Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

însemnări muzicale:
Muzica franceză în actualitatea vieţii noastre de concert de Dumitru Avakian

Întâmplător sau poate nu, schimbarea prefigurată de mai multă vreme la nivelul suprem al administraţiei din Pentagon coincide cu interesul sporit al muzicienilor noştri pentru cultura muzicală franceză.

Sper să dureze. Schimbarea plutea în aer atât la Paris cât şi la Bucureşti. Din păcate – trebuie să o recunosc – muzica franceză se constituie într-o realitate variabilă a vieţii noastre muzicale. Ne place sau nu, tipul de civilizaţie anglo-saxonă câştigă teren în spaţiul nostru public. Este un dat existenţial pe care îl contrazice tradiţia şi, în parte, gustul publicului nostru de concert, public de orientare tradiţionalistă, public care – nu pot să nu constat – se lasă uşor sedus de romantismul ceaikovskian sau de tradiţia clasico-romantică a muzicii germane.
Nu e rău. Dar nu e nici suficient.
Relativ recent, cel mai important program de muzică franceză ne-a fost oferit la Filarmonica bucureşteană, de dirijorul Christian Badea, anume un concert dedicat în întregime momentelor mari care au marcat evoluţia unei importante părţi a muzicii europene, pe o perioadă de aproape două sute de ani, începând cu mijlocul de secol XIX, de la Berlioz şi până la Olivier Messiaen, marea personalitate a muzicii europene din a doua jumătate a secolului trecut. Muzică puţin frecventată la noi, ciclul de cântece pentru soprană şi orchestră Nopţi de vară şi, respectiv, Ofrande uitate, au alternat cu creaţii bine vehiculate în spaţiul nostru de concert, cum sunt celebrele pagini datorate lui Maurice Ravel, anume Suita a 2-a de balet Daphnis şi Chloe şi popularul Bolero. În mod cert, Badea dispune de un elan interior atent gradat pe construcţia lucrării; dinamica muzicală este largă, coloritul timbral este bine stăpânit; şi totuşi, nu puţine sunt situaţiile în care tentaţia de a marca momentele paroxistice depăşeşte zona muzicii situându-se în vecinătatea aspectului fizic al sunetului. Complexul timbral specific al ansamblului – sonorităţi cu totul diferite de cele ale muzicii de tradiţie germană şi austriacă, de la Beethoven la Wagner şi Bruckner – se construieşte, se formează, se educă; este un aspect ce ţine de un anume profesionalism demonstrat o dată în plus nu numai de şeful de orchestră ci şi de muzicienii ansamblului. Pe de altă parte, trebuie observat, în spaţiul muzicii franceze, pe parcursul evoluţiei culturii vocale, de la Lully la Debussy, rafinamentul intonaţiilor limbii întâlneşte în mod firesc rafinamentul sonorităţilor muzicii; este un dat pe direcţia căruia s-au orientat strădaniile sopranei Cristina Radu, o voce expresiv condusă care apare pentru prima oară alături de orchestra Filarmonicii bucureştene.
O săptămână mai târziu, în compania aceluiaşi ansamblu orchestral, dirijorul Amaury du Closel ne-a oferit o versiune bine clădită a ultimului opus orchestral datorat lui Claude Debussy, muzica baletului Jocuri, una dintre cele mai complexe, mai vizionare pagini orchestrale ale începutului de secol XX. Nu se poate tăgădui, du Closel este un excelent profesionist al muzicii din ţara sa; iar aceasta în ciuda faptului că nu dezvoltă o puternică expresie a comunicării ci una eminamente cordială, condiţionată de o pertinentă înţelegere a valorilor textului partiturii.
Nu poţi să nu constaţi, Camille Saint-Saëns – covârşitoare personalitate a muzicii franceze romantice din a doua jumătate a secolului al XIXlea – este prezent cu sporită atenţie în programele noastre de concert, o atenţie pe care i-o acordă atât publicul cât şi muzicienii performeri. De această dată în Studioul de Concerte din str. Berthelot, cu câteva săptămâni în urmă, în compania Orchestrei Naţionale Radio, Horia Andreescu a oferit – ne aducem aminte – o versiune originală, de o puternică viziune imagistică, a finalului celebrei Simfonii în Do minor; a fost configurată o întreagă evoluţie a muzicii franceze, de la Berlioz şi până la acest magnific opus ce marchează zenithul simfonismului francez în marele secol romantic al muzicii. Mare melodist, celebru organist, Saint-Saëns a fost realmente sedus de posibilităţile genului concertant; a fost un nedezminţit admirator al geniului lui Franz Liszt, uimitorul virtuoz al epocii, artist căruia i-a dedicat marele său opus simfonic. În compania Orchestrei de Cameră Radio şi a dirijorului Eckart Hübner, tânărul violoncelist Răzvan Suma defineşte actul artistic al unei temeinice implicări în realizarea Concertului în La minor; expresia melodică, puternic angajată, întâlneşte aici valenţele unei virtuozităţi de autentică strălucire, aspect ce îmbogăţeşte structura de ansamblu a lucrării. Aparte în peisajul romantic al epocii – iar aceasta graţie configurării originale a traseelor melodice –, Concertul nr. 5, în Fa major, supranumit Concertul „egiptean” pentru pian şi orchestră, a fost readus în peisajul vieţii noastre muzicale de către tânărul pianist Shwan Sebastian, o natură muzicală virtuoză ce ştie a stabili un just raport între tensiunea expresiei şi strălucirea evoluţiei instrumentale atent integrate travaliului orchestral. L-a avut aproape pe dirijorulspectacol Misha Katz, un muzician autentic a cărui mişcare scenică cu totul sugestivă, antrenantă, devine inspiratoare pentru membrii Orchestrei Naţionale Radio. În compania acesteia a configurat imaginea fabuloasă, de o uimitoare valoare plastic timbrală, a unui impresionant poem simfonic care este Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas.
Atitudine violonistică pregnantă, siguranţă în stăpânirea conductului solistic, o calitate impresionantă a complexului timbral – sunt date pe care le etalează tânăra violonistă Ioana Cristina Goicea în susţinerea marelui opus concertant anume Simfonia spaniolă de Eduard Lalo; este o realizare susţinută în compania O.N.R., a dirijorului Gerd Schaller.
Să o consider dramă, sa-l numesc divorţ? Cum altfel s-ar putea considera relaţia dintre recitalul solistic, cel cameral – susţinut de o parte a elitei muzicienilor performeri de la noi – şi marea masă a publicului de concert. Eforturi cu totul lăudabile au fost întreprinse de organizatorii turneului de concerte „Flautul de aur”, o emblemă menită a atrage un public cât mai numeros. În realitate, caratele calităţii le acordă cei doi muzicieni performeri, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi pianistul Horia Mihail pe parcursul unui recital de impresionantă diversitate stilistică, susţinut în Studioul din strada Berthelot; Sonata în La minor de Francis Poulenc a fost definită în esenţa spiritului cameral al acestei creaţii, de la supleţea dialogului la transparenţa timbrală ce agrementează nonşalanţa unei conversaţ ii lipsite de probleme.
În mod cert, Atheneul Român rămâne în continuare templul valorilor muzicii de cameră, iar aceasta pornind de la momentele de exemplaritate oferite de Enescu, de Dinu Lipatti, de Yehudi Menuhin. De decenii, apariţiile în concert ale pianistului Valentin Gheorghiu definesc natura însăşi a spiritului muzicii de cameră. A făcut-o însoţind colegi de generaţie; o face astăzi în compania tinerilor muzicieni. Alături de violonistul Gabriel Croitoru este probat în continuare faptul potrivit căruia esenţa comunicării muzicale o reprezintă subţirimea de spirit, adresarea sensibilă, coerentă; sunt aspecte pe care cei doi muzicieni le-au etalat o dată în plus prezentându-ne celebra Sonată în La major de César Franck.
Muzică de secol XIX, muzică de secol XX ne-a oferit în recitalul său şi violonistul Vlad Stănculeasa, un tânăr muzician temeinic clădit profesional, artist al unei elegante comunicări muzicale. Ocupă actualmente funcţii importante în importante colective orchestrale din Europa. În compania pianistului James Maddox, a prezentat un opus aproape total necunoscut în sălile noastre de concert, anume Fantezia pentru vioară şi pian de Olivier Messiaen; supleţea tonului violonistic întâlneşte aici funcţionalitea atent condusă a evoluţiei pianistice.
Mai puţin în marea sonată cu aspect de simfonie, care este Opus-ul beethovenian în Si bemol major, supranumit „pentru pianul cu ciocănele”, şi cu totul interesant în repertoriul francez, Suita în La major de Rameau şi Insula fericită de Debussy, pianista Gabriela Ungureanu captivează prin stăpânirea raporturilor timbrale, prin acurateţea cu care susţine dinamica interioară a dansurilor, a acestor miniaturi ce aparţin marelui tezaur clavecinistic al Barocului francez. Nu este uşor lucru! Caracterul aparent inflexibil al sunetului corzii ciupite este aici ingenios adaptat unui specific pianistic timbral pe care tânăra pianistă îl stăpâneşte în mod absolut. Muzician format în ţară, naturalizat în contextul şcolii muzicale franceze, tânăra pianistă revine anual pe scena Atheneului cu un repertoriu ce nu te poate lăsa indiferent. În mod cert, bucuria pe care ne-o procură întâlnirea cu valorile muzicii franceze este însoţită de tristeţea cu care constaţi lipsa aproape totală din programele de concert a marilor crea- ţii autohtone. Oare nu tocmai muzicienii noştri ar trebui să le promoveze?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara