Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
În căutarea pierderii de timp de Aureliu Busuioc


Pe la jumătatea anului 1982 mă sună Ver­cenco, şeful efectiv al Uniunii Scriitorilor din URSS şi-mi propune, la alegere, o călătorie în Cuba sau în Vietnam. Nu ascundea nicicum că e vorba de o răsplată pentru faptul că la congresul scriitoricesc din Moldova acceptasem în cele din urmă să rămân secretar pentru un nou termen (adică să nu mai pot scrie), iar lucrul acesta îi oferise ocazia lui G. Markov, preşedintele US, să raporteze "acolo sus lui Brejnev" că "a reuşit să păstreze toate cadrele vechi, aşa că situaţia este stabilă".

Nu voi profita de ocazie ca să remarc, maliţios, că stabilitatea nu este o obsesie tocmai nouă, mă întorc mai degrabă cu gândul la vremurile acelea, când o călătorie în străinătate propusă provinciei merita să fie luată în seamă. Cum, spre deosebire de tata Adam, aveam alternativă, am ales, fireşte, Cuba. Şi nu că aş fi avut unele greutăţi cu vietnameza, ştiam pe de rost "Ho şi Min" şi "drujba", vocabular suficient pentru a petrece cîteva zile în compania unor colegi mai mici şi mai galbeni. Dar cred mai curând că am fost sedus de perspectiva de a afla ce-i aia libertate. Iar în cazul acesta, cine şi ce ţi-ar fi putut satisface curiozitatea mai deplin decât o "insulă a libertăţii" dintr-un arhipelag socialist?...


Havana. Hotelul "Nacional".

27.01.1983

Formalităţile vamale din aeroport se dovedesc a fi pure formalităţi. Completăm formulare şi declaraţii pe care nu le citeşte nimeni, şi se pun ştampile în paşapoartele în care nu priveşte nimeni nici măcar fotografiile. O vameşă destul de smolită şi peste măsură de plinuţă ne ia de câte o aripă şi ne depune în faţa a doi bărbaţi cu mutre foarte importante. Sunt - reprezentantul UNEAC-ului şi traducătorul-însoţitor permanent Enrique. UNEAC-ul nu găseşte de cuviinţă (sau n-are încuviinţarea!) să se prezinte. Ciceronele e un băiat slăbuţ, cu suficientă moştenire africană în aspect şi cu o rusă destul de aproximativă, deşi a făcut la Moscova Filologia...

Drumul spre oraş e un adevărat tunel verde, rar unde licăreşte vreun geam sau se zăreşte vreun perete, gardurile sunt înecate în vegetaţie şi, spre marea mea surprindere, pe sub toate descopăr florile rare din ghiveciurile de acasă, adeseori capete de gâlceavă în familie, aici însă în calitate de... bălării...

Maşina ce ne transportă spre hotel, fireşte o "Volgă", nu prea are concurenţă pe şosea, se poate respira uşor prin împrejurimi, iar în interiorul ei atmosferă gravă, aproape rigidă. Se tace. Mă simt brusc împins spre melancolie, mai precis mă afund iar în problema care mă frământă din momentul când am aterizat şi N. a declarat trist că o sticlă de vodcă e prea puţin pentru douăzeci şi una ore de zbor. Întorc nedumerirea pe toate feţele şi tot nedumerire rămâne. De unde douăzeci şi una? Adun, scad, împart, extrag rădăcini şi reduc la absurd: nu pot strânge mai mult de nouăsprezece ore. Admit că sunt extrem de slab la matematică. Recunosc chiar că într-a cincea de liceu am şi rămas repetent din cauza ei şi dacă n-avea tata, Dumnezeu să-l odihnească, pile pe la ministerul de resort, cine mai ştie cum mi se aşternea soarta! Deşi nu cunosc nici azi tabla înmulţirii, n-a fost nici o situaţie în care să mă întorc de la piaţă, de care nevastă-mea are oroare, cu bani lipsă! Şi nu cred că mă pot înşela când adun diferenţa de fus orar, care e şapte, cu cele douăsprezece dintre plecare şi sosire şi capăt mereu nouăsprezece. De unde dară douăzeci şi una? Mă tem ca aceste socoteli să nu degenereze în obsesie şi să-mi otrăvească sejurul...

Ori poate totuşi Bermudele?...

Hotelul "Nacional" se află în preajma ambasadei SUA, a fost construit de americani pe la începutul secolului şi lasă impresia că va mai traversa vreo două veacuri. Camerele, mai precis apartamentele, sunt exagerat de curate şi îngrijite ("ca pe vremea lui Batista", cum a încercat să ne provoace recepţionera!), totul solid, durabil, pentru "long time", şi, probabil, singurul obiect care a putut fi deşurubat şi şterpelit a fost doar colacul de pe tronul WC-ului.

Scriu toate acestea seara, la un birou de lemn roşu, în camera de oaspeţi cu încă o masă nesfârşit de lungă şi douăsprezece scaune în jurul ei - a lui N. are doăzeci şi patru, dar el e şeful delegaţiei! În faţă, de la fereastra uriaşă în montură de inox se vede ca în palmă Golful Mexic cum îşi leapădă leneş valurile uriaşe pe recifurile de la picioarele parapetului din granit roz, la fiece şapte secunde mă loveşte în ochi lumina farului cu sclipiri de pe celălalt mal al şenalului ce duce în port; crenelurile fortului Moro străjuiesc acest şenal şi par, pe fundalul unui cer violet, dinţii unui uriaş fierăstrău. După vreo trei ore de timide plimbări solo prin curtea hotelului simt în stomac o sfârşeală înduioşătoare; nu ne-a hrănit nimeni toată ziulica. Vizita noastră începe, oficial, abia de mâine.

S-or fi gândit oare dobitocii de la comisia de relaţii a US la diferenţa de fus orar? Puţin probabil...


Hotelul "Nacional"

28. I. Seara.

Şi dacă e totuşi diferenţa de fus orar, cum de-am fost întâmpinaţi?

Cred că vecinătatea Bermudelor îşi spune cuvântul...

Poate că prea mi-am luat vânt cu scrisul.

Trebuie să ţin cont şi de sora talentului.

Coborâm în hol la opt. Enrique pretinde că ne aşteaptă de la şapte. Fixăm pentru viitor această oră.

Facem cunoştinţă cu şoferul maşinii ce ne va sta în permanenţă la dispoziţie. Se numeşte Juan, un tip mereu zâmbăreţ şi destul de degajat.

Coborâm toţi la subsol, unde ne aşteaptă masa suedeză.

Mâncăm pe cinste, cu excepţia lui N. care ciupeşte câte ceva şi pleacă fără nici o vorbă. Îl regăsim în hol.

Programul de azi - vizităm Havana din maşină.

Prima impresie: un oraş al milionarilor. Totul ridicat solid, chiar dacă pe alocuri fară gust. Casele-cetăţi, grădinile-parcuri. Grilaje sofisticate, multe trotuare pavate cu dale de marmură, carosabilul atât de trainic, că nu-l pot sparge nici camioanele şi turismele fără uşi, ruginite, posibil şi fără cauciucuri, prin comparaţie cu care "moskviciurile" par maşini adevărate. Case cu mai multe nivele doar în cartierul rezidenţial: hoteluri, bănci, oficii rămase de la americani.

A doua impresie: totală delăsare. Străzile curate, dar casele n-au mai vazut de mult tencuitorii şi zugravii...

Deşi nu există clădire fără un parc mai mic sau mai impresionant în jur, e totuşi o întreprindere falimentară să încerci a cunoaşte o aşezare din automobil. O plimbare pe jos ar permite să descoperi că nu există două case la fel, chiar dacă din fuga maşinii seamănă; în fiecare faţadă, în fiecare grilaj se simt arta, căutarea, ambiţia de a veni cu ceva nou, chiar dacă descoperi şi destul prost-gust. Rugămintea mea însă de a renunţa pentru vreo oră-două la mişcarea motorizată se izbeşte de riposta categorică a lui Enrique: "Nu se poate, nu e prevăzut de program." "Şi când o să avem şi noi în mână programul?" - "Mâine."

Totuşi câteva opriri, pentru a ne dezmorţi membrele, facem.

La început a fost ceva vag-supărător, dar nelămurit. La a doua oprire - mai distinct şi oarecum jenant. Şi doar la următoarele - sigur: oraşul, peste tot, în orice colţişor, miroase a, scuzaţi, urină! Şi miroase serios de tot!

După masa, luată iarăşi în patru, continuăm excursia, doar în trei. N. acuză o indispoziţie - e vorba, zice el, de aclimatizare. Şi rămâne la hotel. De altfel a fost absent şi toată dimineaţa, n-a pus o singură întrebare, de vreo două ori nici n-a coborât pentru dezmorţire. Ciudat comportament...

Îmi iau inima în dinţi şi lângă un ficus(?) uriaş cu mii de rădăcini aeriene, pe fondul căruia încerc să mă imortalizez, îl întreb direct pe Enrique ce e cu mirosul ăsta îngrozitor. Lipsa de canalizare, vreun iz specific vegetaţiei tropicale? Ciceronele se codeşte un pic: "Nu ştiu. Eu nu simt." Juan întreabă ca de obicei despre ce e vorba. Enrique îi spune. Juan mă priveşte râzând, dar i se adresează tot lui: "De ce nu-i spui omului că pe vremuri într-o casă cu 17 camere locuia o familie, iar acum 17?" Enrique strânge din umeri şi tace. Dar îl înţeleg pe şofer neaşteptat de uşor: spre deosebire de restul spaniolilor din lume are vorba rară şi dicţia îngrijită. Ş-apoi, dacă pricepi două-trei cuvinte... Practica apartamentelor "la comun" nu e o descoperire cubaneză... (Au mai fost şi alte revoluţii: vezi Ilf şi Petrov.)

Ne întoarcem la cină. N. nu este în camera lui şi nici de găsit aiurea. După cină coborâm în barul hotelului la propunerea lui Juan. Enrique nu bea. Luăm câte un "mogito" cu Juan, şoferul... La o măsuţă distanţă de noi, N. şi un negru de dimensiuni impunătoare îşi toarnă dintr-o sticlă de rom. Negrul vorbeşte ceva foarte aprins, N. îl ascultă absent. Face impresia să nu ne fi văzut. Nu ne ia în seamă nici când plecăm.

Adormind în patul imens (mai degrabă conceput pentru sex în grup - 12 persoane!), sub o dună de puf ca la nemţi, încep să mă gândesc la misiunea specială şi secretă a lui N...

Golful Mexic foşneşte ca trestia în Deltă, pe vânt...


Hotelul "Nacional".

29.I. Seara.

La şapte sunt în hol. N. era deja acolo. Ca de obicei tăcut, nici urmă de jenă pentru ieri. Nici gând de vreo explicaţie. Mă întreabă doar cum am dormit. De la sine înţeles că bine.

Enrique şi Juan apar la opt şi ceva. Enrique se interesează şi el cum am dormit. Nici vorbă de scuze.

La dejun aflăm programul zilei. "Şi cel general?"- îndrăznesc eu. "Mâine".

Vizităm Grădina Zoologică şi Vivariul. Impresia - colosală. Încep să înţeleg de ce a treia zi de sejur nu am cunoscut încă pe nimeni dintre cei care ne-au invitat: cine ar putea să nu-ţi pară drăguţ după crocodilii uriaşi şi sângeroşii rechini ai acestor stabilimente?

Dar cea mai grozavă impresie o produc vizitatorii: copiii. Sunt mii, zeci de mii. Peste tot, pe sub toate tufişurile, în cuştile maimuţelor aborigene, pe carapacele uriaşelor broaşte ţestoase, la tot pasul trebuie să ai grijă ca nu cumva să calci unul. Nu ţipă nimeni la ei, nu-i trage nimeni de mânecă sau de urechi. Simplu şi curăţel îmbrăcaţi, fac un vacarm, că răgetele leilor îţi ajung la auz ca nişte jalnice chiţcăituri.

Oricare ar fi părerile cu care voi pleca de aici, una va fi dintre cele mai bune: cea cu privire la atitudinea statului faţă de populaţia viitoare. Un adevărat cult al copilului. (că i se inoculează în acest fel o anume ideologie şi un anume soi de patriotism - e altă poveste, dar cunoaştem şi alte metode care urmăresc acelaşi scop...)

După masă avem liber. N. s-a volatilizat, aşa că fac plajă în piscina hotelului. Pare să fie lume aleasă, în special nemţi şi latino-americani cu stare. Chelnerii, cu cele mai apetisante băuturi pe platouri lucitoare, roiesc printre şezlonguri. Slipul meu pestriţ şi, poate, mai ales mutra plictisită pe care o abordează orice provincial nimerit într-o societate selectă îi face probabil să mă ia de american şi de vreo câteva ori îmi oferă diverse servicii. Îi refuz tipic americăneşte. (Un cetăţean sovietic nu circulă prin lume ca să-şi stropească demnitatea cu martini-urile lor la gheaţă, mai ales că trebuie să le plăteşti cu valută-forte...)

Cinez singur. N. nu e de găsit.

(E încă lumină. La picioarele fortului Moro, de cealaltă parte a canalului de acces în port - se vede bine de la geamu­rile mele -, un teren imens, nisipos, înconjurat cu două rânduri de sârmă ghimpată. Cele patru platforme înalte, cu acoperişuri de metal şi soldaţi înarmaţi, cele câteva zeci de cetăţeni în robe albastre, umblând brambura în interiorul terenului, cât şi barăcile din tablă de aluminiu gofrat lipite de zidul exterior al fortului nu lasă nici o îndoială în privinţa denumirii şi destinaţiei aşezării. Şi chiar în faţa cartierului rezidenţial, la vederea oricui? Sau, vorba ceea, priviţi-ne, nu ascundem nimic! Suntem prea tari să tăinuim că avem şi centre de detenţie... Cam sărăcuţe, ce-i drept...)

O plimbare în curtea hotelului înainte de somn.

Pe unul din imensele tunuri de coastă de-asupra Avenidei Maceo, cu care se mărgineşte curtea, N. şi un mulatru pirpiriu şi foarte şifonat beau direct dintr-o sticlă de coniac. Trec pe lângă ei atât de aproape, încât citesc eticheta: coniacul e armenesc.

N. se preface că sau într-adevăr nu mă vede.

Încep să reflectez serios asupra dificilei misiuni care i s-a încredinţat...

Adorm cu greu: }ânţarii tropicelor nu sunt mai puţin mizantropi decât cei din patrie...


Hotelul "Nacional".

30.I. Noaptea.

Enrique şi Juan apar, ca de obicei, pe la vreo nouă. Urcă din subsol, de la masă. O dată ce noi îi aşteptăm de pe la şapte înseamnă că au mâncat cel puţin două ore! Nici o scuză. Acceptă să mai ia odată masa, cu noi, şi nu lasă defel impresia că nu ar fi flămânzi...

Programul de azi - mergem la plaja Santa Maria. Cel general - mâine. Când ne întâlnim cu ceva oficiali? Mâine...

Santa Maria e la vreo treizeci de kilometri de capitală. Şoseaua îngustă, peticită, dar în sfârşit mai poţi vedea şi câte ceva din ceea ce înseamnă pământ cubanez. Pâlcuri de cocotieri, ici-colo, în mândră singurătate, cei mai înalţi şi mai frumoşi copaci ai insulei - palma real, plantaţii de mango, de portocali şi lămâi, bananieri şi însemnate terenuri ce par a fi lăsate în paragină. La întrebarea: cam în ce anotimp se află agricultura insulară?, Enrique are răspunsul promt: nu ştiu... Juan, un tip mai apropiat cumva de realitate, crede că lucrările agricole abia trebuie să înceapă. În orice caz safra - recoltarea trestiei de zahăr - a luat sfârşit. Probabil...

Plaja, cândva căutată mai ales de americanii cu mijloace modeste, păstrează destul din bunul-gust de altădată, oricum, interminabila fâşie de nisip argintiu numără cu sutele de coloniuţe de nemţi federali, probabil nici aceştia dintre cei prea avuţi, dar, comparativ cu puţinii turişti sovietici...

Chelneri în fracuri, cu plastroane impecabile şi papioane severe mişună, desculţi, ca termitele printre leneşele leşuri ale burgherilor cu mărci, evitând aproape ostentativ micile şi rarele insuliţe rublifere... Suum cuique!

Oceanul, cam de vreo două ori mai sărat decât natala mea Black Sea şi de vreo trei ori mai transparent, numără 23-25 de grade Celsius, aerul şi el cam treizeci, fapt care nu-i împiedică pe însoţitorii noştri să stea îmbrăcaţi şi să tremure. Dacă o să le-o spun, n-o să mă creadă nimeni nici la Yalta!

Cineva a zărit în larg triunghiul negru al unui rechin şi se grăbeşte să comunice descoperirea cât îl ţin bojocii. Bine-hrăniţii burgheri sar din apă ca pinguinii pe banchiză. Nu mă las pradă panicii generale: continuu să stau calm pe nisip...

N. a intrat în apă o singură dată şi doar până la glezne, în schimb şi-a vizitat de câteva ori sacoşa din maşina parcată în apropiere.

În drum spre masa suedeză (Doamne, ce mai minune ai lăsat pe păcătosul tău pământ: papaya!) - descopăr rezolvarea a două enigme care mă tot frământau. Prima - interminabilele claxoane ale lui Juan, deşi circulaţia în Havana n-o depăşeşte în intensitate pe cea dintr-un centru raional de la noi. Juan salută pur şi simplu proeminenţele dorsale ale femeilor de pe trotuare, iar durata semnalului e în raport direct cu gradul de entuziasm al bietului nostru... era să-i zic maniac. Dar după vacarmul produs de sirenele automobilelor, cât şi după gâturile întoarse ale celor vizate şi zâmbetul lor de răspuns, cred că am de a face cu un obicei al pământului şi renunţ la calificativul eronat. Cu tot riscul de a părea un pic obscen, voi nota că nu am văzut nicăieri în lume atâ­tea funduri uriaşe la suta de locuitoare, dar nici femei să le poarte cu atâta graţie...

Şi a doua - cred că am descoperit motivul comportamentului lui N., respectiv - esenţa misiunii. Dar nu mă grăbesc să fiu sigur sută la sută. Mai am nevoie de probe.

(Seara, rămas singur, ca de obicei, cobor la barul hotelului. La tejghea mă întreabă, prietenos, vecinul, un metis sau mulatru, cine să-i mai ştie! - "Neamţ?" Spaniola mea pare să nu-l satisfacă şi după o scurtă trecere în revistă a limbilor de mare circulaţie ne oprim la franceză: o vorbeşte aproape binişor. "Păi dacă nu eşti neamţ..." "Sunt, zic mândru, din Republica Moldova." Mă întrerupe: "sovietică, socialistă... Rus!"

"Nu, zic, moldovean!" Ridică din umeri: "C'est la meme chose..." Şi se întoarce cu spatele.)

Farul cu clipiri care m-a entuziasmat grozav la sosire începe să devină plicticos: nu-i cine ştie ce pleaşcă să fii împuşcat în ochi cu lumină la fiecare şapte secunde. Începi să te gândeşti la numărătoare...


Hotelul "Nacional".

31.I. Noaptea.

Ura! Primul caz de "mâine" s-a dovedit a fi cu acoperire: evenimentul atât de mult aşteptat că nu mai dădea nici urmă de semn să se producă a avut, în sfârşit, loc: am fost chemaţi la UNEAC. O să descifrez ca să nu mă încurc mai târziu: "Uniunea scriitorilor şi oamenilor de cultură din Cuba", un fel de toate uniunile noastre de creaţie adunate sub un acoperiş.

Făcându-ne somaţia, însoţitorii noştri aveau nişte mutre peste poate de importante, ceea ce m-a obligat să aştept o ceremonie pe măsura prezentării scrisorilor de acreditare şi să-mi pun urgent cravata. N. pare a fi un democrat convins şi n-a reacţionat nicicum la propunerea să mă imite.

Sediul UNEAC-ului, în centru, s-a dovedit a fi o vilă cu însemnele fostului proprietar pe frontispiciul rococo, stil foarte îndrăgit de, presupun!, petroliştii din Texas, cu o curte micuţă, ticsită de găinuşe decorative, întru protecţia cărora vizitatorii sunt invitaţi să tragă neapărat portiţa la intrare.

Frumos, înduioşător chiar, cu micul inconvenient că urcând scările celor trei nivele şi străbătând coridoarele eşti nevoit să alegi pe parchet micile insuliţe neviciate de guano, ba să ai grijă şi de măruntele obrăznicături care ţi se bagă insistent sub tălpi.

Ne primeşte Manuel Cofino, vicepreşedintele al n-am înţeles cărei secţii, probabil proză, ne zâmbeste plictisit şi după un scurt schimb de banalităţi ne citeşte solemn programul vizitei. Cofino e primul cubanez pe care-l văd cu sacou. A fost publicat şi la noi, ceva pentru copii, despre greutăţile muncii de revoluţionar.

Programul e îngrozitor: vreo cinci întâlniri cu redactorii-şefi ai unor reviste, toate în capitală, şi, asta mai merge, o călătorie cu maşina de-a curmezişul insulei, cu şedere de două zile în oraşul Sancti Spiritus. Restul - timp liber, să-l folosim ad-libitum. Cam puţin pentru cele trei săptămâni care ne mai rămân...

La rugămintea mea ni se promite şi o vizită într-o gospodărie agricolă. La Universitate se învaţă, oamenii n-au timp de întâlniri, aşijderea la licee. N., care n-a scos nici o vorbă în toată jumătatea de oră ce ni s-a acordat, cere, nu ştiu de ce bâlbâit, să i se organizeze o şezătoare la o şcoală primară, şi să i se comunice câteva adrese unde ar putea găsi... bere. Cofino face o mutră lungă, apoi zâmbeşte vesel, scrie ceva pe un petic de hârtie şi i-l întinde. N. bagă după câteva încercări biletul în buzunarul pantalonului şi se îndreaptă spre ieşire. Cofino profită de ocazie ca să-şi exprime deosebita satisfacţie pentru onoarea ce-am acordat-o Cubei şi lui personal cu vizita noastră şi mă împinge uşurel pe urma lui N.

(Îl ajungem la maşină, îi tot împinge ţidula lui Juan, care nu poate pricepe nimic, înteleg eu ce vrea şi îl rog pe Enrique să ne ducă la una din adresele indicate în lista lui Cofino. E un bar chiar lângă hotel, N. bea una după alta trei halbe de porter, se îndreaptă spre automobil cu pas neaşteptat de sigur, dar pe banchetă cade retezat. La scara hotelului îl extragem cu greu din vehicul, toţi trei, spre hazul nespus al nemţilor şi altor gură-cască. Mersul pe coridoare a fost un adevărat supliciu. Îl trântim în pat cu hainele pe el, e o masă inertă devenită brusc extrem de grea. De sub pat cată gâturile câtorva sticle goale. Mă jenez să privesc în ochii însoţitorilor, dar băieţii nu comentează în nici un fel. Ziua pare compromisă. Ne dăm întâlnire pentru "mańana".

Mă mir că n-am înţeles de la bun început despre ce e vorba, că N. intra treptat în ceea ce ruşii numesc "zapoi", expresie fără echivalent în vreo limbă modernă, stare ce presupune o totală ignorare a oricăror evenimente, inclusiv apocalipsa sau apelul de seară în armată, şi că berea ar fi fost ultima picătură de care N. avea nevoie pentru a-şi definitiva statutul...

Pe la trei mă găseşte (întâmplător, tocmai mă pregăteam de-o promenadă) Enrique şi mă anunţă cu glas tragic că suntem invitaţi, prin UNEAC, la ambasadă...

Prepararea lui N. a durat vreo două ceasuri, dar în cele din urmă îl avem în picioare, cu ochii cam tulburii, dar deschişi, şi, fenomenal! - păşind sigur. Singura hibă (sau poate noroc?) e că nu scoate o vorbă.

Vizităm ambasada, la chemarea ei! - e după orele de program, ar fi trebuit să ne înregistrăm încă din primele trei zile, dar, treacă, aşa sunt oamenii de creaţie, nu prea ordonaţi. Doi băieţi destul de veseli de la serviciul consular ne-au citit şi înregistrat paşapoartele şi ne-au lăsat în plata Domnului, grăbiţi şi ei să mai prindă ceva din restul acestei binecuvântate zile tropicale...

De la geam îl văd pe N. şezând pe unul din tunurile din curtea hotelului. Aveam timp şi chef să-i citesc ceva din operă, dar n-a luat cu el nici o carte...


Hotelul "Nacional".

1.II. După miezul nopţii.

Zi grea. De dimineaţă schimbăm cecurile la banca de stat, zâmbetele cu care suntem întâmpinaţi dispar după lectura hârtiilor noastre: ah, ruble!... O dată cu foarte simpaticii şi uşureii pesos ni se înmânează câte un formular, pe care orice magazine ce ne-ar vinde şi o cutie de chibrituri trebuie să noteze denumirea mărfii, data tranzacţiei, numele gestionarului, câte ceva din datele lui biografice, semnătura şi peste toate astea ştampila rotundă a unităţii comerciale. (Într-adevăr, vorba lui Lenin: socialismul înseamnă evidenţă... Ce e drept, la plecare, pe aeroport, nu ne-a mai cerut nimeni formularele. De unde, probabil, şi calitatea socialismului cubanez.) N. iscăleşte cecurile chinuit, de parcă ar fi terminat abia de două zile cursurile de alfabetizare.

Mergem la magazinul diplomatic. Sunt admişi înăuntru numai proprietarii de formulare, Enrique şi Juan rămân în stradă. (De altfel, peste cinci minute apar şi ei. La întrebarea mea - cum? Enrique zâmbeşte enigmatic, spre deosebire de Juan, care ne arată discret semnul internaţional al numărării banilor: şi revoluţiile se cumpără...)

Magazinul e uriaş, garnisit astfel ca până şi nemţii să se poată simţi ca acasă. Nu însă şi noi: cu excepţia câtorva boarfe de sintetică, a pălăriilor din fibre de cocotier şi a băuturilor alcoolice - toată bogăţia de pe poliţe se oferă doritorilor contra valutei forte... N. ia calea direct spre raionul îmbuteliat. Pune în coş vreo zece sticle de coniac şi cam tot atâtea de holerca din trestie de zahăr. Mă interesez dacă e milionar. Nu-mi poate răspunde, dar îmi arată cu degetul etichetele mărunte, greu lizibile de pe sticle: Dumnezeule! Coniac armenesc de zece ani la preţul celei mai ieftine jumătăţi de vodcă de-acasă! Nu resist nici eu tentaţiei: oricum mai îneci amarul necumpărării unui casetofon sau unor blugi valutari...

La orele 12 suntem aşteptaţi la oficiosul - lunar - al scriitorilor, "La nueva gaseta." Ne primeşte Luis Marre, secretarul de redacţie. Poet. Directorul, vestitul Nicolas Guillen, ne roagă să-l scuzăm că nu ne întâlneşte personal, se simte cam rău, de altfel n-a mai dat pe la redacţie de vreo doi ani.

Colectivul redacţiei numără trei oameni cu directorul cu tot, periodicul apare pe 24 de pagini, poeţii se publică câte unul pe număr cu maximum trei poezii, prozatorii cel mult o dată pe an, criticii idem (opinii contrare liniei oficiale nu sunt: "revoluţia nu poate avea în opoziţie decât contrarevoluţia, iar aceasta trebuie nimicită!").