut experienţe similare.

Confruntarea cu adaptabilii ajunşi corifei ai "literaturii noi" ar putea chiar ea să ilustreze "lupta de clasă", e adevărat că pe un palier "clandestin", însă într-un chip mai pilduitor decît tezele oficiale şi ilustraţiile lor stereotipe scoase din materia moartă a dogmei. Iată o expresivă variaţiune a laitmotivului "om bogat, om sărac": "Şi toate îţi arată ce viaţă personală stupidă eşti obligat să duci aici unde se construieşte societatea fericirii omeneşti. "Beniuc", îmi zice Stella, "are un apartament foarte luxos, mi s-a spus". "Beniuc", răspund, mi-a spus, înainte de 23 august 1944, că "a avea înseamnă a fura" şi, combătîndu-mi părerea că viaţa de toate zilele a omului obişnuit, - a omului, tocmai, care vine în vedere cînd transformările sociale forţate, - nu poate fi viaţă plăcută fără de asigurarea unui confort material, Beniuc repeta: "a avea!... să ai!... ce să ai?! ce-i aia a avea?! Nmeni nu trebuie să aibă nimic!!"". Epoca înscrie în şirul "realizărilor" sale necontenit "măreţe" o cruntă prigoană împotriva scriitorilor care nu acceptă înregimentarea în frontul propagandistic. Ei sînt excluşi fără cruţare, aruncaţi la periferia societăţii ca nişte rebuturi: "La Uniune am întîlnit mulţi cunoscuţi. Toţi membri ai fostei Societăţi a Scriitorilor Români şi membri, încă, ai Uniunii. Au fost chemaţi să-şi completeze fi-şele personale. Se tem de noi dări afară. Pînă acum, din cei peste 1500 de membri, au fost daţi afară şapte sute. E vorba ca numărul membrilor Uniunii să fie redus la circa două sute. Şi în această conjunctură vin eu cu cererea mea de reprimire!". Nu o dată decimarea marilor intelectuali ia forma întemniţării, a torturii şi a suprimării fizice: "am aflat din gura profesorului C. Giurescu, că prof. P. P. Panaitescu, legionarul, a fost ridicat, ca şi poetul Carianopol, pentru ţinere de şedinţe literare (...). Din discuţii de amintiri ale foştilor colegi de închisoare de la Sighet am înţeles că deţinuţii au avut de suportat, din partea unora dintre ofiţerii gardieni, umiliri fizice şi bătăi. Anibal Theodorescu a stat în genunchi, George Brătianu s-a sinucis fiindcă a fost obligat să-şi mănînce propriile excremente, toţi deţinuţii făceau culcări şi broască, iară cei surprinşi că vorbesc cu deţinuţii din alte celule mîncau bătăi". În acelaşi timp, colaboraţioniştii au parte de premii, decoraţii, tiraje de masă, un regim de clasicizare. Una din ocupaţiile lor e cea de-a figura la marile festivităţi ale regimului comunist, cot la cot cu "conducerea superioară de partid şi de stat": "La 12, 30 am trecut prin faţa tribunelor. Gh. Gheorghiu-Dej se silea să facă o faţă veselă şi făcea pa-pa! cînd cu dreapta, cînd cu stînga. Gheorghe Apostol, cu expresia mai inteligentă, nu-şi crispase faţa, ci făcea numai cu degetele mîinii drepte obligatoriul pa-pa! Bodnăraş aşezat ca un paşă, se uita undeva în albastrul cerului. În dreapta lui Gh. Gheorghiu-Dej trei mutre schimonosite de plictiseală. Între invitaţi i-am remarcat pe Geo Bogza şi pe Horia Hulubei".

(va urma)