Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
În pragul mutaţiei de Sorin Lavric


E o experienţă dintre cele mai plăcute ca, deschizînd o carte, să-ţi găseşti în ea presimţirile adeverite. E ca şi cum, spuse de o altă gură, obsesiile care te-au frămîntat le regăseşti într-o formă izbitor de cunoscută. Ba mai mult, constaţi cum ele ating o claritate stranie, un fel de limpezime la care, dacă ai fi încercat singur, probabil n-ai fi ajuns. Şi cum lucrurile de care vorbeşte Baricco sunt grave, nici nu ştii ce s-ar cuveni să simţi mai întîi: admiraţie pentru perspicacitatea autorului sau nelinişte faţă de viitorul care ne aşteaptă.

Descrisă lapidar, ideea lui Baricco este următoarea: omenirea se află în pragul unei mutaţii de proporţii planetare. Căci nu mai este vorba de banale modificări regionale, al căror răsunet s-ar mărgini la hotarele zonei în care au apărut, ci de o metamorfoză afectînd existenţa tuturor. Pe deasupra, modificarea cu pricina nu priveşte ambianţa şi contextul vieţii umane, ci intimitatea ei: ne sunt afectate chiar obişnuinţele mentale, setul de reflexe psihice pe care homo sapiens le-a dobîndit în urma selecţiei biologice. Aşadar, nu ni se schimbă doar clima şi condiţiile de viaţă, dar şi regimul spiritual. Pe scurt, ne îndreptăm spre un modus vivendi în care vechile şi verificatele valori tradiţionale sunt puse sub semnul întrebării.

Regula acestei schimbări sună astfel: valorile de tip intrinsec vor fi înlocuite cu cele de tip extrinsec. Cum formula aceasta nu spune mare lucru, s-o detaliem: tot ceea ce înainte era considerat ca avînd un substrat stabil şi durabil - substanţă, esenţă, fire - lasă acum locul relaţiei. Din acest moment, nu mai avem de-a face cu realităţi de sine stătătoare, ci doar cu verigi într-un uriaş lanţ al comunicării globale. Nimic nu mai stă în picioare în chip autonom, ci totul se leagă într-o reţea a circulaţiei universale. Pînă şi noţiunea de identitate a omului se reduce la numărul de relaţii în care el intră. A fi înseamnă a intra în relaţie. În acest fel, valoarea unui om nu mai stă în pretinsele lui calităţi intrinseci, ci în numărul de relaţii pe care le întreţine cu exteriorul. Cuvinte precum "inerent", "imanent", "intim" şi "constitutiv" vor deveni metafore găunoase. Ele vor fi substituite de termeni ca "tranzitoriu", "intermediar" şi "pasager". Iar deasupra tuturor, ca un nou şi dominator zeu semantic, va trona cuvîntul link: ceva există numai în măsura în care de la el şi înspre el pleacă şi vin cît mai multe linkuri.

Se naşte astfel o viermuială globală a cărei însuşire de bază stă în circulaţie: circulaţia informaţiilor, a mărfurilor, a banilor sau a oamenilor. Totul e circulaţie. Numai că circulaţia înseamnă circularite, adică cerc: învîrtire într-un carusel al cărui principiu de existenţă este mişcarea, dar o mişcare rapidă, dintr-un loc în altul, o mişcare care, treptat, goleşte realitatea de conţinut. Într-o asemenea vîrtelniţă, profunzimea este înlocuită cu superficialitatea, expresia cu informaţia, dialogul cu comunicarea, iar adîncimea de reflexie cu viteza de reacţie. Tot ce are legătură cu starea, cu zăbovirea, cu contemplaţia şi concentrarea dispar spre a face loc repeziciunii, alunecării, acţiunii şi atenţiei distributive. Să stai e totuna cu a muri. Să te mişti echivalează cu a trăi, chiar dacă viaţa, în noua sa ipostază, aduce cu o alunecare bezmetică la suprafaţa lucrurilor.

Totul e să fii trimis mai departe, totul e să nu te opreşti. Dacă te opreşti, apare pericolul de a cădea pe gînduri, de a deveni reflexiv, caz în care problemele de conştiinţă sunt inevitabile. Iar noua paradigmă culturală nu rabdă problemele de conştiinţă, tribulaţiile şi frămîntările meditative, adică timpii morţi, intervalele golite de acţiune, pe scurt viaţa în spirit. A fi reflexiv e condiţia sigură a ratării. E ca şi cum întreaga omenire începe să sufere de un sindrom de hiperactivitate ale cărui simptome sunt: neputinţa de a sta locului, de a privi în gol, de a fi meditativ, de a gusta pe îndelete o carte, un vin sau un film artistic; într-un cuvînt, neputinţa de a avea viaţă interioară. Totul trebuie făcut din mers, în fugă şi fără întrerupere. Dacă ai întrerupt goana, te prăbuşeşti în tine, iar acesta e infernul. Asemenea unui schior nautic care se poate păstra pe linia de plutire cîtă vreme viteza de alunecare nu scade sub un anumit prag, omul contemporan trebuie să alerge mereu la suprafaţa lucrurilor. Dacă încearcă să aprofundeze ceva, îşi micşorează viteza de deplasare şi cade.

Ilustrarea cea mai grăitoare a acestui carusel este internetul. O reţea miriapodică în care poţi rătăci la nesfîrşit, dintr-un site în altul, în virtutea unei alunecări perpetue. Scopul acestei alunecări este însuşi actul pe care ea îl reprezintă. Cu alte cuvinte, navigarea pe internet se are pe sine drept unic punct de atracţie, şi asta fiindcă senzaţia alunecării şi a vitezei este experienţa cea mai spectaculoasă pe care omul contemporan o poate avea. E ca şi cum ai intra într-un labirint în care fiecare încăpere te trimite la cît mai multe alte încăperi, într-o goană ce-şi află motivaţia în ea însăşi. Cel mai grav lucru ce ţi se poate întîmpla este să ieşi din labirint. Aşadar, o febrilitate a comunicării în care actul comunicării e mai important decît mesajul comunicat. Schimbarea de semnale contează, nu conţinutul lor. Repeziciunea gesturilor, nu finalitatea lor. Prins într-o astfel de cuşcă digitalică, omul devine o verigă într-un lanţ, o secvenţă dintr-un şir de secvenţe, un nod printre miliardele de noduri ce sunt legate, planetar, prin conexiuni şi mesaje.

Şi totuşi, caruselul e atrăgător tocmai pentru că oferă oamenilor o experienţă inedită. Experienţa aceasta am numit-o deja: alunecarea fără oprire dintr-un loc în altul. Care e sensul acestei alunecări? Plăcerea de a luneca. Cine subestimează voluptatea ţîşnirii la suprafaţa lucrurilor nu poate înţelege noua paradigmă culturală. Aşa cum există plăcerea alunecării pe schiuri, tot aşa există plăcerea navigării pe internet, a zapării programelor de televizor, a răsfoitului ziarelor, a schimbării cravatelor etc. În aparenţă, totul pare frivol, în realitate, plăcerea aceasta surclasează orice altă experienţă hedonistă. În ea găsim o motivaţie suficient de puternică pentru a da naştere unui nou modus vivendi. Baricco numeşte acest nou stil de viaţă "barbarism", în contrast cu acel tipar clasic al tradiţiei umaniste în care valoarea se definea prin ierarhie, profunzime, efort şi stăruinţă. Prin urmare, adepţii acestui nou regim de viaţă sunt "barbarii". "Adepţi" e puţin spus, mai nimerit ar fi să-i numim mutanţi. Nişte specimene a căror minte funcţionează altfel decît a noastră. Pentru ei nu contează decît şirul de secvenţe, circulaţia, alunecarea, viteza şi superficialitatea. Deviza lor este mişcarea, iar crezul lor este experienţa digitalică.

Că asemenea mutanţi există nu e o dramă, drama este că stilul lor l-a molipsit pe al nostru. Ceva din obişnuinţele şi reflexele lor s-a întipărit şi în noi. Încetul cu încetul, începem să semănăm cu ei. Aşa se face că nu mai citim cărţi cu desfătarea cu care o făceam altădată, cum nici intransigenţa noastră în materie de valori nu mai e aceeaşi: suntem mai toleranţi, mai docili, adică mai pregătiţi pentru a ne recunoaşte înfrîngerea.

În acest regim de înfrîngere consimţită, cartea este o victimă sigură. E vorba de carte în sens tradiţional: o experienţă strînsă în coperţile unei naraţiuni închegate, aşadar un univers autonom pe care îl guşti după legi ce-i sunt intrinseci. Genul acesta de cărţi este azi în minoritate. În locul lui a apărut celălat tip de cărţi, cărţile care nu sunt cărţi, ci verigi în marele lanţ de secvenţe ale comunicării. Ceea ce caracterizează o asemenea pseudo-carte e că sistemul ei de referinţă se află mereu în afara ei, caz în care cartea nu mai e deschisă de dragul ei înseşi, ci de dragul unor factori ce-i sunt externi. Aşa se face că oamenii citesc o carte doar fiindcă i-au văzut mai întîi ecranizarea, doar fiindcă le-a plăcut cum arăta la televizor autorul, sau doar fiindcă în carte e vorba de viaţa unui politician. Pe scurt, puzderia de variabile care alcătuiesc contextul cărţii e mai important decît cartea. Cartea nu mai are un text propriu, izolat şi înzestrat cu valoare, ci devine o broşură ale cărei instrucţiuni de întrebuinţare se află altundeva, dar nu în paginile ei. Cartea îşi pierde autarhia, iar noul ei rost este să te trimită repede la altceva. Cînd o carte te sileşte să zăboveşti asupra ei, recitind-o şi studiind-o, ea aparţine celeilalte paradigme. În schimb, noua carte trebuie să fie citită uşor, plăcut şi repede, altminteri timpul destinat lecturii începe să semene cu un timp mort şi plicticos. Lectura se cere a fi făcută cu psihologia clientului de fast food-uri: fără efort şi fără temeri existenţiale.

Oricît ar încerca Baricco să ne convingă că nu trebuie să luăm lucrurile în tragic, nu reuşeşte. Autorul seamănă cu un crainic care, pentru a atenua spaima provocată de o ştire apocaliptică, alege să ne-o spună pe un ton jovial. De aici mina zglobie cu care ne anunţă domnia barbariei. Cum s-ar spune, viitorul e trist, dar să nu intrăm în panică. Paradigma culturală poate să dispară, dar nu e un capăt de lume, căci nu e prima oară în istoria omenirii cînd au loc asemenea schimbări. Şi atunci, de ce să ne lamentăm? Cum să nu ne lamentăm cînd ni se ia aerul în care am crescut şi ni se cere ca, în loc de plămîni, să respirăm prin branhii?

În concluzie, o carte sumbră scrisă pe un ton alert, de parcă Baricco, vorbind despre barbari, se molipseşte de stilul lor. Aşa se face că Barbarii e scrisă în galop, cu scurtimi de frază şi cu schimbări bruşte ale unghiului de vedere. Şi astfel, un caleidoscop de detalii stranii ţi se perindă pe dinainte, întărindu-ţi convingerea că zodia culturii tradiţionale suferă o mutaţie cruntă.