Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
În luptă cu atotputernicii de Barbu Cioculescu


A te feri din faţa unei primejdii şi grave şi iminente este desigur uman, a încheia rămăşag că vei triumfa asupra celui ce nu poate fi învins pare a fi o nebunie, de sfruntată sfidare, când nu semnul unei voinţe de fier, cu toată nădejdea pusă în Providenţă, dar şi cu stăpânirea ştiinţei de a se autoapăra. Pe modelul înfruntării dintre David şi Goliat, al conflictului cu forţa gregară, operând în dispreţul spiritului, dar cu recurs la erzaţurile acestuia. A te afla într-o situaţie fără ieşire este, tot astfel, străvechea temă a povestitorului contând pe crescânda emoţie pe care o provoacă înfundarea pe rând a tuturor cărărilor eroului său, hărţuit şi strâns în ghearele timpului. Pentru că, analitic sau de acţiune, genul romanesc posedă un număr restrâns de mari teme, din momentul în care Cervantes îl trimitea în lume pe Don Quichotte.
Altcum, beneficiul dezlegării în ultim moment a iţelor, chiar în cel mai sofisticat roman, ba de asemeni, celui "deschis", lipseşte natural domeniului memorialistic, avansând pe un teren plan. Probabil că acesta a fost motivul, dacă nu doar unul dintre ele, din care dl Nicolae Stroescu-Stînişoară a ales forma romanescă în Vremea încercuirii, pentru a povesti cei doisprezece ani cât s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu redutabila Securitate română, ce-l căuta spre întemniţare pentru una din acele lungi perioade de timp în a căror aplicare se specializase justiţia - şi ea tot română. Dispunând de mijloace nelimitate, instruită la cea mai înaltă şcoală a terorii KGB-ul, pretutindeni prezentă într-o societate ce nu mai avea nici o cale de a i se opune, Securitatea îşi făcea de cap, contând pe reflexul de infailibilitate pe care îl indusese în lumea oraşelor şi satelor. O modalitate în plus de a-şi îngădui toate ororile. A-i contesta atotputernicia însemna a-i anula ani de "muncă", punându-i sub semnul întrebării legitimitatea - ca forţă irezistibilă, reprezentând absolutul. Însemna să o negi în efigie, să o sabotezi, îngenunchind-o pe propriul teren, să o sfidezi, de unde vitrega soartă rezervată celor ce i se sustrăgeau, procedimentele de maximă desfăşurare în capturarea victimelor. Alte instituţii i se constituiau în anexe, miliţia, bunăoară, putea intra oricând în oricare casă, cerând cartea de imobil. Simplul fapt de a nu fi în ceea ce se numea câmpul muncii o mai lungă perioadă, de luni nu de ani, făcea din oricare cetăţean un infractor, iar legea era la fel de aspră cu cei ce-l favorizau pe infractor, pe fugar, pe urmărit.
Ca să nu mai vorbim de faptul că existau categorii de inşi ce se ocupau anume cu turnătoria. Lupta de clasă era în toi, nefericiţii căzuţi în masa celor neagreaţi de regim se considerau salvaţi când ocupau cel mai mărunt post, ce-i îndrituia a fi toleraţi în societate. Dacă, aşa cum spunea Talleyrand, aceia care nu au trăit în poleitul veac al XVIII-lea nu au cunoscut dulceaţa vieţii, tot aşa, cei care nu au trăit sub comunism şi mai cu seamă în anii săi de înscăunare, nu au cunoscut umilinţa de a trăi în sclavie, de a accepta, ca element de supravieţuire, scindarea morală la o scară generală înfricoşătoare. Dar şi cu un însemnat număr de excepţii.
Un mare contingent de lucrări memorialistice ne procură mărturii asupra epocii, mai cu seamă din detenţie. Vremea încercuirii în modalitate romanescă, narează, în primul tom, lungul drum către libertate al unui tânăr căutat de Securitate, spre a fi arestat/ judecat pentru complot (termen de cea mai largă cuprindere în legislaţia comunistă) şi care se sustrage sistematic, timp de doisprezece ani capturării, într-o încercuire ce nu putea fi străpunsă. Anvergura celor doi competitori era foarte diferită şi pe aceasta anume s-a bazat strategia celui vânat, mimând libertatea sub nasul copoilor. Dintr-un scrupul de obiectivare, autorul a preferat nararea la persoana a treia şi dintr-o extremă delicateţe, cu substrat, bănuim, religios, a schimbat numele actanţilor, începând cu cel propriu. Denumindu-se Dinu Rogojină, dl Stroescu-Stînişoară îşi ia ultima distanţă faţă de destin. Cititorului tânăr, modificarea îi poate cel mult naşte suspiciunea şi a unei intruziuni ficţionale, cu toate că lui numele reale ale personajelor nu i-ar fi putut, oricum, spune mare lucru. Ceva mai altfel stau lucrurile cu lectorul vârstnic care, dimpotrivă, se simte cumva frustrat, ca unul ce ar fi putut cunoaşte pe unul sau pe altul din eroii povestirii. Ambelor categorii le rămâne la îndemână să plăsmuiască, în cazul în care străzile în ale căror locuinţe s-a ascuns eroul le sunt familiare - cum ni se întâmplă, de pildă, nouă. Ideea că pe strada dr. Leonte sau Carol Davilla l-am fi putut încrucişa pe Dinu Rogojanu ne dă un straniu sentiment existenţial.
Sursa succesului realizat de erou - la propriu - a fost aceea de a nu căuta o ascunzătoare sigură, ştiind prea bine că Securitatea l-ar fi putut găsi şi în fundul pământului, de a nu sta ascuns, ci de a circula, în limita atât de greu de stabilit, a unui coeficient de siguranţă acceptabil. A câştigat jucând cartea omului de pe stradă ce-şi vede de treburile lui. Cum cei atotputernici vânau simptome, au putut fi înşelaţi. De aceea, într-o primă versiune, romanul purta titlul de Lupta cu atotputernicii! Într-un lanţ nu prea lung, dar mobil, de buni prieteni, ca şi de oameni de inimă ce de-abia îl cunoşteau, ajutat de femeia iubită, Dinu Rogojanu se preumbla prin parcuri, citea în bibliotecile publice, iar dacă i se ivea posibilitatea, lucra cu ziua, înfruntând riscul permanent al unei întâlniri fatale, ca şi pe acela al stupidei întâmplări ce poate zădărnici planurile cele mai elaborate. Mulţumindu-se cu cât de puţin îi oferea o astfel de viaţă, păstrându-şi moralul chiar şi după ce îi devenise clar că speranţa într-o eliberare din afară era vană.
A mima standardele normalităţii, la polul opus celui fugărit şi zidit în vreun pod, a se comporta median, de aşa manieră încât să nu atragă niciodată în chip deosebit atenţia asupra sa devenea, cu trecerea de timp, tot mai greu de înfăptuit, laţul se strângea, posibilităţile se reduceau şi dacă este adevărat că victoria revine celui care rezistă un minut mai mult, Securitatea mai putea aştepta. Totuşi, în 1964, ea a fost aceea care a capitulat! Dând curs acelei reguli de şah, conform căreia jucătorul bun trebuie să aibă în gând câteva mişcări în plus faţă de adversar, evitând a-i furniza acestuia cel mai mic indiciu, eroul a condus jocul - cu sacrificiul acceptat al celor mai frumoşi ani ai vieţii, situaţie care ar fi putut lua, în roman, aspecte de cel mai declarat dramatism. Însă, la cea de a treia persoană, eroul nu-şi exhibă rănile, nu se autocompătimeşte, nu-şi urlă spaimele, ci doar narează împrejurări, cu răceala istoricului. Şi, paradoxal, din acest ton, naraţiunea primeşte un suflu tineresc, romanul o tentă detectivistică, primează aventura, pariul.
Numai punându-te în locul celui ce nu ştia dacă va izbuti să treacă neobservat în tren ori tramvai, sau dacă va petrece noaptea sub un acoperiş sau pe străzi, cuiva care nu se întorcea să vadă cine îi păşeşte în spate, înţelegi de ce rezistenţă nervoasă a trebuit să dispună tânărul Stroescu-Stînişoară. Şi cât a preţuit, în această interminabilă cursă împotriva cronometrului, harul prieteniei, al solidarităţii umane. În deosebita grijă de a nu colora în alb-negru necurmata ciocnire dintre bine şi rău, de a nu crea personaje pur pozitive şi net negative, de a nu răpi nici unui personaj ceea ce este al său, în complexitatea atât a firii omeneşti, cât şi a împrejurărilor, fraza prozatorului se alcătuieşte în larg cuprinzătoare volute, procedând analitic, cu respectul nuanţei şi curajul amănuntului. Aceeaşi celeritate cu care şi-a dejucat urmăritorii prezidează un text dens, probă a unei prodigioase memorii şi trădând un vechi şi avizat condeier.
Acelaşi care, în anii de beznă, ne-a ţinut sus moralul la postul de radio Europa Liberă, nutrindu-ne spiritual.