Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Muze şi muzee de Ioana Pârvulescu


Miercuri, 12 decembrie
Ora 20. Gérard Mortier ţine, la colegiu, o conferinţă de seară despre seducţia spectacolului de operă. Vestea numirii lui la Opéra Bastille, începînd, cred, din vara viitoare, s-a răspîndit într-o clipă, iar sala mare de colocvii începe să se umple cu mult înainte de ora 8. High life-ul berlinez nu ratează ocazia. La fără un sfert au rămas numai cîteva rînduri de scaune libere, în spate. Oamenii ezită între impulsuri mondene, care i-ar mai ţine cîteva minute afară şi prudenţa care-i îndeamnă să intre cu paşi decişi, să-şi ocupe un loc sigur înăuntru. Vorbitorul nu se lasă aşteptat. E un om mic de stat şi, cum bine se spune, mare la sfat, chiar fermecător. Are o voce plăcută, ale cărei modulaţii le controlează perfect şi e plin de energie. Deşi belgian, vorbeşte o germană foarte bună. Conferinţa lui alternează două limbi: germana şi muzica. Cunoscînd arta spectacolului, Mortier şi-a regizat el însuşi unul: timp de două ore, care trec cu o iuţeală incredibilă, nu ştii ce să urmăreşti mai întîi: povestea, care începe cu un băiat de 11 ani dus la operă, eveniment care-i schimbă viaţa, muzica, aleasă în aşa fel încît să provoace dragoste de la prima auzire, evitînd cu grijă clişeele ori imaginile proiectate, decupaje din spectacole celebre. Reţin o frază din Canetti care compară vorbitul cu mersul şi cîntatul cu înotul. A vorbi la Wissenschaftskolleg într-o asemenea conferinţă, spune încă de la început oratorul, pare mai greu decît a conduce Opera din Paris. Nu este o simplă captatio benevolentiae, căci iubitorii de muzică din Berlin nu sînt uşor de mulţumit, îi simţi gata să-şi sfîşie prada. Lîngă mine, o doamnă găseşte cu cale să-şi cureţe cu o bucată de hîrtie foşnitoare cizmuliţa maro, pe care o mişcă şi o admiră fără încetare în timpul conferinţei. îmi imaginez - poate pe nedrept - comentariile de personaj caragialian pe care le va face în zilele următoare în grupul ei de prieteni.
Pe perete se proiectează acum o secvenţă dintr-o bandă desenată: o primadonă trecută bine de vîrsta fetelor în floare, cu un trup care dă pe-afară şi un profil care seamănă cu cel al lui Voltaire, se uită în oglindă şi cîntă: "Quel bonheur de me voir si belle dans ce miroir!" Oratorul a ajuns la, pentru mine, una dintre părţile cele mai interesante ale conferinţei: argumentele celor care consideră opera o formă de spectacol depăşită. Multe ţin de convenţia principală. Ce poate fi mai ridicol, spune unul dintre aceştia, decît să vezi doi oameni, duşmani de o viaţă, duelîndu-se şi, în acelaşi timp, cîntîndu-şi unul altuia diverse cuvinte de ocară. Altele se referă la poveştile mult prea încurcate, cu relaţii între personaje pe care, chiar dacă citeşti libretul, le uiţi. Gérard Mortier e convins că într-un asemenea spectacol nu intriga contează, ci contrastul sentimentelor. Uneori, spune el, dragostea şi ura pot fi cîntate la unison. Alteori protagoniştii pot sta departe, unul la un capăt al scenei, altul la celălalt, fără să se privească şi totuşi cîntecul lor să intre într-o armonie aproape palpabilă. Ei se văd unul pe altul fără să se privească. Tocmai citisem într-o carte primită de la un sociolog de aici, pe care de altfel îl citează şi Mortier, Reinhardt Meyer-Kalkus, un splendid îndemn: "Rede, damit ich dich sehe!", "Vorbeşte ca să te pot vedea!". Fireşte, tot ceea ce spune Mortier se petrece la fel pe scena lumii şi poate că felul în care este scos în evidenţă acest lucru este partea vrăjită a melo-conferinţei lui. Cuvîntul francez enchantement conţine, de altfel, precizează Mortier, cîntecul.


Joi, 13 decembrie


Seara, obişnuita masă comună de joi. întîmplător, conferenţiarul de ieri nimereşte la masa literaţilor. E modest şi atent cu noi toţi, aşa cum a fost tot timpul. De altfel şi pledoaria pentru operă era destinată în primul rînd colegilor săi: pe cîţiva a avut gentileţea să-i numească, găsind o modalitate neostentativă de a-i lega de pledoaria sa. Profit să aduc în discuţie Orfeul lui Enescu (în ajun se vorbise despre Orfeul lui Monteverdi). Aşa cum mă aşteptam, Mortier se declară un admirator fără rezerve al acestei opere. Surpriza este însă că mă asigură că o vom vedea (auzi) la Opera din Paris. O vom vedea e un fel de a spune, chiar dacă sînt deja invitată la spectacol şi promit că voi veni.


Vineri, 14 decembrie


Vizitez Gemäldegalerie, un loc de unde nu-ţi mai vine să pleci, poate şi pentru că nu seamănă cu muzeele "turistice". Acolo ghizi grăbiţi care tîrăsc în urma lor grupuri obosite, batalioane în retragere, aici cîţiva oameni visători şi reculeşi, acolo ciorchini groşi de oameni adunaţi numai în faţa tablourilor celebre, aici spaţii libere, care îţi permit să opreşti clipa. Are tablouri unul şi unul. Pe o latură se află vechii maeştri germani, aceia care pictau Sfinte Fecioare cu cîte o păpuşică şezînd în pîntecele lor, cum îşi imaginau ei că stă un prunc nenăscut, şi şcoala flamandă, din care nu lipsesc Rembrandt şi Vermeer, pe cealaltă latură tablouri care pornesc de la renaşterea italiană şi ajung pînă la peisagiştii englezi. Zăbovesc în faţa lui Cranach cel Bătrîn, care e, din abundenţă, într-una din primele săli ale muzeului. La un moment dat, întorcînd capul, după un ritual pe care îl respect de cîte ori părăsesc un spaţiu parcurs, zăresc, pe podea, în mijlocul parchetului lustruit, un copil care pare căzut afară dintr-un tablou. E singur, tăcut, iar prezenţa lui acolo are ceva magic. Poate unul dintre îngerii din cerurile italiene, poate hoţul de miere agăţat de mîna lui Venus, din tabloul lui Cranach cel Bătrîn. Copilul, care nu se ţine încă pe picioare, e plin de bucle blonde şi ridică ochii spre mine. Ne privim uimiţi, ne cunoaştem şi ne recunoaştem. Cel mai tînăr vizitator al muzeului, atît de tînăr încît, ca-n ghicitoarea antică, merge dimineaţa în patru labe, este primul meu prieten din Berlin: e Leo, băieţelul cuplului de suedezi. Sînt singura persoană brunetă din viaţa lui. Vine spre mine cît de repede îi permite mersul lui de mic înger care a uitat să zboare.


Sîmbătă, 15 decembrie


Ora 19. Un concert de Crăciun la una din nu prea multele biserici din Berlin. Orgă şi voci, voci şi orgă. Bach. Vrajă.


Duminică, 16 decembrie


A treia duminică de Advent. A început să ningă însă cu atîta cumpătare încît numai drumul bicicliştilor rămîne alb. Seara îl vizitez, probabil pentru ultima dată, pe dl. Sombart. Salonul îmi apare, din nou, în altă lumină. Rodica Binder, sosită pentru cîteva zile, îi ia un interviu. Ne fotografiem toţi trei pe divanul plin de perne care-i aminteşte de România. îmi dăruieşte o poză pentru coperta cărţii care speră să îi apară la noi şi în care şi-a strîns, între altele, amintirile româneşti . Nu-mi rămîne decît să dau de urma cărţii.
încep ultima săptămînă berlineză. Jurnalul se apropie de sfîrşit.