Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
În ochii lumii de Simona Vasilache

În 2013 apare la Humanitas, îngrijită de Cătălin Cioabă, o amplă selecţie din mărturiile contemporanilor lui Eminescu despre cel cu care fie s-au intersectat fugitiv, fie au legat prietenii sau l-au cunoscut în împrejurări semnificative.
Cum aflăm din prefaţă, iniţiativa duce mai departe, venind de la un fost student al cursului Ediţia Eminescu, visul lui Petru Creţia, al unui Eminescu restituit pe de-a întregul şi, pe cât se poate, fără abateri. Nu doar în litera operei, cu care era, cât a trăit, de-un scrupul uneori exagerat, ci şi în curgerea vieţii. Pe sub ochii celor care au înregistrat, fragmentar, „varietatea de imagini în care se transcrie o viaţă de om”.
Amintirile – unele foarte cunoscute şi reluate mereu, altele sublimate în episoade cvasi-folclorice, a căror sursă nu se mai citează (precum celebrul „Te salut din inimă, Romă mică!”, evocat de Ion Cotta, seminarist la Blaj, sau calamburul Goethe şi Heine pentru ghete şi haine, din relatarea lui Dimitrie Teleor), destule puţin cunoscute, sunt organizate în cinci părţi: I. Copilăria şi peregrinările tinereţii; II. Anii de maturitate; III. Anii târzii. Boala; IV. Evocări din anul morţii; V. Povestiri, anecdote, imagini. Aşadar, viaţa, moartea şi aura, într-o recompunere a unui personaj romantic, surprins când într-o extremă, când în alta, după cât de versat, de subtil şi de intim era ochiul care-l privea. Ceea ce, spune Cătălin Cioabă, îi frapează şi pe cei mai neatenţi şi neimplicaţi dintre contemporani e firea binevoitoare, veşnica preocupare de-a nu supăra şi zâmbetul nelipsit, dar mereu altul, purtând o taină niciodată dezlegată. Pe care nici mărturiile făcute să curgă aidoma unei vieţi de om nu vin, neapărat, s-o limpezească. Miza lecturii – când savuroasă, când împiedicată în pagini aride, fiindcă nu toţi memorialiştii sunt oameni de condei – nu este, o spune Cătălin Cioabă din capul locului, curiozitatea. Nu aflăm, pus pe cântarul biografiei, mai mult. Însă urma unei vieţi în altele, cu tot jocul apropierii şi al distanţelor, al trecerii de la prietenul de tinereţe la bunul naţional, spune destul despre coerenţa sau dezlânarea lumii. Şi a memoriei.
Deşi amintirile – chiar şi cele mai seci, sau relată- rile scurte, sunt de citit la rând, aşa cum impune convenţia, de Bildungsroman exterior, să spunem, nu-mi pot permite mai mult de o spicuire din fiecare parte a masivului volum. Pentru vârsta cea fericită, cum ar fi zis Creangă, deşi brăzdată de destule neajunsuri trecute, însă, cu voioşie, merg pe mâna lui Stefanelli, care-şi aminteşte o farsă generoasă şi bine găsită. Într-o seară, Eminescu îi pofteşte pe studenţii faliţi la masă, într-un restaurant vienez, îi lasă binişor să aştepte („nu-l aşteptau jidovii pe Mesia aşa de dornic cum îl aşteptam noi plini de frică şi de speranţă pe Eminescu”), apoi apare la ţanc şi le face cinste. A doua zi, pantalonii buni ai lui Stefanelli lipseau. Eminescu îi luase şi-i vânduse, ca să plătească masa. De ce nu şi-i vânduse poetul pe-ai lui? Simplu, fiindcă n-avea două perechi!
Dintre portretele poetului la maturitate, sunt de citit mărturiile lui Slavici, care domină secţiunea, făcând atât destăinuri de atelier literar, cât şi aprecieri de prieten apropiat, destulă vreme sub acelaşi acoperiş, despre Eminescu omul.
Anii târzii – crudă ironie, formula i s-ar fi potrivit, poate, lui Goethe! – sunt de văzut prin ochii lui Vlahuţă, recompunând cu delicateţe („Pentru prima dată poetul îmi dă de gândit”), din gesturi mici şi oboseli mărunte, iminenta cădere.
Secţiunea de Evocări din anul morţii îi reţine doar pe trei contemporani: acelaşi Vlahuţă, Maiorescu şi Caragiale, recapitulând datele unei opere care a făcut epocă şi ale unui destin în care ereditatea, propria nepăsare de cele lumeşti şi nepăsarea altora s-au amestecat fatal. În fine, anecdotele din secţiunea ultimă vorbesc tot despre boală, despre accese tragi-comice, despre prăpastia care începe să se sape în mintea celor mai tineri, elevi de liceu, ca State Dragomir, viitor actor la Iaşi, între imaginea plăsmuită după versuri şi omul încă lor contemporan. Finalul îi aparţine lui Nicolae Zaharia, monograf al lui Eminescu, scriind despre nuanţele zâmbetului poetului. Acela care i-a fermecat şi i-a intrigat pe contemporani.
Imagini explicate ale oamenilor şi ale locurilor printre care şi pe unde a trăit Eminescu, precum şi scurte biografii ale autorilor amintirilor completează volumul, rotunjind un admirabil instrument de istorie literară, la care e de revenit tot atât cât e de revenit la operă. Cu toată fascinaţia şi cu toate controversele, nestinse nici azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara