Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Muzeul Florean în 2008 de Pavel Şuşară

Muzeul de Artă Contemporană Florean, din Baia Mare, este de peste un deceniu o realitate constantă în spaţiul cultural românesc. Dacă omul de afaceri Victor Florean este proprietarul acestei instituţii unice în România şi iniţiatorul unei acţiuni culturale fără precedent, proiectantul şi realizatorul propriu-zis este artistul plastic Mircea Bochiş. Deşi are o prezenţă constantă, atît la nivelul organizatoric şi administrativ, cît şi ca participant efectiv în cadrul fiecărei ediţii a simpozionului de sculptură, rolul lui Bochiş în articularea şi în dinamica instituţiei trebuie definit explicit ca unul fundamental. Mai mult decît un simplu consilier de specialitate, mai exact ca un adevărat partener al lui Victor Florean în acest complex şi riscant proiect cultural, Mircea Bochiş asigură permanent nu numai nivelul valoric al participării, ci şi autoritatea şi credibilitatea întregului fenomen. Faptul că simpozionul de sculptură este acum cunoscut în toată ţara şi în străinătate, că există deja liste de aşteptare cu sculptorii care urmează să participe la ediţiile viitoare, că prezenţa la Baia Mare tinde să devină un reper important în inventarul activităţii profesionale a artiştilor, este o realitate pe care Bochiş a ştiut să o creeze şi să o întreţină cu un profesionalism remarcabil. Acestui simpozion, devenit în timp un adevărat model pentru sculptura în aer liber, aşa cum era odată Măgura Buzăului, Mircea Bochiş i-a adăugat, în ideea diversificării legăturilor instituţiei muzeale cu spaţiul artistic, şi componente care se consumă în interior, în sala de expoziţie sau în sala de proiecţie. Astfel, sculpturii în marmură i s-au asociat Salonul Internaţional de Gravură mică, Salonul Internaţional de Mail-Art, Salonul Internaţional de Pictură şi Festivalul Internaţional de Film experimental, singurul de acest fel din Europa răsăriteană şi unul dintre puţinele din lume, la ale cărui ediţii precedente au participat nume grele din Europa, şi nu numai.

Într-un moment ca acesta, pe care tocmai îl traversăm, în care bugetul public este consumat abuziv şi clientelar în instituţii fictive, în proiecte mimetice, născute din semidoctism şi complexe culturale netratate la vreme, în care Cântarea României renaşte sub înfăţişarea noilor ofensive ale culturii de masă, un amestec bizar de americanism periferic, de manelism interlop şi de insolenţă analfabeto-narcomană, în care oamenii de afaceri sînt complet dezorientaţi în relaţia cu bunurile simbolice şi cad victimă impostorilor de tot felul şi nenumăraţilor colportori de falsuri, în care fosile ale proletcultismului şi tot felul de specialişti improvizaţi sînt consultaţi cu naivitate ca adevărate oracole, Victor Florean a ştiut să-şi apropie un specialist adevărat şi să-i lase întreaga libertate de concepţie şi de acţiune. Consecinţele acestor parteneriate sînt incontestabile: în vreme ce prima categorie, cea care visează mitologii artistice şi resuscită stalinismul niţel derutat al unor propagandişti vioi, va avea nevoie de mult timp şi de mulţi bani pentru a-şi plăti erorile de calcul şi de gust, cea de-a doua categorie, pe care în mod cert, pînă acum, o ilustrează doar Victor Florean, dar semne încurajatoare vin şi dinspre Vâlcea şi dinspre Botoşani, receptivă la profesionalismul real şi la competenţa verificată şi demonstrată public, are deja o autoritate recunoscută în rîndul mediilor artistice şi sînt chiar semnale internaţionale credibile că proiectului cultural i se poate adăuga o nouă dimensiune: cea economică. Dar pentru a funcţiona legitim în condiţii de libertate a creaţiei şi în cadrele unei pieţe libere, indiferent de cît de multe mai avem nevoie pentru stabilizarea acesteia, nu numai factorii economici, agenţii pieţei şi lumea afacerilor trebuie să-şi reconsidere perspectivele şi să-şi reformuleze relaţiile cu partenerii din sfera creaţiei de bunuri simbolice, în speţă cu artiştii, ci şi artiştii înşişi trebuie să-şi schimbe radical vechile deprinderi. Dispreţul faţă de acţiunea practică, satanizarea capitalistului, după vechile schemele consacrate ale fostei propagande de partid, autismul demiurgic al creaţiei ca singură alternativă la prozaismul realului nemijlocit şi încă multe alte reziduuri filosofice şi educaţionale, nu numai că sînt astăzi anacronice şi puţin ridicole din punct de vedere teoretic, dar ele devin factori de blocaj moral şi de inhibiţie a existenţei profesionale.

Extrem de mobil ca artist, cu o mare capacitate de a trece de la o expresie la alta şi de la un gen la altul, făcînd cu egală dezinvoltură pictură, sculptură, gravură şi arte aplicate, Mircea Bochiş a dovedit că înţelege perfect şi importanţa artistului ca om de acţiune, ca arhitect şi constructor al unor evenimente nemijlocite. Transformarea bruscă în manager cultural, identificarea exactă a nevoilor reale pe care lumea de mîine le va avea, proiectarea în regim privat a unor mari instituţii, pînă acum existente exclusiv ca monopol de stat, cum ar fi cele muzeale, declanşarea unor evenimente cu aspiraţii globalizatoare, saloanele internaţionale deja aminitite, pe care acelaşi Victor Florean le-a creat şi le finanţează, ajunse acum în stadii diferite de maturitate, toate acestea sugerează un portret al lui Mircea Bochiş la care puţini artişti din România de astăzi pot aspira, fie această aspiraţie şi una pur teoretică. Dar dincolo de persoane şi de locuri, dincolo de nume şi de biografie, aceste întîlniri ale unor lumi aparent diferite, cum ar fi aceea a afacerilor şi aceea a artei, determină, prin consecinţe, o altă percepţie a principiilor de parteneriat, de comunicare, de profesionalism şi, nu în ultimul rînd, chiar o altă percepţie a ideii de libertate. Pînă una alta, la Baia Mare, Victor Florean şi Mircea Bochiş au creat un cuplu exemplar prin raritate şi prin eficienţă, fapt care dovedeşte limpede că ne îndreptăm către o lume normală, o lume care produce perturbaţii grave mentalităţilor retardate şi conştiinţelor asistate, însă al cărei viitor este, fără îndoială, singurul care trebuie asumat.



Simpozionul de sculptură



În luna septembrie s-a finalizat cea de-a unsprezecea ediţie a simpozionului de sculptură în marmură de la Cărbunari, cu care, de fapt, a început ceea ce a devenit ulterior Muzeul Florean, ediţie la care au participat sculptorii Csaba Györi, Vlad Ciobanu, Mircea Bochiş, Eugen Vasile & Andrei Ciubotaru şi Rudolf Varna. Şi în această ediţie, ca de altfel şi în cele anterioare, condiţiile generale au fost, în mare parte, aceleaşi. Avînd în vedere faptul, pe care l-am invocat şi cu alt prilej, că, pînă la un anumit punct, asemenea evenimente ciclice au multe caracteristici stereotipe, există şi tentaţia de a privi consecinţele lor ca pe nişte fatalităţi ale acestor mecanisme care funcţionează oarecum de la sine. Intervalul de timp care nu se schimbă, locul de execuţie şi de destinaţie mereu acelaşi, materialele şi tehnicile invariabile, ba chiar şi continuitatea unor participări sau revenirea altora pot induce o suspiciune apriorică în ceea ce priveşte repetabilitatea ediţiilor. Şi, pînă la un punct, lucrurile chiar sînt adevărate, iar dacă ar fi să căutăm argumente în sprijinul acestei presupoziţii, ele ar fi nenumărate: toate lucrările sînt gîndite şi realizate pentru spaţii deschise, în particular pentru peisaj, scara lor este monumentală, materialul rămîne permanent piatra, fie că ea este marmură, calcar sau granit, tehnica este aceea care decurge din natura materialului, adică tăiere, cioplire, finisare şi asamblaj, iar concepţia lor priveşte în mod strict toate caracteristicile inventariate mai sus.În consecinţă, particularităţile sculpturilor realizate în aceeaşi ediţie, sau în ediţii diferite, trebuie căutate exclusiv în datele stilistice ale artiştilor şi în structura ireductibilă a gîndirii lor plastice.

Şi totuşi, în pofida tuturor evidenţelor care ar orienta percepţia în această direcţie, Simpozionul de la Baia Mare continuă să fie unul dintre cele mai importante şi mai dinamice dintre toate acţiunile similare din întreaga ţară. Gîndit de la bun început ca un proiect pe termen lung, organizat strict ca o investiţie cu scadenţă nedeterminată, subordonat unei mult mai ample desfăşurări culturale şi manageriale, acest simpozion a luat în calcul, din chiar clipa naşterii lui, o evoluţie în flux, asemenea unui curs de apă, în care elementul de continuitate, acela care îi asigură vigoarea exterioară şi logica internă, să fie în mod evident exprimat. Pentru a se evita acea dezordine mai mult sau mai puţin calculată, şi tot atît de incertă în ceea ce priveşte eficienţa ei în absolut, născută din fracturarea ediţiilor prin unicitatea participărilor, Mircea Bochiş, organizatorul nemijlocit al simpozionului, a găsit o soluţie simplă, dar extrem de ingenioasă: propria-i paricipare la fiecare ediţie. Identificîndu-şi el însuşi un mod de exprimare pe care îl reportează de la o ediţie la alta, adică o lume de forme cu vocaţia certă de a se constitui în cicluri ample, el a reuşit să coaguleze o anumită unitate de principiu a întregului demers, indiferent de notele individuale pe care fiecare artist le aduce cu sine.

Aşadar, dincolo de toate elementele amintite mai sus ca posibile surse ale unui stereotip inevitabil, simpozionul de la Baia Mare şi-a inventat instrumente de o maximă eficienţă cu ajutorul cărora prelucrează fatalităţile şi resemnifică noţiunile cu un posibil conţinut peiorativ. Din perspectiva unei asemenea judecăţi, care a fost deja făcută în cadrul cronicii la o ediţie anterioară, la care am revenit acum ca la un argument-cadru valabil pentru fenomenul însuşi, ediţia actuală, adică a noua, a fost una în care toate observaţiile deja formulate s-au verifict într-un mod absolut convingător. Ea s-a construit, în aceeaşi măsură, atît pe principiul continuităţii, cît şi pe acela care priveşte mobilitatea prin participarea unor nume noi. Iar acest raport se referă explicit la o relaţie mult mai adîncă, şi anume la aceea dintre elementul stabil, dintre factorul de continuitate, dacă îi putem spune aşa, şi coeficentul dinamic sau, altfel zis, doza de imprevizibil. În primul termen al ecuaţiei intră, evident, Mircea Bochiş, cel care se găseşte la cea de-a unsprezecea lui participare la simpozion, iar acest fapt a creat deja un reper formal în spaţiul patrimoniului de lucrări, dar a şi identificat, simultan, un vector stilistic.

Departe de a fi previzibilă, dar şi cu totul surprinzătoare, cea de-a unsprezecea ediţie a simpozionului de sculptură de la Baia Mare este una care a exclus orice spontaneitate suficientă sieşi " înscriindu-se, cumva, în zona contemplaţiei reci, a cerebralităţii şi a monumentalităţii lipsite de orice ostentaţie.



Salonul internaţional

de gravură mică şi mail-art



Ce de-a zecea ediţie a Salonului internaţional de gravură mică, aşezată, şi ea, în centrul unei tradiţii deja consolidate, s-a desfăşurat, de data aceasta, disociat de Salonul de mail-art, care a avut loc mai devreme, adică în primăvară. Cele două manifestări au dovedit, încă o dată, dacă mai era cumva nevoie, anvergura europeană şi mondială a evenimentelor organizate de Muzeul Florean. Acest Salon, chiar dacă organizat acum în două secvenţe, a devenit un reper pentru calendarul manifestărilor artistice din România şi unul dintre cele mai frecventate spaţii de către artiştii străini, al cărui caracter internaţional nu este doar unul de faţadă, cum se întîmplă de multe ori prin simple participări conjuncturale. El reprezintă atît o construcţie culturală şi un model de competenţă managerială, cît şi o sursă directă, rapidă şi eficientă de îmbogăţire şi de diversificare a patrimoniului. Ca şi în ediţiile precedente, secţiunea de mail-art a fost, pe cît de imprevizibilă, pe atît de bogată şi de spectaculoasă. Cele trei secţiuni ale Salonului, Green Eyes, Juke Box şi Non-Smokers Make Me Sick, s-au regăsit, de această dată, în catacombele splendid amenajate ale unei clădiri istorice din centrul vechi al oraşului, au reunit nu mai puţin de 364 lucrări semnate de peste 200 artişti din, practic, toate colţurile lumii.

Integrat, la rîndul lui, unui proiect cultural şi instituţional atît de ambiţios şi de complex, Salonul internaţional de gravură mică trebuie privit şi el ca un fenomen unitar, în continuă mişcare, cu elemente care se transmit de la o ediţie la alta prin structura lui interioară şi prin însăşi natura regulamentului, după cum fiecare ediţie trebuie înţeleasă şi ca un fenomen unic şi irepetabil, ale cărui resurse de înnoire sînt inepuizabile.

Mai întîi, indiferent de ediţie, el are o enormă capacitate de absorbţie, un la fel de mare potenţial de difuziune geografică şi, indiferent de numărul de participanţi, la actuala ediţie în jur de 200, totalizînd aproape 900 lucrări, provenienţa acestora acoperă, paractic, întreaga suprafaţă locuită a Pămîntului. Din Africa şi pînă în America de Nord, din Extrenul Orient în Orientul Mijlociu şi de aici pînă în America de Sud, ca să nu mai vorbim de ţările europene şi de cele din imediata vecinătate, au sosit lucrări care se înscriu în cele mai diverse tradiţii culturale şi în cele mai neaşteptate orizonturi tematice. Alături de aceste coordonate oarecum obiective, Salonul? rămîne neschimbat prin construcţia lui subiectivă, adică prin normele pe care le-a impus şi pe care şi le-a impus: premianţii sînt invariabil în număr de trei, iar premiile rămîn în acelaşi cuantum de 1500, 1000 şi 500 USD. Difuzat pe Internet, atît în ceea ce priveşte componenta sa administrativă cît şi informaţia narativă şi vizuală care-i vizează direct pe artiştii participanţi, el poate fi evaluat nemijlocit, fără alţi intermediari, şi judecat simultan din perspective diferite.

În linii mari, ediţa din anul acesta se înscrie destul de clar în aceste coordonate generale, dar prezintă şi acel fatal coeficent de imprevizibil şi de noutate care diferenţiază subtil o ediţie de alta. în primul rînd, ca şi anul trecut, actualul Salon? este mult mai unitar valoric decît primele ediţii şi, în consecinţă, nivelul său mediu este mult mai ridicat. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre lucrările premiate şi lucrările de fundal a fost acum sensibil mai mică, deşi distribuţia geografică este relativ aceeaşi, cu precizarea că, de data aceasta, cele mai consistente participări sînt ale artiştilor din America Latină: Argentina şi Brazilia, dar şi din Polonia, România, Macedonia, Serbia şi Muntenegru, Rusia, Italia, SUA, din spaţiul exsovietic şi exiugoslav etc. Faţa de ediţiile trecute, artiştii asiatici, chinezi şi japonezi, dar şi cei din Israel, sînt prezenţi acum într-un număr mai restrîns, dar calitatea participărilor este remarcabilă, în vreme ce ţările din Europa Occidentală au avut cam aceeaşi participare, constantă numeric şi valoric. Această modificare sensibilă a structurii valorice nu este nici întîmplătoare şi nici inexplicabilă. Prin difuzarea informaţiei şi prin direcţiile în care juriul şi-a orientat interesul în ceea ce priveşte acordarea premiilor, s-a văzut limpede care este nivelul proiectat, dar şi realizat, al Salonului? În consecinţă, tot ceea ce iniţial a fost participare complezentă sau doar simplă încercare a norocului s-a autoinhibat şi a dispărut în următoarele ediţii.

Premiile înseşi, atribuite de juriul permanent al Salonului..., Pavel Şuşară - preşedinte, Mircea Bochiş - membru, Victor Florean - membru, completat doar de Antije Veldstra - Olanda, dintre premianţii ediţiei anterioare, au fost mai greu de stabilit decît în alte ediţii, tocmai din pricina componenţei unitare şi a nivelului valoric mult mai apropiat. Din rîndul artiştilor nominalizaţi, au fost selectaţi pentru premii următorii graficieni: locul I, Bouchei Marina - Belgia, locul II, Kalplas Leena - Finlanda şi, locul III, Seo Yun - Jung, Italia

Ca şi în anii trecuţi, acordarea premiilor a avut în vedere, pe de o parte, integrarea lucrărilor în prevederile stricte ale regulamentului, capacitatea lor de a se face inteligibile şi de a comunica, indiferent de zona de provenienţă şi de tradiţia culturală în care se înscriu, iar, pe de altă parte, calităţile individuale, coerenţa lor interioară, inscrierea evidentă într-un sistem articulat de gîndire plastică şi de funcţionare a limbajului. Ca şi anul trecut, dar la capătul unei competiţii foarte dure şi în contextul unor participări puternice din întreaga lume, şi la actuala ediţie aceste exigenţe au fost confirmate într-un spaţiu mai restrîns, în speţă cel european, chiar dacă numele artistului italian este unul asiatic.



Salonul internaţional

de pictură



Ca şi anul trecut, vedeta întregului an artistic al Muzeului Florean a fost cea de-a doua ediţie a Salonului internaţional de pictură. Peste trei sute de lucrări, sosite din toate colţurile lumii, au umplut pînă la saturaţie întregul spaţiu al unei hale industriale dezafectate. Premiile seducătoare, 5000 USD premiul I, 3500 USD premiul II şi 2000 USD premiul III, oferite de Muzeul Florean, au atras în jur de o sută de pictori, în mod surprinzător de data aceasta, dacă avem în vedere capacitatea de reacţie a locului, cei mai mulţi din România. Un fapt cu totul ieşit din comun a fost, şi de data aceasta, participarea Paulei Ribariu, tot cu un ansamblu de lucrări, acompaniată de un panou-instalaţie, Rosteşte-mi numele şi voi trăi în veci, al Danielei Chirion, căreia Paula Ribariu i-a cedat anul trecut premiul său. Premiile oferite de către juriu s-au distribuit astfel: premiul I, Waclav Kuczma, Polonia. Premiul II, Bertalan Kovacs, România, cedat lui Ciprian Paleologu, premiul III, Simona Vilău, România, iar o menţiune specială decisă de juriu, care nu implică vreo componentă financiară, i-a fost acordată coreanului Lee Soung- Ku.

Festivalul internaţional

de film experimental

Prima ediţie a Festivalului internaţional de film experimental, din 2004, a fost cel mai surprinzător eveniment al Muzeului Florean, din păcate fără ecouri mediatice pe măsură. E adevărat, şi genul ca atare, şi limbajul mai greu accesibil, şi absenţa unor comentatori care să stăpînească în mod egal expresia cinematografică şi pe aceea a artelor plastice, face dificilă comunicarea şi, cu atît mai mult, analiza. Preşedintele juriului acestei prime ediţii " Alex. Leo Şerban, a compensat, însă, prin prezenţa lui la Baia Mare, deficitul de comunicare ulterior. Oricum, faptul că în spaţiul public au ajuns prea puţine informaţii, nu era un motiv să se abandoneze acest gen de acţiune, care posedă un enorm potenţial de comunicare şi o substanţă ideatică şi expresivă la fel de viguroasă, iar evoluţia faptelor a confirmat acest lucru. La cea de-a cincia ediţie, finalizată în toamnă, au fost proiectate peste o sută filme de artă, experimentale, acoperind, practic, toate zonele geografice ale planetei. Managerul şi iniţiatorul proiectului, acelaşi inepuizabil Mircea Bochiş, a realizat încă o dată un eveniment a cărui prezenţă este foarte rară chiar în plan internaţional şi, cu atît mai mult, într-un spaţiu cultural cum este cel românesc, mai sensibil la valorile şi la expresiile tradiţionale. Proiecţia maraton, care a durat peste zece ore, a adus în prim plan două componente care definesc fundamental natura şi limbajul filmului experimental: mai întîi, autoreflexivitatea, adică întoarcerea limbajului către sine însuşi, instrumentarea imaginii ca scop şi nu ca mijloc şi, în al doilea rînd, vocaţia etică şi angajamentul moral, sondarea existenţei şi sancţionarea istoriei.

Dar, fie că este vorba de imaginea pură, abstractă, de narcisismul absolut al limbajului, fie că este vorba despre regresul umanităţii pînă la limita sălbăticiei şi a disoluţiei, evenimente care devin, cumva, spectacole cvasificţionale, pîndite de riscul pierderii substanţei lor reale şi al deposedării de dramatism, filmele prezentate îşi păstrează pînă la capăt statutul lor artistic. Ele reconstruiesc lumea preluîndu-i mesajele, redefinesc omul dezvăluindu-i măreţia sau dezvăluindu-i stocul de animalitate, rediscută statutul imaginii, al limbajului, al tehnologiei etc., simultan cu recuperarea anvelopei metafizice a existenţei şi cu rediscutarea orizontului nostru simbolic. O surpriză a constituit-o participarea consistentă a filmelor româneşti, iar în cadrul acestei participări un loc remarcabil şi-au cucerit filmele realizate de pictoriţa Daniela Chirion, care au reuşit să îmbine perfect profunzimea şi acurateţea gîndirii plastice cu înţelegerea exactă şi nuanţată a limbajului şi a codurilor video.

Iar faptul că, pentru o noapte, laboratorul acestei noi formule de cercetare şi de comunicare artistică s-a mutat din lumea largă la Teatrul din Baia Mare spune un lucru fundamental: nu există limite de receptare şi de înţelegere a limbajelor artistice, există doar lene mentală, opacitate şi incapacitate de a crea evenimente adevărate. Şi aceste realităţi pot fi regăsite deopotrivă la Paris şi la Baia Mare. Dar, de data aceasta, Baia Mare a dovedit că poate fi, chiar şi pentru o noapte, un centru cultural de anvergură mondială.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara