Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
N. Steinhardt: subversiune şi critică culturală de Adrian Mureşan

poate că a sosit momentul, în receptarea critică a gândirii, a operei şi a moştenirii culturale a lui N. Steinhardt (1912-1989), să avem în vedere şi dimensiunea ludică a discursului acestui scriitor, interesul şi slăbiciunea lui pentru curentele de avangardă, dimensiunea formativă a filierei culturale franceze în raport cu scrisul său; caracterul vulnerabil al eternei poziţionări, în receptarea criticii literare, alături de numele lui Constantin Noica, de unde şi caracterul discutabil al unora dintre exegezele care i-au fost dedicate contează de asemenea. Dimensiunea religioasă a scrierilor sale a creat un surplus, făcând deja obiectul a nenumărate intervenţii în care domină, din păcate, un soi de păşunism preacuvios, în orice caz, o perspectivă vizibil părtinitoare. Vorba lui Nicolae Manolescu, autorul în discuţie „are tot dreptul să fie studiat în felul acesta: om şi operă“. Aş dori să mă fac bine înţeles: dimensiunea religioasă, nu cea teologică, îi prisoseşte receptării lui Steinhardt; o perspectivă teologică (id est, ştiinţifică) ar fi, din contra, mai mult decât binevenită, admirabilă chiar; păcat însă că lipseşte cu desăvârşire. Nu am căderea de a mă exprima în câmp teologic, însă am convingerea că un astfel de studiu ar atrage după sine concluzii surprinzătoare cu privire la Steinhardt. O consecinţă, de pildă, ar consta în faptul că autohtonele anexări ortodoxiste „avant la lettre“ ale gândirii şi discursului lui Steinhardt s-ar domoli.

Între toate contribuţiile de până acum, cu privire la Steinhardt, şi în contextul editării seriei de Opere, se remarcă excelenta monografie a lui George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Editura Humanitas, 2009). Din varietatea inconfundabilă a personajelor denumite N. Steinhardt, pe mine m-au interesat cu precădere acele chipuri ale subversiunii: opozantul şi eseistul subversiv, criticul cultural, cosmopolitul şi europenistul, dar şi existenţialistul creştin. Majoritatea faţetelor culturale ale discursului lui Steinhardt sunt subsumabile unei poetici a subversiunii. Prin urmare, inventarierea principalelor aluvionări memorialistice şi subversive ale eseisticii steinhardtiene de după conceperea Jurnalului fericirii se impune de la sine.

În volumul Între viaţă şi cărţi (1976), de pildă, contaminările cu material memorialistic pun în lumină, între altele, faptul că Manuscrisul de la Rohia, descoperit şi îngrijit de George Ardeleanu, constituie versiunea a doua a Jurnalului fericirii, şi nu cea finală. În Incertitudini literare (1980), recursul lui Steinhardt la practici ale criticii de identificare devine şi mai vizibil. Aluvionările memorialistice cu caracter subversiv sunt numeroase, iar textele, dincolo de inadecvarea lor parţială la obiect, devin acum remarcabile pledoarii pentru curaj, demnitate şi rezistenţă într-un mediu represiv. În Critică la persoana întâi (1983), asimilarea şi asumarea componentei memorialistice în interiorul discursului critic devin din ce în ce mai evidente. La fel ca în celelalte volume amintite aici, subversiunea devine metadiscurs. Interesul constant al textelor lui Steinhardt pentru problematica universului concentraţionar, pentru tema terorii şi a statului poliţienesc, intensul proces de aggiornamento, prin care sunt re-citite unele dintre dogmele ori canoanele bisericeşti şi care conduce la o serie de „mistificţiuni“ teologice, necesitatea denunţării Răului politic pe toate căile, refuzul şi înfierarea făţişă a partizanilor denunţului, elaborarea unui ABC al rezistenţei contra terorii ideologice, toate acestea îl readuc în atenţia organelor de anchetă.

Succesul de public al volumului Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte (1987) anticipează situarea eseistului român într-o postură din ce în ce mai delicată, a unui cărturar menit să migreze de la statutul de publicist subversiv la acela de opozant periculos pentru regim, de autor al unor eseuri precum „Taina libertăţii“, care a provocat ulterior o anchetă a Securităţii, demarată la nivel naţional, privind calitatea actului de cenzură. Articolul respectiv a reuşit să vadă lumina tiparului în nr. 12/1987 al revistei Familia, probabil doar dintr-un viciu de procedură al cenzurii. Comentatorul de teatru, eruditul, memorialistul şi cosmopolitul – toate aceste faţete ale personalităţii culturale a lui N. Steinhardt – sunt bine puse în valoare în paginile Escalelor..., unde strategiile subversiunii sunt multiple şi, totodată, inventive. Lupta lingvistică purtată împotriva formulelor şablonarde ale limbajului de lemn, precum şi tentativele repetate de a denunţa utopia şi represiunile la care recurgea socialismul dictatorial, practica esopică a comparantului discreditat – denumită de Andrei Terian, în Critica de export, drept o tehnică a „parabolicului“ – particularizează acest volum între celelalte antume de eseistică ale lui Steinhardt.

Volumul Prin alţii spre sine (1988) confirmă, deşi târziu, interesul lui Steinhardt pentru canonic şi pentru canonicitate. Simţindu-şi aproape sfârşitul, autorul concepe o antologie de eseuri cade în special asupra clasicilor ori asupra numelor răsfăţate ale canonului literar. Perspectiva acestor relecturi se păstrează însă aceeaşi, dincolo de textele abordate: tendinţele de înfierare a diverselor forme pe care le pot îmbrăca utopiile totalitare rămân constante. Discursul lui Steinhardt, deşi suportă efectele survenite în plan existenţial ale convertirii, nu îşi atenuează componenta polemică, cum crede Florian Roatiş în studiul introductiv al ediţiei Critică la persoana întâi, câtă vreme răfuiala cu mediul ideologic dominant şi represiv, traumele iscate din această confruntare inegală nu vor înceta până la moartea autorului.

Aş propune ca punct de pornire în developarea strategiilor celor mai specifice discursului cultural subversiv al lui Steinhardt o schiţă a principalelor disocieri de gândirea lui Constantin Noica: metafizic vs. postmetafizic, filosofic vs. literar, monocromie vs. policromie discursivă, model cultural german vs. model cultural francez, supravieţuire prin cultură vs. rezistenţă prin cultură etc. Inventariul aspectelor care recomandă în Steinhardt un expert al subversiunii trebuie să ţină cont de un palier extrem de diversificat: cosmopolitismul, europenismul, mixtura de neojunimism, lovinescianism şi e x i s t e n ţ i a l i s m , imprevizibilitatea critică, denunţarea clişeelor şi a teoriilor critice limitative, credinţa în raţiunea soteriologică a artei, subminarea limbajului oficial, „mistificţiunile“ teologice, teatralitatea discursului, predilecţia pentru formele literare ale graniţei etc.

Pe de altă parte, o discuţie despre şansele, despre premisele ori eşecurile unei critici culturale sub comunism nu poate avea loc fără o analiză a cazului ilustrat de N. Steinhardt. Sunt de netăgăduit aici efectele influenţei exercitate asupra lui Steinhardt de către americanul Marshall McLuhan. Preocuparea pentru efect în dauna semnificaţiei, „mijlocul este mesajul“ sau „succesiunea face loc simultaneităţii“ sunt formule întru totul operabile şi pentru autorul român. Polifonică şi antiexclusivistă, critica culturală a lui Steinhardt funcţionează pe un principiu al abordării mozaicate, ca o perspectivă de tip think tanks, specifică grupurilor interdisciplinare. La fel ca pentru Mihail Ralea, misiunea esen- ţială a unui critic este aceea de creator de puncte de vedere noi în raport cu o operă.

Una dintre principalele cauze ale şovăielilor de spirit critic la Steinhardt o constituie condiţionarea interbelic-culturalistă a scrisului său. La fel ca majoritatea criticilor noştri interbelici, de la Ralea la Călinescu, Steinhardt se abţine cu greu să rămână un critic strict literar, preferând să facă, la fel ca aceştia, îndelungi plimbări ideologice, pe teme de etică, morală, psihologie, drept, filosofie, teologie etc. O altă cauză a slăbirii discursului critic la Steinhardt este de ordin existenţial: trauma resimţită în urma detenţiei şi a ciocnirilor repetate cu organele de anchetă ale Securităţii, traumă cuantificabilă, de altfel, într-un sens larg, prin întreaga evoluţie anormală a literaturii române sub comunism, după cum remarca, în studiile sale, şi Eugen Negrici. Adecvarea la obiect este trecută acum într-un plan secund, în favoarea interesului şi în vederea concentrării întregii energii pentru traversarea „lungului drum al nopţii către zi“: indeterminările, incertitudinile şi capcanele se află în proiectul oricărui laborator veritabil al subversiunii.

Deşi recunoscute pentru fragmentarism, pentru inadecvarea la obiect ori pentru absenţa unui verdict critic clar, criticele lui Steinhardt pun în circuit şi asumă, tangenţial, şi anumite consideraţii de estetică şi de teorie literară, atingând, între altele, chestiuni precum: regimul literarităţii, al intenţiei, al reprezentării, al lecturii etc. El însuşi un cititor profesionist, Steinhardt recurge, totuşi, adesea la numeroase strategii interpretative care ţin de categoriile răstălmăcirii, ale secundarului şi ale compensativului. Cât priveşte statutul său de critic literar, statut susţinut de unele voci ale criticii noastre, precum Tania Radu, Alex Ştefănescu ori Florian Roatiş, îl întâmpinăm cu rezerve şi ne despărţim de perspectivele mai sus amintite. Intropatică şi donjuanescă, critica lui Steinhardt este una ad usum delphinorum şi nu se adecvează suficient la obiect, folosindu-l adesea ca pe un stimulent; aceasta şi pentru că o parte însemnată a energiei sale speculative se mobilizează subversiv împotriva discursului oficial. În plus, zelul speculativ al eseistului îl împinge adesea să abordeze frontal opera, făcând abstracţie de forma ei concretă şi catapultându-se, sărind de-a dreptul în sens. Totuşi, prin amplitudinea discursului, prin erudiţia impresionantă, prin varietatea abordărilor şi, nu în cele din urmă, prin conştiinţa convenţiilor, discursul lui Steinhardt dezvoltă tangenţe cu formulele polifonice şi integratoare ale criticii culturale.

Prin spectaculosul şi nonconformismul asocierilor, prin gestica actului critic, la fel ca şi prin cabotinismul şi teatralitatea discursului, critica lui Steinhardt reactualizează conceptul şaizecist de „happening“.

Prin specificul subversiv, răstălmăcitor şi în răspăr al lecturilor sale, care favorizează adesea redimensionarea şi răscumpărarea banalului cotidian şi a marginalului, diversitatea, digresiunea, relativismul, inter- şi pluridisciplinarul, critica lui Steinhardt se prezintă ca o teorie (şi o practică!) „avant la lettre“ a secundarului, foarte aproape de maniera în care o concepe Virgil Nemoianu în binecunoscutul său studiu apărut în America, în 1989. Acesta din urmă teoretizează şi sansele unei aşanumite critici „simptomatologice“, care se întinde dincolo de text, luând „opera ca pretext“. O p u n â n d u - s e tendinţei centripete, specifice „genurilor oficiale“, limbii unice, dominante, sofistice, care nu admit dialogul, Steinhardt propune, într-un fel analog lui Bahtin, o direcţie stilistică subversivă, o resurecţie şi o redimensionare a argoticului şi excluderea oricărui sistem închis. Prin urmare, o altă componentă demnă de tot interesul, specifică criticii lui Steinhardt, este dialogismul.

Prin proiecţia constantă asupra produselor artistice a propriilor obsesii şi experienţe subiective, critica lui Steinhardt reactualizează un concept întrebuinţat în estetica germană a primelor decenii ale secolului trecut şi anume acela de intropatie. De aici provine şi permanenta, irepresibila pornire a criticului de a personifica, până la familiaritate uneori, obiectele artistice ivite în raza sa vizuală.

Recapitularea minimală a sferelor acestor termeni – intropatie, dialogism, happening şi o estetică a secundarului – scoate la iveală o „reţetă“, explicabilă pentru un expert în subversiune culturală, precum a fost N. Steinhardt, poate cel mai mare pe care l-am avut în perioada socialismului dictatorial.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara