Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
În apărarea lui Călinescu? de Georgeta Drăghici

DeŞi ar vrea să fie un studiu argumentat, volumul G. Călinescu în autoportret, semnat de Elvira Sorohan e, în cea mai mare parte a sa, un text pur demonstrativ, o pledoarie pentru un creator care, în opinia autoarei, a fost "scos de pe tabla culturii" de "complexaţii" de ieri şi de azi.

Justificativă prin contraste, cartea Elvirei Sorohan acordă parcă o mai mare importanţă contemporanilor suficienţi, rău intenţionaţi, obtuzi, diagnosticaţi cu "psitacism" etc. decît lui Călinescu însuşi. În loc de un veritabil Călinescu "par lui-meme", avem aici aproape un pamflet dedicat neinspiraţilor "condeieri" postrevoluţionari. Proletcultismul de ieri faţă-n faţă cu proletcultismul de azi.
Aşa să fie oare? De unde pornesc revolta şi supărarea comentatoarei? Nu cumva dintr-o greşită înţelegere totuşi a mişcărilor literaturii după o perioadă extrem de fixă şi nepermisivă?

Valurile de revizuiri ce s-au succedat după '90 încoace n-au făcut altceva decît să ilustreze ideea că receptarea este un proces subiectiv, variabil de la o epocă la alta, de la o generaţie la alta. Aproape un truism, nu?

Literatura română e plină de discontinuităţi şi rupturi, fără multe etape aşezate cuminţi, ci, în general, arse, din motive ideologice sau de sincronie - forme de recuperare a multor handicapuri, istorice sau structurale.

Faptul că, după '90, s-a vorbit mult şi pe tonalităţi diverse despre compromisurile intelectualilor n-a însemnat şi micşorarea valorii estetice a operelor lor. E firesc totuşi ca fiecare etapă să-şi reordoneze valorile, să se revendice de la ceva şi să refuze direcţii pentru care nu are afinităţi. A trecut însă destul de cînd revizuirile ocupau primele pagini ale revistelor literare. Vociferările şi excesele s-au stins de la sine, subteran , lucrurile s-au mai aşezat. O mutaţie estetică fundamentală nu s-a produs, nici un scriitor cu adevărat important nu a fost "scos de pe tabla culturii", cum se teme Elvira Sorohan, deci nici Călinescu. De studii, de reinterpretări, de monografii e încă loc.

"Să scrii despre Călinescu astăzi, în acest zgomot ââcultural>> din care încă nu se desluşeşte nimic memorabil pentru mîine, ceva la fel de durabil cum ne-a lăsat el, e un risc asumat", ne spune Elvira Sorohan, gîndindu-se la posibila inutilitate a demersului său, într-o lume neatentă, pe fugă, consumistă şi fără răbdare. Într-un fel are şi dreptate, dar, din fericire, nu întrutotul. Orice repunere în valoare a lui Călinescu e îmbucurătoare şi necesară. Cu o condiţie: ca demonstraţia să nu se submineze singură. Argumentele să nu devină contraargumente. Înţeleg că această carte, G. Călinescu în autoportret s-a născut ca o reacţie la un exces, dar ea însăşi cade în capcana excesului. Un exces de justificări şi acuze.

Pornind de la Călinescu şi de la atitudinea resentimentară a unora dintre comentatorii săi, autoarea dezvoltă o intreagă teorie a receptării din perspective "a la mode", păguboase pentru continuitate, un "fenomen la fel de grav ca şi proletcultismul".

"Îi putem condamna disimularea, nesinceritatea, care nu se confundă cu ceea ce numim compromis. Compromisul presupune un acord pe baza unei simpatii sau înţelegeri reciproce, o angajare mutuală."

Definiţia compromisului, notată conştiincios din DEX, omite un al doilea sens al său, la fel de important: "cu reputaţia pătată, discreditat". Compromisul înseamnă, da, şi discreditare. O minimă cercetare, chiar numai a presei româneşti de după 1943, să zicem, ne poate arăta abdicările în ordine politică şi culturală ale lui G. Călinescu şi ale altora dintre intelectualii care s-au lăsat păcăliţi de strategiile proletcultiste. Pentru biografia unui scriitor important toate detaliile contează, ele trebuie să fie cunoscute şi comentate.

Atitudinea lui Călinescu a fost, din păcate, pînă a început să mai înţeleagă ce se petrece, ambiguă, principiile inexistente, iar receptivitatea la tragedia care se întîmpla sub ochii săi, nulă. Această lipsă de luciditate este etichetată de Elvira Sorohan ca "un drept la opinie": " La procesele politice ale lui Maniu mergea ca reporter. Citindu-i articolele din "Naţiunea", dincolo de considerentele, puţine, de ordin politic, nefiind simpatizant al ţărăniştilor - avea şi el, ca oricine dreptul la opinie - poţi rămîne, înainte de toate, cu portretele celor angajaţi în proces." Da, dacă eşti cinic. Aşa cum nu-i dorim pe comentatorii lui G. Călinescu.

Încercînd să explice compromisul, să-l justifice prin personalitatea paradoxală a criticului, de pe o poziţie admirativ-patetică, autoarea eseului face erori de interpretare, speculaţii impardonabile pentru un cercetător minuţios şi echidistant. Călinescu însuşi îşi ştia slăbiciunile, iar Elvira Sorohan îl şi citează: "Există o biografie a numelui meu şi o biografie a mea. Într-o zi va trebui să arestez acest nume şi să-l vindec de vagabondaj... vorbesc un limbaj, pentru mine, acum străin. Mă ascult cu nemulţumire."

Sigur, nu e nimeni îndreptăţit să-l condamne pentru spaimele pe care, probabil, le-a avut, pentru cedările în faţa tensiunilor şi presiunilor vremii, dar nici falsificările nu sînt o soluţie, iar omisiunile, nici atît.

"Lectura în palimpsest" a textelor călinesciene este uneori abuzivă, grila devenind în multe cazuri inoperantă. Libertatea canarului, un eseu din 1934, este văzut, de pildă, ca o premoniţie a destinului său de "vultur în colivie", dar iată cum se încheie textul: "Canarul meu nu vrea libertatea ta poetică, ci captivitatea mea tihnită în care s-a născut. Aci este apa, aci sămînţa, aci zahărul, aci căldura. Aci s-a născut şi aci vrea să moară. A-l da afară e o acţiune tot aşa de dureroasă pentru el ca o deportare a noastră în Siberia. Cînd l-ai aruncat pe parchet, inima lui mică a fost cuprinsă de dorul de casă. Încă puţin şi s-ar fi îmbolnăvit de nostalgie. Gratiile acelea pe care tu le vezi aşa fioroase sunt pentru el zidurile casei părinteşti din care nu vrea să iasă (...)"

Nu ştiu dacă parabola poate fi interpretată ca premoniţie, "dorul de casă", "nostalgia", "aci s-a născut şi aci vrea să moară" conduc, mai degrabă, la sensul destul de transparent al dragostei de ţară, de locurile de baştină.
Se mizează prea des şi prea mult pe subtext, "pe cheia şarjei spirituale şi ironice" , ele existînd, fără-ndoială, la G. Călinescu. Supralicitate însă, îşi pierd credibilitatea.

Tot o grilă speculativă primeşte şi Auto-fişa, publicată în 1947 în "Naţiunea", iar comentariul e acesta:"ŤAuto-fişať , ca mărturie de credinţă, este o modalitate de a împărţi vina dezacordului cu cei ce nu se adaptează la formula personalităţii sale. Aceeaşi este, poate, şi vina complexaţilor de azi, grăbiţi să desfiinţeze înălţimea pe care n-o pot atinge, jelind, precum Cameleonul, la poalele unde trona, superior, Inorogul lui Cantemir."

Elvira Sorohan, fără să uite să se refere şi la contemporani, îi conturează lui Călinescu un profil interior din datele oferite din textele acestuia, începînd chiar din 1928, cînd apărea articolul Ascensiune, un autoportret al orgoliului şi al conştiinţei de mare creator al Divinului critic.

Studiile şi eseurile alese ca demonstraţie sînt, în majoritate, posibile identificări ale autorului Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent cu personaje ilustre, reale sau imaginare: Don Quijote, pentru trăsăturile de geniu şi dreptul la ideal, Torquato Tasso, pentru "genialitatea ca inadaptare", Horaţiu, pentru "complexul originii modeste şi pentru motivarea culpei geniului de a se fi alăturat temporar şi parţial unei ideologii social-politice dovedit falimentară şi, de aceea, abandonată prin reacţie inteligent ironică", Şun ataraxicul, "visul personificat estetic pentru a se sustrage vidului", Napoleon, Voltaire, Ioanide.
Între articole şi romanele călinesciene se caută o unitate a viziunii despre sine şi despre lume, o schiţare a unui portret de scriitor care ambiţionează să-şi construiască o identitate cît mai complexă şi mai particulară. Călinescu apare în eseul Elvirei Sorohan ca un personaj cu structură genialoidă, paradoxal şi neînţeles, scăpînd oricărei definiţii, de fapt. Filosofia lui în acea perioadă tulbure a anilor de după război şi-o exprimă cel mai bine tot el, vorbind despre Horaţiu: "În rezumat, poezia lui Horaţiu e o profesie de mîndrie plebee împotriva clasei pluto-aristocratice, fără a lua caracter revoluţionar şi ră-mînînd la compromis."
Călinescu oscila între evitarea realităţii prin diferite strategii comportamentale şi scriitoriceşti şi implicarea în viaţa cetăţii, crezînd printre altele că "orice rău este înlesnit de abstinenţa intelectualului Ťde la răspunderea vieţii publice, de ataraxia voluntarănť."

În orice caz, nu de apărare are nevoie Călinescu, ci de studii atente, fără supralicitări, fără exagerări şi patetisme. Călinescu nu e un critic obscur, aflat în pericolul de a fi uitat şi nici greşit evaluat. Construcţia sa fundamentală a influenţat generaţie după generaţie, alimentînd, fie şi subteran, modul nostru de a înţelege literatura. Amprenta lui este de model esenţial al criticii impresioniste, cu toate despărţirile ei necesare.

Între contestatarii şi admiratorii extaziaţi ai unei personalităţi fascinante, cum a fost G. Călinescu, există o asemănare izbitoare: şi unii şi ceilalţi judecă prin omisiuni şi ocultări. Un portret întreg şi mai aproape de adevăr putem avea numai citindu-i şi pe unii şi pe alţii. Iată meritul de necontestat al receptării contrastante a unui mare creator.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara