Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
În tren de Constantin Ţoiu


6 Oct. 1953. În sala de aşteptare a haltei CFR Daneş din mijlocul Transilvaniei, o femeie ţine în poală capul bărbatului ei adormit şi care sforăie, în timp ce numără nişte bani. Probabil vânduseră ceva la târgul din localitate. Când femeia m-a văzut intrând în săliţa haltei în care nu se aflau decât ei doi, s-a oprit brusc din număratul banilor privindu-mă speriată. M-am făcut că nu observ şi m-am aşezat pe o bancă ceva mai alături. Cu mişcări furişate, foarte precaute, ea şi-a vârât banii în sân, încolăcindu-şi mâinile în jurul capului bărbatului ei, care se poticnea într-un sforăit zgomotos.
Bate vântul. Plouă ca la început de toamnă. Mai am pe puţin un ceas până soseşte trenul şi nu ştiu ce să fac. Cu cei doi mi-ar fi cu neputinţă să intru în vorbă. Un târgoveţ este întotdeauna suspect la ţară, mai ales în Ardeal. Încerc să citesc ce am asupra mea. Nu-mi plac romanele poliţiste şi nu le citesc nici în tren, nici în staţii. Am cu mine Le jardin de Bérénice... Mut ochii încoace şi încolo, după rânduri, când dau de Qalis artifex pereo ! exclamaţia lui Nero înainte de a se sinucide - ce mare artist pierd eu însumi, şi pierde lumea pentru că îşi ia viaţa... Din tot ce-a făcut, împăratul crud cu sine şi cu ceilalţi n-a lăsat moştenire, în afara faimei sale absurde, decât aceste cuvinte în stare să sfideze întreg pământul, întreaga istorie... Mă trezesc murmurându-le în limba latină, şi mai ales când zic pereo! gura mi se deschide, cum ai înjura... Femeia, probabil că a observat că vorbesc singur şi se închină repede, pe furiş, ca ortodocşii. Am băgat bine de seamă. Deşi, în Transilvania, oricând poţi să dai de vreun papistaş, ori de vreun greco-catolic care să se închine de-a-ndoaselea...
Să trăieşti superficial, ca un comediant. Să te prefaci mereu ca să scapi de probleme. Să iei zilnic locul altuia, intrând în pielea unuia sau altuia... Cu toate că poetul franţuz spunea că nimic nu e mai profund decât pielea... Ce stare ciudată singurătatea aceasta într-o haltă pustie din mijlocul câmpiei transilvane... Câinoasă vreme. Acum plouă mai des şi mai mărunt şi s-a făcut frig, gata să dea ploaia în ninsoare. Nu ştiu de ce, acum mă gândesc la halta Astopovo din stepa rusească şi la Tolstoi fugit de-acasă şi care şi-a dat duhul în pribegie. Pe peretele sălii de aşteptare, un afiş vechi, ros de timp şi pe care scrie stângaci: Nu urcaţi în vagoane când convoiul e în mers prea repede! Ardelenii ăştia câteodată scriu parcă traducând din nemţeşte sau ungureşte... Analizez propoziţia în fel şi chip. Exprimarea provincială îmi reţine atenţia mai mult decât ar fi trebuit. Pe afiş, câteva vagoane de care un călător albastru se agaţă din mers. Alături, medalionul în care afli ce s-a întâmplat: călătorul albastru tăiat în două de tren, într-o baltă de sânge roşie. Tolstoi ar mai fi încercat să fugă de acasă, renunţând la tot, la bogăţie şi la titlul său de conte, însă totdeauna pleca însoţit de un valet care îi căra geamantanul cu schimburi... Până ce fugise singur de tot şi îşi isprăvise viaţa la Astopovo.
Îmi aduc aminte câte ceva din jurnalul Patriarhului, în traducere franceză (în româneşte încă nu apăruse versiunea)... Rezum câteva idei. Că răul, de fapt, nu este o problemă. Că răul, pentru el, pentru Tolstoi, este o formă de bine a cărui acţiune încă nu-i clară şi pe care viitorul o va lămuri... Apoi, întrebarea lui Tolstoi de ce canaliile în general iubesc dictaturile. Ele iubesc dictaturile, spune scriitorul, şi orice formă de despotism, întrucât o conducere politică bună, ideală nu răsplăteşte oamenii decât după meritele lor; pe când într-o dictatură se poate întâmpla orice şi mai cu seamă răsturnarea scării valorilor adevărate.
Când trenul a venit, abia pufăind, din greu, cu mustăţile lui mari de abur, m-am urcat în el printre ţăranii cu desagi care se duceau la Sighişoara, în vagonul ce trăznea a formol, proaspăt dezinfectat. În ritmul roţilor, care totdeauna mă pune pe gânduri, am scos carnetul de note din buzunar şi cu un căpăţel de creion, prost ascuţit, am notat ziua: 6 oct. Daneş. Răsfoindu-l, am dat de o însemnare mai veche şi nedatată, în limba franceză: "Il est des marchands qui aiment celles de leur pratique qui les payent mal, quand ils ont avec elles des rapports constants; tandis qu'il en haissent d'excelents qui se tiennent sur une ligne trop elevée pour leur permettre des accointements, mot vulgaire mais expressif".
Nici o traducere. Franceza lui Balzac e uneori imposibilă. Stau, hâţâit de vagonul şubred, cred că din primul război mondial, moştenit de la austro-ungari, şi mă gândesc la acel Il est des marchands, în loc de Il y a des marchands, spunându-mi că şi bunul Homer aţipea totuşi câteodată... E cum ai zice în româneşte e negustori care... Deşi il est are o formă neutră veche, expresie imposibilă în limba română. În fine. Mă uit pe geam şi văd că ploaia s-a oprit şi c-a ieşit un fel de soare de toamnă obosit. Un bătrân de alături, care stă cu bărbia sprijinită în toiag, mă întreabă dacă am făcut multe socoate în foaia ceia... Dau din cap în semn afirmativ şi întorc în mână pe o parte şi pe alta carnetul meu îmbrăcat în vinilin negru. Socoteli! S-ar putea. Fiindcă nu am la ce mă gândi, pun ochii iar în carnet şi traduc fraza franţuzească a lui Balzac, fac acest lucru ezitând şi cu toată aproximaţia: "Sunt negustori care îi plac pe cei ce vin în contact cu ei, pe unii clienţi, dar care clienţi îi plătesc prost, fiind cu negustorii în raporturi obişnuite, normale... În vreme ce, negustorii, pe clienţii care plătesc foarte bine, îi urăsc, deoarece acei clienţi se află pe o linie prea ridicată pentru ei ca să le permită să se bată pe burtă cu ei, cuvânt vulgar, însă expresiv." Traduc expresia accointements care vrea să zică intimitate, iar româneşte asta nu sună vulgar. Mai nimerit e se bat pe burtă. Pentru că în limba franceză, există cuvinte care în limba română sună convenabil încă, social, din cauza nivelului de civilizaţie şi de cultură atât de diferit la cele două popoare.
Când să închid satisfăcut carnetul, mai văd pe o altă pagină, un alt citat, tot netradus şi tot din Balzac: "Les hommes sont ainsi. Dans presque toutes les classes, ils accordent au compèrage ou a des âmes viles qui les flattent, les facilités, les faveurs refusèes a la superiorité qui les blesse, quelle que soit la manière dont elle se revele". Şi aici fraza este prea complicată, de aceea nici n-am tradus-o în carnet. Ceea ce încerc să fac acum, în vagonul demodat de clasa a treia. E una din observaţiile geniale ale titanului prozei mondiale: "Aşa sunt făcuţi oamenii. În mai toate clasele, ei acordă bârfei sau cugetelor josnice care îi măgulesc, înlesnirile, favorurile refuzate inşilor a căror superioritate îi răneşte, oricum s-ar manifesta această superioritate."
Deodată, o frână violentă zguduie micul tren provincial, făcând să se ciocnească vagoanele între ele. Toată lumea sare la ferestre, să vadă ce-i.
Aflăm că un măgar, tras de funie de un copilandru, s-a oprit pe şinele din faţă ale căii ferate şi că măgarul refuza să treacă peste ele, dar nici să se întoarcă... Eveniment important pe care îl trec imediat în carnetul meu negru, la data ce se referă la prima săptămână a lunii octombrie, anul una mie nouă sute cincizeci şi trei, anul morţii lui Stalin, îmi aduc aminte.