Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
În slujba lui Bacovia de Gheorghe Grigurcu



Aflat sub zodia unor metode care se întrec în a descoperi în operele analizate conexiuni, configuraţii, structuri dintre cele mai surprinzătoare, complexităţi nu o dată fabuloase, precum un fascicol de lumină smulgînd din întuneric priveliştile feerice ale unei peşteri (eventual a lui Aladin!), Constantin Călin ca "monograf" al lui Bacovia preferă a merge pe o cale aşa-zicînd tradiţională. în prefaţa celui de-al doilea tom, voluminos şi acesta, al Dosarului Bacovia, subintitulat O descriere a operei, e mărturisită o atitudine antipedantă, dar totodată mult deosebită de furoarea căutării ineditului şocant (indus, cînd nu poate fi dedus), îndeajuns de răspîndită, atitudine înrudită oarecum cu cea a unui Lucian Raicu (din Calea de acces şi nu numai): "Acest volum e un Bacovia en détail. Ideea care m-a preocupat a fost să aduc mereu nuanţe la nuanţe.(...) Pieptănînd cu piepteni tot mai deşi textele, am descoperit destule lucruri peste care s-a trecut uşor, cu aerul că sînt subînţelese: aluzii obscure, imagini uitate, obsesii încifrate.(...) Sînt liber de orice superstiţie teoretică şi didactică. Am făcut ceea ce am crezut că trebuie să fac: adică să respect Ťregula metodologicăť a Ťdosaruluiť. Am denişat, am descris, am glosat. Cu înaintări şi reveniri, minuţios". E o naturaleţe a mentalităţii şi un ton ce inspiră încredere. Critica eseistului băcăuan nu şovăie a se recunoaşte drept una "simpatetică", străină de apăsarea vreunei prezumţii, convinsă că, prin intermediul ei, pot fi revelate destule lucruri demne de interes şi, negreşit, pot fi atinse corzi esenţiale. Bacovia mai poate fi citit, cu indenegabile utilităţi, ca un autor "vechi" printr-o grilă "veche", adică descifrat filologiceşte, restaurat pas cu pas, cu mijloacele conjugate ale emoţiei justificatoare şi ale intelectului deopotrivă circumspect şi edificator: "Deşi parcurse în toate sensurile, unele din textele sale mai Ťdormť ca să folosesc o vorbă a lui Unamuno. Ele trebuie trezite, interogate, lămurite". Cu oarecare cochetărie, Constantin Călin întoarce ocheanul exegetic, dorind a surprinde nu un creator "rafinat" prin prisme metodologice, ci unul "primitiv, simplu", capabil a-şi înfăţişa prospeţimea primordială unui receptor aşijderea proaspăt, sustras consecinţelor sedimentării unor interpretări mai mult ori mai puţin abuzive, "care pur şi simplu ignoră Ťce-a vrut să spună poetulť sau Ťce înseamnă cutare lucru sau gestť dintr-un vers de-al său". Sub masca "bătrînească", "demodată", se află un tip de sensibilitate pudică şi de concepţie constructivă, disponibile la operaţii într-o gamă verificată.

Surpriza unei asemenea cercetări ce refuză, puţin ostentativ, totuşi, sprijinul oricărei "teorii" la modă (parcă o îngînare a stihului bacovian: "Dar iar rămîne totul o lungă teorie"!) este, să recunoaştem, remarcabilă. Mai întîi se cuvine elogiată ampla operaţie "arheologică", de recompoziţie a contextului din care şi-a tras sevele opera în cauză, în raport cu care s-a cristalizat. Unicatul apodictic al pieselor sale apare documentat prin impresionante lecturi concentrice vizînd o serie de concepte-cheie, de aspecte recurente sau prevăzute cu un halou de varii sugestii. Astfel plecînd de la banalul termen de bal şi de la observaţia că autorul Plumbului e singurul poet mare băştinaş, care scrie despre baluri (Arghezi, Barbu, Blaga n-o fac), e montat un detaliat istoric al... balului. Primul poet român ce recurge la cuvîntul cu pricina ar fi Iancu Văcărescu, următorul fiind Vasile Alecsandri care-l foloseşte ca pretext de consideraţii moraliste, ca şi contemporanii săi Costache Negruzzi şi Alecu Russo. Eminescu pare să fi gustat balurile de la distanţă, în vreme ce Iacob Negruzzi le-a frecventat cu asiduitate. înaintea unor minori precum "poetul cizmar" D. Th. Neculuţă, Mircea Dem. Rădulescu sau Eliza Mustea, mătuşa lui Bacovia, "femeia petrecăreaţă", tangenţi la motivul în cauză, acesta e ilustrat în chip "umoristic" de către Caragiale: "Carnavalul este în putere. Cîţi nu vor rămîne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulţi căsătoriţi să pornească jalbă de despărţenie". La fel procedează Constantin Călin referitor la alte noţiuni la care a apelat Bacovia precum tîrgul, oraşul, mahalaua, cafeneaua, crîşma, pustiul, melancolia, plictiseala, nevroza, visul etc. Nu avem a face cu o investigaţie fastidioasă şi nici cu una care iese din rama subiectului de bază, cum s-ar putea închipui, ci cu o ofensivă informativă în virtutea convingerii că "mai multă informaţie înseamnă mai mult adevăr". O integrare a poetului "în timpul şi spaţiul său", implicînd o măcar difuză "judecată de situare". Demne de a fi solicitate şi în alte circumstanţe" Ťexcursurileť culturale, istorice, lexicologice etc. oferite copios de exegetul bacovian ne duc gîndul la meticuloasele demersuri similare ce se înregistrează în legătură cu Eminescu, de pildă cele ale lui Aug. Z. N. Pop. Peisajul paginilor înţesate de astfel de date este asemenea unei vii cu rod bogat, gemînd de ciorchinii cu boabe dese, umplînd văzduhul de arome dulci şi de vibratilul presentiment al vinului...

Dar mai sesizante, desigur, ne apar propoziţiile în care Constantin Călin se aplică direct creaţiei lui Bacovia. Departe de-a reprezenta, prin renunţarea la aparatul referenţial al metodelor la modă, o cădere în déja vu, în conformismul agasant al clişeului, ele conţin o miză subiacentă a "noutăţii" obţinute pe filiera lecturii curente, a observaţiei mixte, estetic-moraliste, de sorginte sainte-beuviană. E ca şi cum în loc de-a folosi computerul, exegetul s-ar sluji fără complexe de obişnuitul creion. Pulsează în paginile sale o sensibilitate genuină, acea a "simplului cititor", care îşi asumă cu o modestie reală ori jucată (n-are importanţă, deoarece în discursul critic ca şi în cel poetic operează"!) o analiză aşa-zicînd spontană. Voindu-se degrevat, aşa cum am văzut, de "orice superstiţie teoretică şi didactică" (ceea ce nu înseamnă renunţarea la un "bagaj" solid al formaţiei intelectuale, mereu perceptibil), criticul se dorlotează refuzînd schemele habituale: "în cazul că unii dintre cititori le-ar aştepta, ţin să precizez că nu vin cu etichete noi. Răspund unei curiozităţi mai diverse decît aceea de a şti dacă Bacovia e Ťsimbolistť, Ťexpresionistť, Ťpostmodernistť sau altceva". Ironia nu e rareori scoasă din panoplie: "E posibil ca această dragoste copleşitoare să-i fi provocat viitorului poet, pentru a mă exprima în limbajul psihologilor, Ťdiformităţi intelectuale şi afectiveť, pe care, în loc să le corecteze, evoluţia sa le accentuează". Sau: "în cele 271 de poeme ale lui Bacovia sînt mai puţine păsări decît în ŤConcertul în luncăť de Vasile Alecsandri". Demn de subliniat e faptul că repudierea locului comun duce şi la o suspendare a encomiului compact, a manierei uzual hagiografice cînd e vorba de un scriitor "mare". Constantin Călin are şira spinării dreaptă. Respingînd făţiş ori implicit stereotipiile, d-sa înţelege a-l aborda pe autorul Scînteilor galbene într-un mod degajat, cu o funcţionalitate a contactului critic ce acordă admiraţiei alibiul firescului. Astfel e comentată o presupusă deficienţă de imaginaţie ce l-ar fi marcat pe poet: "Bacovia reprezintă cazul unui mare poet fără imaginaţie. în aproape tot ce spune, el trece rareori dincolo de propria biografie, de spaţiile familiare, de mişcările şi gîndurile obişnuite. Cînd încearcă să se travestească, nu reuşeşte; îl recunoşti imediat (...). La o analiză a contextelor, vezi uşor, apoi, că răspunsul lui la întrebarea Ťce e poetul?ť e plin de clişeele timpului său: Ťpoetulť e Ťsăracť, Ťsolitarť, Ťtristť, Ťbolnavť etc. Aşa spuneau şi alţi zeci de autori. Esenţialul rămîne în afara definiţiei. Dar cu toate astea, nu înseamnă că-i fals, nici atunci cînd unele din trăsăturile enumerate nu sînt ale sale". Ceea ce nu e aşadar un semn de inautenticitate a lui Bacovia, ci doar unul de inhibiţie, de timorare, un cifru psihologic. Modalitatea bardului de-a defini condiţia poetului, constată mai departe exegetul, e una apofatică, din care mai curînd ar reieşi ce nu este poetul decît ce este: "Nu e Ťpoetť, deducem, insul care, din vanitate sau din complezenţă, îşi alterează natura, superficial şi limbut, cel care se cantonează într-un sentiment egoist ŤPoeţi cu putredul amorť) ori se lamentează excesiv, profesional (ŤŞi plîngă poeţii poema lor vanăť). Bacovia nu agrează retorica (goală), fumisteriile şi ieremiadele, deopotrivă, exagerate, trucate. în locul lor, preferă tăcerea". Atît de neaşteptat în ceea ce s-ar putea numi cu un concept actual carenţa de autoreferenţialitate, autorul Plumbului se arăta foarte stîngaci şi în definirea poeziei: "Suprinzător, între definiţiile pe care poetul le dă ici-colo Ťpoezieiť şi ceea ce scrie el e o mare diferenţă, ca să nu zic o ruptură. în definiţii îşi fac loc stereotipiile unei întregi perioade literare". De fapt, pentru Bacovia poezia se confundă jenant cu "poeticul", "respectiv cu o însuşire, reală sau presupusă, a unor lucruri ce degajă sentimentul poeziei. Accentul nu e pus pe a face (poein), ci pe a simţi (sentir)". însă "poeticul" nu are, vai, consecinţe obligatorii pe tărîm literar: "produce, în cel mai bun caz, banalităţi entuziaste şi exclamaţii. Pentru cei mai mulţi autori sau cititori, el există doar în măsura în care le evocă ideea de frumos". Nu e oare o îndrăzneală penitentă a vorbi în felul acesta despre un autor venerat? însă, pe de altă parte, buna conştiinţă critică ne-ar putea oare scuti de îndatorirea de a transcrie constatările unui examen leal de dragul respectării unei convenţii şcolăreşti sau festiviste? O altă rectificare a imaginii în circulaţie a lui Bacovia pe care o operează Constantin Călin este cea avînd ca obiect un ins lipsit de personalitate, de conştiinţă de sine, macerat de un complex de inferioritate irezolvabil. Nu cumva inadaptabilitatea bardului avea un motiv opus? O mare prezumţie? Ipoteza e îngăduită: "Sub aparenţa de modestie maladivă, Bacovia a avut mereu despre sine convingerea că reprezintă o excepţie (ŤEu am fost un fenomen din naştere... superior oamenilor şi simpluť), un om faimos (ŤCa şi legenda Bacăului, am şi eu legenda meať). Afirmată la bătrîneţe, această convingere are, desigur, rădăcini adînci în conştiinţa sa". Gîndul că ar fi "un fenomen" îi venea, probabil, poetului din anii copilăriei cînd se vedea copleşit de dragostea mamei

care-l "ogoia" şi-l alinta cu pitoreşti vorbe: "ŤProcurorul mamii! Procurorul mamii!ť, carieră supremă în ochii ei". Decepţiile pe care le suferă în şcolaritate nu-l descumpănesc (întîlnim acum un ton de relaxare fin persiflatoare ce ne aminteşte de biografiile lui G. Călinescu): "Astfel, cînd, ajuns adolescent, Narcisul familiei se împiedică de corijenţe şi repetenţii, imaginea sa nu suferă prea mult, pentru că Ťdexterităţileť (respectiv desenul), la care e premiant,

i-o restabilesc". Concluzia lui Constantin Călin e de natură a restabili ea însăşi cumpăna între bovarism şi realitate, în favoarea ultimei, mirabila realitate a creatorului genialei poezii, cea care contează în chip decisiv: "Ceea ce-i extraordinar însă în povestea de mai sus e că, în decursul lungii sale vieţi, Bacovia nu s-a străduit pentru altceva decît să transforme impresia despre faptul că reprezintă o excepţie în destin".

Construită din nuanţe minuţios adunate şi puse în valoare prin compoziţia amplă în care se înscriu, din convergenţele unei impresionante pulverulenţe de elemente factologice, remarci, emoţii, sfredeliri, dubii, intuiţii, reveniri, adaosuri, preciziuni, figura operei lui Bacovia, în varianta Constantin Călin, e una dintre cele mai temeinice şi mai atracţioase. Evitînd programatic "critica înecăcioasă", "jargonul tehnic", din aspiraţia de-a realiza o "critică mai omenească", exegetul în discuţie ni se recomandă dublat de un documentarist şi triplat de un moralist, capabil a proba viabilitatea asocierii celor trei vectori ai scrierii d-sale. Nici Sainte-Beuve, nici Thibaudet, nici E. Lovinescu nu sînt "depăşiţi", invalidaţi de un galop al "înnoirii" dezlănţuite, ci modele de la care mai putem prelua încă multe în perspectiva unui comentariu care să ţină seama de parametrii literari ai umanului şi de cei umani ai literaturii. Trilogia lui Constantin Călin închinată lui Bacovia - rămînem în aşteptarea volumului ultim - are, în opinia noastră, un caracter fundamental.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara