Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
În trecut şi azi de Gabriel Dimisianu

Am mai scris despre poezia lui Gabriel Chifu, prima dată într-un an îndepărtat, 1974. Iar împrejurările de atunci le-am mai evocat. Aş mai spune totuşi ceva despre ele, completându-le, la apariţia acestui nou volum antologic, ploaia trivalentă, din poeziile lui Gabriel Chifu, al treilea, mi se pare, de factura acestuia. Cuprinde şi câteva piese inedite. Cărţii îi scrie prefaţa Dan Cristea, eminent critic din generaţia mea. Iar postfaţa o scrie Răzvan Voncu, un critic din generaţia nouă. Cartea a apărut la Editura Bucur în 2015.
Dar să ne întoarcem totuşi, pentru un moment, în 1974. Cunoscut doar în mediile literare craiovene, tânărul Gabriel Chifu îi trimitea atunci câteva poezii lui Geo Dumitrescu, la Bucureşti, autorului faimoasei Libertăţi de a trage cu puşca, ce făcuse atâta vâlvă în anii războiului şi după. Aflase tânărul poet necunoscut că Geo Dumitrescu este dispus, cum îi mersese vestea, să încurajeze talentele noi, tinerii. După retragerea de la România literară, pe care o condusese numai un an şi jumătate, de unde totuşi nu plecase chiar de tot, Geo Dumitrescu se dăruise, într-adevăr, unei intense activităţi de contacte cu cititorii, ca să-i spunem astfel acţiunii sale, cu cititorii încă nepublicaţi, însă doritori să fie. Acţiune desfăşurată întâi la România literară şi mai apoi la „Luceafărul” şi „Flacăra”, publicaţia condusă atunci de Adrian Păunescu. Primea Geo Dumitrescu teancuri imense de scrisori însoţite, neapărat, de manuscrise lirice, trimiţătorii cerându-i adresantului părerea despre ce scriau ei şi mai ales să-i publice, cât mai iute, în România literară sau oriunde. Toţi voiau asta şi insistau drăceşte, până la depăşirea oricărei limite a răbdării şi chiar a buneicuviinţ e. Geo Dumitrescu le răspundea totuşi calm, deseori didactic, fie direct fie la „Poşta redacţiei”, rubrică din ce în ce mai asediată. Versurile unora le publica, însoţind grupajul de prezentarea autorului semnată chiar de Geo, făcându-i astfel fericiţi. Atât că, în epoca de care vorbesc, autorul Libertăţii... cam obosise, nu prea mai ţinea pasul cu mulţimea în creştere a solicitărilor, astfel că s-a gândit să recurgă la ajutorul unor confraţi mai odihniţi. Nu urma să le predea totul, dar bine era să răspundă şi ei la unele scrisori şi eventual să-i şi prezinte pe unii din cei selectaţi de el pentru publicare. Ne-a convocat pe mine şi pe Raicu, pe atunci încă tineri critici, cerându-ne să-l ajutăm. Singur nu mai poate. De ales va alege tot el din noianul de texte primite, le va selecta şi ni le va propune pe cele socotite bune, cărora noi urma să le facem prezentări. Dacă socoteam şi noi că merită, bineînţeles.
Versurile lui Gabriel Chifu, ca să ajung totuşi la ele, mi-au fost date mie pentru prezentare, Geo considerând că aparţin unui tânăr necunoscut talentat. Citindu-le am fost de aceeaşi părere, tânărul era dotat, apt de evoluţie. L-am prezentat cu plăcere într-o notă ce însoţea grupajul publicat în „Luceafărul”, în 1974. Poeziie au apărut cu prezentarea mea, dar, repet, la propunerea lui Geo Dumitrescu, el îl descoperise pe noul poet, îl selectase din mulţimea aspiranţilor anonimi la gloria literară, rotitori tot timpul în jurul revistelor. Vreau să subliniez cât se poate de apăsat faptul că Gabriel Chifu, deşi la debutul din „Luceafărul” a fost prezentat de mine, literar a fost descoperit de Geo Dumitrescu, cum poate nu ştie toată lumea. Mai notorie este preţuirea pe care i-au arătat-o lui Chifu Doinaş şi Marin Sorescu, amândoi văzând în el un posibil continuator.
Cum şi este Gabriel Chifu în anumite aspecte de viziune, atunci când asociază „tonul orfic” cu „tonul parodic”, astfel cum formulează el însuşi, auto-observându- se, într-un text cu semnificaţie de manifest.
O întrebare pe care cititorul antologiei lui Gabriel Chifu nu poate să nu şi-o pună : ce sens are metafora din titlu a „ploii trivalente”, spre ce înţeles ne îndreaptă? Este evident, mi se pare, că trimite la o reprezentare a multiplicităţii lumilor, a celei fizice, a celei spirituale, a celei metafizice, transcendente, în niciun fel de atins, aceasta, de către fiinţele muritoare: „a început ploaia trivalentă. / ea cade aici şi deodată / în alte două lumi / unde am fi putut să trăim / şi unde nu vom ajunge niciodată. // ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam / ne şiroieşte pe faţă/ aducându-ne şoapte de dincolo / şi de dincolo.”
Alte metafore, simboluri, teme de reflecţie : dezmărginirea, „pustietatea ironiei”, multitudinea eului („la un moment parcă am simţit / că se desprinde ceva sau cineva din mine/ dar n-am stat să văd ce se petrece, / mi-am continuat alergarea // dacă aş fi întors privirea aş fi văzut / că tot eu eram cel care se desprinsese, / eu rămăsesem în urmă, abandonasem // după un timp, s-a repetat povestea, încă unul a ieşit din mine...”).
Dar însemnările de faţă nu şi-au propus să fie cronica acestei cărţi complexe a lui Gabriel Chifu, dense, apărută poate ceva mai târziu decât trebuia. Ar fi respins prin ea însăşi, ieşind de sub tipar mai devreme, atacul nedrept şi meschin ce i s-a făcut nu de mult autorului, un însemnat poet contemporan, apt să onoreze, prin substanţa creaţie sale, orice premiu literar i s-ar oferi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara