Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Munci şi zile de Simona Vasilache


Călindarul, dacă-i iscodeşti obîrşia şi rostul, te duce la calendele romane. Literatura, dimpotrivă, la cele ale grecilor. Şi asta fiindcă-i place, deseori, să lase, cu aerul că spune tot, o sumedenie de lucruri încurcate. Care se repetă. Care, luate în şagă la suprafaţă, se adeveresc în secret. În fine, care spun, deodată, şi mai mult, şi mai puţin decît se cade să auzi, şi mai crud, şi mai banal, de parcă întreaga lume-a prozei s-ar tot spori, ca o ferigă, pe-o litotă. Fireşte, generalizez nepermis, nu tot romanul ascultă de jocul ăsta de durităţi molcomite viclean, ca să se-arate cu-atît mai perfide, dar unul, foarte recent, o face sigur: Un an în Paradis, de Liliana Corobca, apărut la Cartea Românească.

Aşadar, tema sau stilul? (ca şi cum braţul de balanţă nu le-ar ţine pe-amîndouă...). Să zicem că tema şi, încercînd să vă povestesc Un an în Paradis, îmi dau cu presupusul cum ar trebui să sune spusa lui Mallarmé (aceea cu le sugerer, voilŕ le ręve...), luată din foarfecă aşa fel încît să-i vină unei proze, prin subiect, cîtuşi de puţin diafane. Pentru că a ,dezvălui" că romanul de-al doilea al Lilianei Corobca e despre ce ştirile numesc traficul de carne vie ar fi un adevăr biograficeşte excesiv, literariceşte prea sărac. De ce cred că o atare etichetă copleşeşte vieţile malaxate acolo (cartea, deşi n-are nici o legătură cu experienţa autoarei, putem fi mai mult ca siguri că-şi ia personajele din ultima, să spun aşa, actualitate). Fiindcă nici una dintre ,fete" nu vede în capcană altceva decît o ,plasă". The way of all flesh, drumul înfundat o vreme într-un bar deochiat, Paradis, unde, dintr-un soi de discreţie (scîrbă?) faţă de ,muncă", decăderea ajunge să însemne oboseală şi leşinuri, nimic mai mult, şi de unde, pasămite, se scapă printr-o căsătorie cum o fi sau, cu orice riscuri, prin fugă. Letargica lor zăpăceală, în care se amestecă solidaritate plictisită, condescendentă, răutăţi de circumstanţă, planuri şi frînturi de poveşti din vieţi nu tocmai primitoare i se ,pasează", ca atare, cititorului. Un an în Paradis, cu titlul lui care-ar putea îmbrăca orice, chiar şi o foarte tristă ,poantă", nu este, adică, un roman digresiv, care să facă dintr-un măcel privit, pare-se (doar unul din felurile cum e folosită litota...), de victimele lui drept o ,indispoziţie" de tinereţe, vreo problemă teoretică. De viaţă, moarte şi morală. Nicidecum. Preferă să ,toarne" povestea aşa, ascultată prin pereţi, dedusă din discuţiile bărbaţilor en chef, culeasă cu toată fineţea pe care-o reclamă psihologia femeii la ananghie.

Şi mai e un lucru pentru care spun că e prea mult să califici cumva, ca cititor, ce se întîmplă, pentru un an, doi, sau de la tinereţe pîn' la bătrîneţe (profesional vorbind...) cu aceste ,cărnuri" vîndute şi folosite. O întrebare, întîi. Cînd te poţi apuca să povesteşti despre ce e o carte, în termeni de ,realitate" cuprinsă în ea? La început, la mijloc, la sfîrşit? Pentru Un an în Paradis, niciodată bine. Iţele sînt de-aşa fel încurcate încît acţiunea seamănă leit cu o călătorie pîn' la Sfîntul Petru. Nu ştii cît stai, cînd şi cum te-ntorci, doar te trezeşti, la început ca la sfîrşit, în epilog, pe-aceleaşi trepte de Universitate, în ziua cînd se află rezultatele admiterii, cu-aceeaşi fată ,făcînd abstracţie de toată lumea", îmbrăcată nepotrivit, dar a doua oară cu o bluză scumpă, şi din altă pricină, cu care încearcă să lege vorbă un alt intermediar. Nu poţi să judeci limpede pentru că ceea ce îţi pare scurt-metraj e, de fapt, un cadru mult lungit, detaliat, totuşi neclar, dureros de intens, traumatizant, deşi l-ai trece la acordul părinţilor, dintr-un ciudat film de artă. Şi, dacă ajungem să vorbim de artă (literară), eticheta pe care-o pomeneam e spoliantă fiindcă nu-i drept să desprinzi, dintr-o carte, neîndoielnic, bine scrisă, unicul merit al ,recuzitei" la zi. Ca să desfiinţez împărţirea cu care-am început, stilul face tema.

Al Lilianei Corobca e surprinzător de bine strunit pentru un subiect pe care-l poţi rata aşa de uşor, sufocîndu-l ori în disecţii meticuloase de moravuri şi principii, ce nu duc nicăieri, ori în pusee de trivialitate exacerbată şi, pînă la urmă, neinteresantă (s-au mai văzut bucăţele bune mestecate prost, fiindcă autorii vrut-au să ia ochii, nu să scrie literatură). Spuneam că Un an în Paradis e prea puţin despre ,munci" şi destul despre zile. Despre ce discută, ce-au lăsat în urmă şi ce speră să mai găsească nişte foarte tinere femei închise într-o cameră fără fereastră. Un cerc chiar agreabil, cu poveşti şi glume, cu nostalgii şi planuri, de ajungi să uiţi despre ce citeşti. Un fel de-a spune că e viaţă în Paradis. Acolo unde se recită din Trackl, unde o pianistă roşcovană pleacă de pe scena dezmăţului cerută de-un student la medicină, unde Liuda îşi găseşte un Cris care vrea doar s-o asculte vorbind, unde Sonia, ,prospătura" picată la facultate şi momită cu raiul (voilŕ!) unui cîştig din care să-i ia fratelui bicicletă, trening şi, dacă nu intră la buget, să aibă de taxă, la anu', încă mai crede că Pavel al ei (,samsarul" care-a adus-o) va veni s-o răscumpere. Un loc unde inocenţa, fie ea trucată de-o autoare meşteră-n veninuri dulci, precum plăcerile preplătite, insistă să nu-i cedeze celei mai crunte mizerii. Sigur, mica lor societate claustrată şi claustrofobă (paradoxul din care nu pot ieşi) se face şi se reface prin zilnice jocuri de roluri. Citez, aici, doar două anecdote (sînt multe, nici nu ştii bine cine le spune, şi din ele se cîrpesc, de fapt, nişte vieţi aruncate, ca boarfele, una peste alta, într-o debara, pînă se rup de purtat) semnificative pentru ce va să zică ,rolul" luat în derîdere: ,Cînd într-o poiată sînt mai mulţi cocoşi care se bat neîntrerupt, vreo doi se prefac că sînt găini. Acceptă să fie călcaţi de cocoşii puternici. Păcat că nu fac şi ouă. Cînd cocoşul lipseşte (a fost tăiat pentru răcituri), cea mai urîtă (de obicei) găină se cocoşeşte. Cîntă dimineaţa ca un cocoş. Ce mirare! Tata m-a asigurat că-i găină." Şi (banc de-a dreptul...): ,Un om venea de la pădure cu o căruţă încărcată cu lemne. O căra un cal slăbănog şi era şi un cîine. În faţa unui deal, calul s-a oprit. Nu mai putea. Omul a luat biciul şi dă-i bătaie. Calul oropsit se întoarce spre el şi-i spune: ŤDe ce mă baţi, măi omule? Te-am slujit toată viaţa ca un dobitoc şi acum...ť Cînd l-a auzit vorbind, omul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Şi cîinele după el. Au fugit ei cît au fugit, se opreşte omul să-şi tragă sufletul. Se opreşte şi cîinele şi zice: ŤVai, cît m-am speriat cînd a vorbit calul!ť".

Nu e haz de necaz, ci lucruri pe care şi le-ar aminti ,orfelinele" într-un paradis (provizoriu). Sînt fete amărîte, din popor, aşa le alege Pavel, să nu-i facă probleme familia, care visează părinţi, bătrîni, săraci, cîinii din bătătură, orătănii, caii, bărbaţi înăspriţi de băutură, viaţă grea. Tema ,providenţei": un boier o adusese de la ţară. O-nşelase... Tranşe minimale, cît să-ţi dai seama de unde vin şi cam ce fel de viitor au dat la schimb - ca să înţelegi, cît e de înţeles, de ce privesc Paradis-ul ca pe o haltă, sordidă, ce-i drept, în calea lor spre Italia, Cehia, Dumnezeu ştie unde ajung - pe care Liliana Corobca le taie parcă sub jet de apă rece, să le amorţească, să nu se vadă cînd curge sînge. Altcineva ar mai fi turnat, în mîzga asta de trocuri cu destine, vopsea roşie-vineţie din belşug. Să facă un lugubru carnaval din patimi îndurate pe ascuns, sub luminile chioare, de bar, să-mpartă în fecioare şi călăi o bacanală de vini împletite. Altcineva. Nu autoarea acestei cărţi, care preferă să tamponeze, cu un umor pe care nu ştii cum să-l iei (naiv, ca de scriitor care nu ştie mai mult decît personajele lui, prostuţe emancipate ,în meserie"? cinic? pur şi simplu laissez-faire?), răni abia deschise la suprafaţă, colcăind, însă, în interior, să scrie un roman nu despre societate şi corupătoarele ei artificii, ci despre vîrste şi femei.

Un an în Paradis (acolo unde timpul n-ar trebui să treacă) e, lăsînd deoparte acţiune şi morală (cîtă e...), şi o scriere despre vreme. Despre zilele cărora nu poţi să le ţii şirul, despre prizonierat (o formă dintr-atîtea...), despre îmbătrînire. Despre un soi - paradoxal, ca toată cartea - de self-esteem la care ajung, cu experienţa, tocmai femeile pe care nimeni nu mai dă doi bani. O luptă pentru supravieţuire schimbată într-un decadent rafinament. Felul lor de-a se găti? Asemeni cu cochetăria de pe urmă a bătrînelor bolnave, cerînd să li se satisfacă ultimul, neînsemnat capriciu. Apoi? Scăpată de infern, ce poate să te mai aştepte decît lînceda, parşiva călătorie spre Paradis.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara