Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
În obiectiv, pisica de Gheorghe Grigurcu


Joel Dehasse, autorul unui Ghid practic pentru educarea pisicilor (Ed.Polirom, 2007), ne informează că "există mii de cărţi despre pisici". N-am fi bănuit, dar ne permitem prezumţia că Micul tratat de pisicologie, scornit de gustul şi devoţiunea lui Şerban Foarţă, merită, chiar în acest context, o specială atenţie, întrucît avem a face cu o contribuţie minuţioasă şi totodată sclipitoare în meandrele alcătuirii sale compozit-unitare, cu un profil negreşit personal, sugerîndu-ne un calambur galic, între chat şi chatoyment! Mişcîndu-se de-a lungul şi de-a latul literaturilor, poetul s-a oprit la referinţele pisiceşti cu o duioşie pe care umorul n-o diluează ci o conservă precum o "metodă" de ordin moral. Totul apare proaspăt, ingenuu, îmbiindu-se unor sensibilităţi congenere. Pedanteria onţinută în titlu şi în subtilu (Bucăţi feline în felii strînse la un loc de...) e un prim pas al ludicului, rimînd cu un graţios comportament - cum altminteri? - de pisică. Ilustraţiile semnate de Andrei Gamarţ aduc în nota lor voit vetustă, evocatoare a unor reviste "de familie" de odinioară, acel echivoc oportun al raporturilor noastre cu necuvîntătoarele ce prezintă avantajul unei magnifice intemporalităţi, în faţa căreia nervozităţile efemerului omenesc în secvenţele-i succesive, agitate de-atîtea şi-atîtea pretenţii, n-au încotro: bat în retragere...

Aşadar pisicile. Adorate în Japonia şi-n Egiptul faraonic, arse pe rug laolaltă cu vrăjitoarele în Europa medievală, ele sînt purtătoarele unei enigme sădite în natura lor de miniaturi ale marilor feline. Extraordinara supleţe, capacitatea vizuală uimitoare, simţul social complex sînt comune cu cele ale rudelor lor de mare gabarit, însă asemenea trăsături sînt însoţite de domesticirea la care au acces. Pisicile fac parte din societatea noastră. Adică se îmbie comunicării cu noi, grilelor noastre de apreciere şi nu în ultimul rînd afectivităţii de care sîntem în stare. Devenind "de-a casei", pisica s-a umanizat. Nu însă în felul cîinelui, păstrînd o distanţă, o misterioasă "independenţă" provocatoare, de esenţă feminină. O calinerie ca un balet de atracţie-respingere. Voluntare, capricioase, seducătoare prin perfecţiuni biologice, nu sînt oare pisicile nişte "femei" prin excelenţă ale regnului animal, dacă ne permitem a-l trece prin prisma înţelegerii noastre antropomorfozante? Fără a forţa nota sugerăm astfel o posibilă rădăcină a dragostei bărbaţilor pentru pisici (s-a constatat că femeile sînt deseori mai reticente). Şerban Foarţă produce mostre impresionante. Într-o lapidaritate aforistică, un entuziasm maxim: "Într-un incendiu, - între un Rembrandt şi-o pisică, eu aş salva pisica" (Alberto Giacometti). O mărturie în care lascivitatea felinei e consubstanţiată cu cea a femeii iubite: "Te-aş­­tept, pisica mea, la piept să-mi vii, / retrage-ţi gheara labei tale, / dă-mi voie să m-afund în ochii-ţi vii / şi dragi, de-agată şi metale. // Pe cînd te-alint cu degete de orb, / dă-i voie mîinii,-atît cît cere, / ca, mîngîind electricul tău corp, / să mi se-mbete de plăcere. // Îmi văd în gînd iubita. Ochii săi, / ca şi ai tăi, superbă fiară, / adînci şi duri, împrăştie văpăi, // iar sub mănuşă,-i simţi o gheară, / în timp ce carnea-i smeadă, o simţi cum / emană un mortal parfum" (Charles Baudelaire). Cu o fantezie zglobie pe o tramă mitologizantă: "Mi-ar trebui un bun penel / Pentru a-l zugrăvi pe el, / Pe mîţu-mi plin de duioşie, / De mlădieri, de farmec, - şi e / Vădit că nu am har; dar, cel / Puţin, pot spune că pe-acel / Zeu, Amor, îl întrece-n fel / Şi chip, la chip şi-n gingăşie, / Mîţul meu. // Că nu s-ar mai schimba defel / În Şarpe, Taur, Nor, - cu zel / Rîvnind vreo muritoare vie, / Zevs, care-ar şti să o îmbie / Ca mîţ, luîndu-şi-l model / Pe mîţul meu" (Clément Marot). Expresia unui solitar ce se confesează şăgalnic făpturii pisceşti: "Cu tot caracterul tău de strică-chef, de monoman băiat bătrîn nerăbdător, eşti, cît de cît, gentil, făcu Durtal, pe un ton insinuant, ca să-l flateze; în plus, îţi povestesc de multă vreme ceea ce trec, alţii, sub tăcere; tu eşti canalul de scurgere al sufletului meu, tu, confesorul neatent şi nelipsit de indulgenţă, care aprobă vag, fără surprindere, păcatele sufleteşti mărturisite, cu scopul de-a te uşura de ele, fără să te coste mare lucru! În fond, e chiar raţiunea de-a fi, aceasta, eşti exutoriul spiritual al unuia ca mine, singuratic şi celibatar; e pentru ce te îngrijesc şi te ghiftui toată ziua cu atenţii; ceea ce nu te-mpiedică să fii, ca-n dimineaţa asta, peste măsură de nesuferit!" (J.-K.Huysmans). Şi din nou o învăpăiere a iubirii, decorativă dar şi implicată în rostul existenţial: "Nobil prieten prea-superb / care mă-ngădui lîngă tine, / ai ochi de galben leopard / ce, aurii, surîd şi ard, / fi'ndu-i iubirii înseşi herb / pe fila cea pe care bine- / voieşti a o citi cu mine, / pe cînd mă străjui ca un guard" (Algernon Charles Swinburne).

Nu chiar toţi autorii convocaţi s-au arătat dispuşi a slăvi pisica. Aerul ambiguu al acesteia, jocul său de nuanţe în atitudini, de "ape" precum ale unei suprafeţe mătăsoase, au putut produce impresia de fals, de perfidie, sau e vorba pur şi simplu de o insuficienţă a decodării comportamentului său, pornind dintr-un deficit simpatetic? Sociabilitatea pisicii nu e numai unilaterală, aspirînd a întîlni o recepţie favorabilă. Nu numai felina în chestiune se cuvine a ne "înţelege", a se ataşa de noi, ci şi invers. Iată un catalog al ipoteticelor defecte pisiceşti, debitate pe nerăsuflate: "Pisica e un animal domestic infidel, ţinut în casă numai de nevoie, pentru a avea, într-însul, un potrivnic al altui inamic domestic, şi mai incomod, acesta ultim, şi anevoie de stîrpit; căci nu-i punem, aici, la socoteală pe cei ce, amatori de orice fiare, nu cresc pisici decît ca să se-amuze: uzul nu-i totuna cu abuzul; şi, cu toate că aceste animale, cînd, mai cu seamă,-s încă june, sunt gentile, au, totuşi, o maliţie înnăscută, fiind, din fire, false şi perverse, defecte ce sporesc cu vîrsta, fie şi dacă educaţia le maschează. Jivine categoric hoaţe, ajung, cînd educaţia le e bună, mlădioase şi linguşitoare ca escrocii; sunt tot atît de dibace, de subtile, împart cu ei acelaşi gust de-a face rău, au o aceeaşi aplecare spre micile găinării;ca şi aceştia ştiu să calce în surdină, să tăinuie ceea ce pun la cale, să pîndească bunele prilejuri, să aştepte, să aleagă, să surprindă momentul cînd să facă rău, să se sustragă, mai apoi, pedepsei, s-o ia la sănătoasa şi să se facă nevăzute, pînă, în fine, sunt graţiate" (Georges-Louis Leclerc de Buffon). Unei astfel de acreli, s-o spunem răspicat, filistine, în pofida emitentului său celebru, îi dau replica, din fericire, accente de admiraţie totală, configurînd o mişcătoare imnografie dedicată pisicii. Rareori execrată, aceasta s-a văzut deseori admirată fără limite. Ideea de perfecţiune, inculcată în această admiraţie: "Pisicile nu se simt nicicînd ameninţate, sunt incapabile, congenital, să încorporeze gîndul straniu că cineva poate să aibă aversiune pentru o creatură atît de perfectă ca pisica" (Kathy Young).Ca şi următoarea prosternare: "Dacă ar fi posibilă încrucişarea omului cu pisica, rasa primului s-ar mai ameliora, dar ar degrada-o pe a doua" (Mark Twain). O referinţă la condiţia paradiziacă a pisicilor, somnolente întru primordială candoare: "Puii de pisică se nasc cu ochii-nchişi. Îi deschid după vreo şase zile, aruncă o ocheadă-n jur, îi reînchid, apoi, ca să se reafunde în paradisul vieţii lor fireşti" (Stephen Baker). O accepţie a pisicii ca un duh proteguitor al casei: "Mi-s dragi pisicile pentru că mi-e drag căminul, al cărui suflet invizibil devin, încetul cu încetul, ele" (Jean Cocteau). Situarea animalului în zarea unei retrospective cosmice, chiar dacă uşor romanţioase: "Inaudibil mers, paşi insonori, / Enigmă şi tăcere dimpreună,/ Aduci cu o panteră,-n clar de lună, / Ce se prelinge-n zarea grea de nori. / De parcă porunci-ne-ar Demiurgul, / ne ostenim zadarnic, pe cît cred, / Să dezlegăm străvechiul tău secret, - / Mai vîrstnică eşti, tu, decît amurgul. / Îngădui să te mîngîi, pe cînd arc / Făcîndu-te, electric mi te-ncarc / Pe tine ce cobori dintr-un străev / Şi de aiurea vii: dintr-o virgină/ Pădure, -a cărei taină s-o relev / Nu ştiu, - o, tu, a visului regină" (Jorge Luis Borges).O secvenţă de supracelebrare: "O, mică-mpărăteasă fără-mpărăţie, conquistador fără de patrie, minuscul tigru de salon, nupţială sultană valide a cerului eroticelor streşini, tu reclami vîntul dragostei intempestive, cînd umbli pui pe sol patru picioare delicate, năzuroasă, îndoindu-te de tot ce-i pămîntean, căci totul e prea imund pentru imaculatul tău picior" (Pablo Neruda). Printr-o temperare a expresiei, iubirea pentru pisică dobîndeşte imagini benevolent amuzate, tandre, dar scoţînd gheare (relativ) inofensive aidoma obiectului său. E un stil al "pisicelii", adică al unei seducţii joculare, încă o probă a asocierii funciare pisică-femeie: "Cît a slăbit pisica ta puiandră. / Ea suferă de-o boală, - însă nu / de alta, ci de-aceea-n care tu / încerci un fel de sfîşiere tandră. / N-o simţi bătînd ca inima, necalma / ta inimă, cînd o alinţi cu palma? / În ochii mei, e fără de cusur / ca tine, ghemotocu-acesta sur; doar că iubeşte, - lucru care face / să n-aibă, ca şi tine, pic de pace, / încît cu toţii spun că: ŤE nebună!ť/ cum spun şi despre tine, fată bună" (Umberto Saba). Sau acest ironic răsfăţ onomastic: "Botezul mîţelor nu-i floare la ureche: / O glumă de vacanţă, pur şi simplu, - / N-aveţi decît să credeţi că sunt într-o ureche, / Dar eu vă spun că mîţii-i trebui' un NUME TRIPLU. / Întîiul, pentru uzul familiei, - par egzamplu: / Alonso, Victor, Peter, August, James, / Sau Jonathan, sau George, - mai scurt, mai amplu, / La care, însă, toţi rîvnesc intens" (T.S. Eliot). Sau cu o pasională aură a amintirii: "Cîte pisici, cîte pisici pe lume! / Inumerabile... În izba noastră/ Mirosea a mazăre şi,-anume / Mie,-n geam, o stea-mi bătea, albastră. // Trecutul mi-l aduc aminte vag, / Pe laviţa de lemn cu iz de mintă, / Torcea, în murmur lung, pisoiul drag / Şi mă privea cu ochii galbeni ţintă. / Eram un prunc atunci; cînta bunica / Un cîntec vechi şi molcom, ce mă tem / că n-am să-l mai aud... Pe cînd pisica / Sărea ca un mic tigru pe un ghem.// Bunica astăzi nu mai e; bunicul, / din blana mîţei moale şi fudulă, / Căciulă şi-a făcut. Estimp, nimicul / Se-alese şi de biata lui căciulă" (Serghei Esenin). Încununarea acestui filon al rostirii degajate îl constituie o serie de paradoxuri. O şugubeaţă paralelă între cei doi tradiţionali rivali: "Deosebirea dintre un cîine şi-o pisică? Cel dintîi cugetă într-astfel: ŤEi mă hrănesc, mă protejează, ţin la mine. Pesemne că sunt zeiť. A doua cugetă şi ea: ŤEi mă hrănesc, mă protejează, ţin la mine. Pesemne că sunt zeuť" (Ira Lewis). O propoziţie din sapienţa asiată: "E foarte greu de prins o mîţă neagră într-o cameră întunecoasă, mai cu seamă cînd ea nu-i acolo" (proverb chinezesc). Aceeaşi bonomă tangenţă la absurd: "A-i face baie unei pisici implică forţă, convingere maximă, perseverenţă; şi,-n plus de asta, o pisică. Acest din urmă ingredient e, îndeobşte, cel mai greu de procurat" (Carl Van Vechten). Şi, în fine, un soi de galanterie: "Cînd mă ţin de şotii cu pisica, cine ştie dacă n-o amuz eu pe ea, mai mult decît altminteri" (Montaigne).