Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
În numele tatălui de Ioana Pârvulescu




În capitolul Chipul tatălui din volumul al treilea al tetralogiei biblice Iosif si fratii săi, Thomas Mann povesteste scena ispitirii lui Iosif de către femeia lui Putifar, cunoscută din Vechiul Testament (Geneza, 39, 1-20). Episodul biblic consemnează cele cîteva argumente ale refuzului pe care fiul lui Iacob i-l opune nevestei stăpînului său, cînd aceasta îi spune "Culcă-te cu mine!": "Vezi că stăpînul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă si mi-a dat pe mînă tot ce are. El nu este mai mare decît mine în casa aceasta, si nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că esti nevasta lui. Cum as putea eu să fac un rău atît de mare si să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" În versiunea lui Thomas Mann, puterea lui Iosif de a refuza ispita se datorează unui ajutor neasteptat: în clipa în care, în ciuda vorbirii lui iscusite, e gata să cedeze, vede chipul tatălui. Cuvîntul tată este aici stratificat si include ideea de tată biografic, pe cea de stăpîn, de ocrotitor si, nu în ultimul rînd, pe aceea de Tată ceresc, de Dumnezeu. Figura pe care o vede Iosif este complexă si neclară: "trăsăturile lui Iacob se amestecau în acel chip cu trăsăturile părintesti ale lui Putifar, ba, într-o privintă si cu cele ale modestului vechil răposat, Mont-kav, si chipul mai avea, în total si dincolo de aceste asemănări, trăsături mult mai impresionante încă" (trad. de Petru Manoliu). Ca să fie eficientă, interdictia trebuie să aibă două componente: pe de o parte să intimideze, dacă nu chiar să înspăimînte, pe de altă parte să înduioseze, să provoace dragoste si milă. Imaginea, desigur arhetipală, pe care Iosif o foloseste ca scut la momentul potrivit generează în el si frica (de supărarea Tatălui divin) si emotia (datorată mîhnirii pe care i-ar provoca-o lui Iacob). Poate că mai multă fortă are aceasta din urmă căci chipul, destul de abstract initial, seamănă tot mai mult cu Iacob: "Cu ochi părintesti, căprui si strălucitori, cu gingase pungi lacrimale, privea, iscodind îngrijorat, la Iosif". Desi Iosif se afla în Egipt, departe de tatăl său, desi cei doi fuseseră despărtiti brutal si de multă vreme, totusi fiul s-a salvat "prin faptul că spiritul său a proiectat chipul ce-l prevenea". Am evocat episodul din romanul lui Thomas Mann pentru că în el se află aproape toate valorile literare ale imaginii tatălui: mitică si demitizată, puternică si fragilă, înspăimîntată si provocînd spaimă, plină de dragoste si avînd nevoie de dragoste. Pînă si valentele psihanalitice ale relatiei tată-fiu, asa cum apar identificate în literatură de la tragedia lui Oedip încoace, sînt continute în confruntarea mentală a lui Iosif cu Iacob si în fuga lui Iosif de sotia unui om care i-a fost un fel de-al doilea tată.
Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini ale ei, indiferent dacă rolul personajului este principal, ca în Regele Lear si în Père Goriot sau secundar, chiar "fantomatic", ca în Hamlet, indiferent dacă relatia se construieste în mărunta lume a oamenilor, ca în proză si teatru sau pe verticala căutării lui Dumnezeu, ca în poezia mistică. Or, în secolul de literatură română luat ca reper pentru această rubrică (1840-1940) este extrem de greu de găsit o figură memorabilă a tatălui, cel putin în proză, în timp ce, în privinta mamei, lucrurile stau cu totul altfel. Mărturisesc că nu-mi pot explica această absentă, care dă senzatia că, pînă la al doilea război mondial personajele literare se află, la noi, în epoca matriarhatului. Abia în Bietul Ioanide al lui Călinescu (1953) vom avea o ebosă credibilă - estetic vorbind - de conflict părinte-copii, abia în volumul I din Morometii de Marin Preda (1955) vom avea un tată interesant si bine desenat, iar în volumul II al aceluiasi roman (1967) un conflict tată-fiu nuantat si luminat de o nespusă dragoste.

Tată de băiat


În secolul al XIX-lea românesc figurile paterne sînt simple conventii. Exemplul cel mai bun este în Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon. Episodul în care Dinu Păturică îsi alungă propriul tată, construit pe canavaua melodramei, valorifică tot ce are mai conventional literatura de senzatie care umplea foiletoanele gazetelor. Fiecare element al descrierii tatălui e cu adresă si vizează direct sensibilitatea cititorului. E bătrîn, dar de o bătrînete falnică, pe tiparul personajelor de baladă (un soi de Dan sau de Ursan), ceea ce trezeste în cititor evlavia rezervată eroilor. Frăgezimea fetei, albul "ca zăpada" al părului sînt decodate imediat ca fiind semne ale puritătii sufletesti. Ochii plini "de inteligentă si de mîndrie" sînt, în fine, ultimul argument al simpatiei la prima vedere (scena cu pricina este într-adevăr prima în care cititorul se întîlneste direct cu personajul-tată). În secventa imediat următoare, în care bătrînul, îmbrăcat sărăcăcios - copie a lui Goriot - este mai întîi umilit de slugile fiului său pentru ca apoi să se impună în fata lor prin hotărîrea glasului, adaugă acestei simpatii genuine compasiunea si admiratia. În numai o pagină tatăl personajului negativ en titre devine personajul pozitiv en titre, ceea ce face ca subtitlul romanului, Ce naste din pisici soareci mănîncă să fie oarecum nepotrivit. Dar cititorii savurează confruntarea si-i trăiesc emotiile cu implicarea cu care-si trăiau propriile drame familiale.
Cazul celor doi Caragiale - unul din cele în care celebritatea tatălui nu o împiedică si n-o influentează pe cea a fiului - si binecunoscutele tensiuni dintre ei nu lasă decît vagi urme literare. În lumea lui Caragiale-tatăl (cea din Momente si schite) paternitatea nu e în nici un fel remarcată. Dacă mamele "se văd", dar numai în ipostaza lor negativă, de mamite, tatii sînt inexistenti. Mitică si amicii săi lasă grija pentru copii în seama consoartelor, ignorarea fiind varianta fericită; exasperarea fată de copii (urmată eventual de ceea ce nemtii numesc Schadenfreude, bucuria la necazul altuia, vezi Vizită...) este cealaltă posibilitate, orice altă variantă fiind exclusă. Abia în nuvelele naturaliste (Păcat) ideea de paternitate există, dar nu chipul tatălui este cel care contează în asemenea texte. În cazul lui Mateiu Caragiale s-a glosat mult prea mult pe posibilele săgeti la adresa tatălui din Craii de Curtea-Veche. A identifica în portretul lui Pirgu trăsături ale lui I.L. Caragiale este totusi o lectură abuzivă, iar fraza adusă drept argument : "Ce mai 'schite' i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el sPirgu n.m.t să fi auzit dandanale de mahala si de alegeri", frază retorică si ludică arată o opozitie, nu o asemănare. Singurul semn textual care dă de gîndit este refuzul naratorului de a deschide scrisorile de acasă pentru că, recunoscînd scrisul stie că în ele sînt sfaturi si mustrări. Dar aceste scrisori sînt de acasă si atît. Nici un cuvînt din text nu justifică interpretarea, mereu reluată, că ar fi de la tată (de ce nu de la mamă ?- despre familia eului narator nu stim amănunte) si nici un cuvînt nu justifică descoperirea aici a unor proiectii autobiografice.
Eminescu si Creangă, la care tatăl apare episodic, nu dau nici ei un contur hotărîtor personajului, care se manifestă tot ca o pură conventie. La Eminescu una romantică: portretul de pe zid, din Sărmanul Dionis, cu toate metamorfozele lui, Tatăl ca primum movens din poemele cosmogonice, bătrînul crai care-si alungă fiica, din Călin (file din poveste), tatăl din Povestea teiului, care o trimite pe Blanca la mănăstire etc. Ceva mai nuantată este imaginea la Creangă, pentru că lumea sa functionează după reguli bine stabilite, în care bărbatul si tatăl sînt valori în sine, care nu au mai nimic de făcut ca să se impună. De altfel, toată proza lui Creangă este prinsă sub o retea inextricabilă de grade de rudenie pe care numai Dumnezeu le stie, dar din care figura tatălui nu avea cum să lipsească. Totusi nu tatăl din Amintiri e cel mai viu, ci, în mod oarecum neasteptat, tatăl-crai din Harap-Alb, Dănilă Prepeleac cel năpădit de copii si de griji sau tatăl care-si ia "copil de suflet" în Povestea porcului. De remarcat că singura relatie tată-fiu în care există o urmă de dragoste din partea tatălui este cea din ultimul caz, desi fiul este cules de pe drumuri si are înfătisarea stiută. Chiar atunci cînd acesta îi pricinuieste necazuri, tatăl îl disculpă, acuzînd în locul lui femeia, metodă masculină destul de frecventă în opera lui Creangă: "Încă mai ai gură să-ntrebi ? acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău sec si m-am dus pe coclauri să-ti aduc copil de suflet. Si acum, iaca în ce chichion am intrat!"

Tată de fată


Tatii de fete din literatura română sînt chiar mai conventionali decît cei de băieti. Mai mult supraveghează decît veghează drumul fiicei, pentru ca aceasta să nu iasă din regula impusă de o societate gata să amendeze exceptia. Prin rigiditatea lui binevoitoare, Banul C., din Ciocoii... este cliseul însusi, în varianta bună: tatăl care-i doreste binele fetei. Dar locul pe care îl rezervă literatura noastră tatilor de fete, cel putin în secolul XIX, sînt comediile maritale. Cel mai original este tatăl Maritei din Trei crai de la răsărit, întrucît fata lui adevărată este averea si pe aceasta ar vrea si nu prea s-o mărite. Personajul lui Hasdeu impune prin lipsa oricărei înduiosări paterne si prin avaritia perfectă, aproape admirabilă. Un tată nespus de ciudat, cu un destin si el uimitor se află si în povestea Fata babei si fata mosneagului de Ion Creangă. El îsi alungă pur si simplu fata de-acasă, desi aceasta are toate calitătile imaginabile, inclusiv pe cea a supunerii oarbe (pe care Creangă pare să o socotească o conditie obligatorie în temperamentul feminin). Motivul pentru care o alungă este "ca să nu se mai facă atîta gîlceavă la casa asta, din pricina ta". El socoteste că fata a dus-o destul de bine acasă (unde se stie că era la cheremul babei si al surorii vitrege), dar că străinii "nu ti-or putè răbda cîte ti-am răbdat noi". Toate acestea: alungarea, sfatul de a fi harnică si blajină si mustruluiala, într-un discurs început cu "draga tatei". Finalul, se stie, este că fata s-a întors bogată si i-a dat tatălui ei toate bogătiile strînse. Morala povestilor lui Creangă, socotit, prin prejudecată, autor didactic, este uneori destul de bizară. Căci dacă la nivelul personajelor feminine (fata mosului, baba si fata ei) fiecare a cules cam ce-a semănat (uneori la propriu), mosneagul este răsplătit de fată pentru că a alungat-o fără vină. Nici măcar circumstanta atenuantă a ignorării adevărului n-o are acesta, întrucît "din inimă", aflăm, ar fi avut cîte ceva de zis, dar nu-si asumă riscul de a-si înfrunta nevasta.
Tatăl rămâne, în literatura română, o mare absentă. "Preaiubitul meu tată" - scrie Kafka în Brief an den Vater (Scrisoare tatălui) - "M-ai întrebat de curînd de ce sustin că mi-ar fi frică de tine". Aceasta este si marea întrebare pe care criticul ar trebui s-o pună scriitorilor români: de ce scriu atît de rar "în numele tatălui"... Despre poezia Tatălui, în episodul următor.