Casa celorlalţi - Skhvisi sakhli, 2016

Regia: Russudan Glurjidze; Scenariul: Russudan Glurjidze, David Chubinishvili; Cu: Zurab Magalashvili, Olga Dykhovichnaya, Ia Sukhitashvili, Salome Demuria, Ekaterine Japaridze, Branko Djurich, Alexander Khundadze, Malkhaz Jorbenadze; Durata: 102 minute; Produs de: Cinetech Film Production în colaborare cu Liga Production, Kinoscopik, SARKE Group, Embrio.

Casa celorlalţi , al regizoarei georgiene Russudan Glurjidze, a obţinut premiul FIPRESCI din juriul căruia am făcut parte acest an, în cadrul Festivalului Internaţional Panorama of European Cinema de la Atena, desfăşurat între 17 şi 27 noiembrie. La acest premiu se adaugă altele, printre care cele obţinute la alte două festivaluri prestigioase, Karlovy Vary sau San Sebastian. Povestea este plasată în contextul încheierii războiului civil din Abhazia în 1990. Un sat abandonat de locuitorii săi ca urmare a conflictului militar este repopulat cu două familii: una, deja prezentă, supraveghează instalarea celeilalte cu ajutorul unui binoclu militar. Prima familie e compusă numai din femei, cealaltă din soţ, soţie, un băiat şi o fată. Această colonizare a unui sat care păstrează intactă forma locuirii, căldura vieţii provoacă un vag al neliniştii acestor locuitori de împrumut, o formă discretă de bântuire, cu nimic însă din clişeele consacrate de filmele de gen, însufleţiri malefice, prezenţe sumbre, spiritisme concretizabile etc. Prezenţa discretă a celorlalţi nu forţează hotarele dintre lumi, ci pune în discuţie, pe fondul tragic al războiului, forţa pe care o mobilizează căminul, emanaţiile invizibile ale obiectelor încărcate de permanenţa atingerii, tiparul unei maniere de a trăi inculcată organizării într-un anume fel a spaţiului prin geometria mobilelor, a oglinzilor, a veselei, a lucrurilor, amprenta domestică a locuirii etc. Familia lui Astamur (Zurab Magalashvili), soţia Liza (Olga Dykhovichnaya), fiul, fiica, este cea mai permeabilă la aceste modalizări ale ambientului. Liza încearcă să schimbe ordinea lucrurilor într-o regie proprie care să aproprie obiectele de noua familiei, Astamur o împiedică. El este cel mai afectat, cel mai alienat, neputându-se adapta într-o casă care rămâne în ciuda eforturilor de apropriere, ”casa celorlalţi”. Însă o femeie configurează o deschidere perspectivală aparte asupra acestui univers de sensibilităţi difuze, amestec de cruzime şi retractilitate. Personajul fascinant pe care-l descoperă Russudan Glurjidze este Ira (Salome Demuria); îmbrăcată într-o uniformă militară, cu părul tuns scurt, soldăţeşte, şi cu atitudini belicoase de amazoană atrage atenţia nu atât prin atipic, cât printr-o sensibilitate care denunţă în existenţa celorlalţi obsesiile sau anxietăţile. A privi, pentru Ira, înseamnă a supraveghea, binoclul face posibilă o observare a mişcărilor care animă locul, mişcări furişate, nesigure, atinse de o timiditate îmbibată de tristeţe, gesturi domestice sau de explorare. Pentru Ira, locul e familiar într-un mod străin, ea ştie că există o graniţă invizibilă şi mortală într-o parte a satului, un teren minat, se amuză să tragă cu pistolul în mandarine sau pur şi simplu veghează asemeni unei santinele, înarmată uneori şi cu o puşcă cu lunetă. Sora ei Aditza (Ia Sukhitashvili), care şi-a pierdut soţul în război în împrejurări obscure care-l situează în acel limb al incertitudinilor, dispariţia, se dăruieşte unui militar, Ginger (Malkhaz Jorbenadze), cu refuzul oricărei explicaţii ulterioare, dar şi al continuării relaţiei. Însă, dincolo de micile întâmplări, nimic idilic nu răzbate din acest sat pierdut între dealuri, cu case mari care lasă impresia că te privesc. Atmosfera e una rusesccehoviană din Livada cu vişini sau Trei surori, tristeţi volatile, existenţe suspendate, priviri pierdute în orizontul unor dizolvări interioare, jocul de lumini şi umbre care adânceşte chipurile în contemplativ, o gesticulaţie aproape hieratică care impregnează uneori întreaga atmosferă etc. Uneori anumite cadre au ceva de fotografie veche, alteori ai impresia construcţiei minuţioase a unei scene de gen, spre exemplu aceea în care una dintre femei, Aditza, îşi spală părul în lighean. Însă rama şi a uneia şi a alteia o constituie această melancolie care invadează şi ultimele celule ale firii şi în ciuda caracterului voluntaristagresiv al Irei această stare îşi relevă forţa de inoculare în ultimul său gest care închide simbolic întreaga construcţie. Prin imagine şi atmosferă Casa celorlalţi se înscrie într-o tradiţie a filmului rusesc, cu crâmpeie de viaţă la ţară, cu acele locuri care sunt într-un fel un capăt de lume, cu oameni de prisos, cu visători intratabili şi cu consemnarea unor idealuri moarte. Până la un punct această tradiţie a filmului rus se face din plin remarcată, mai ales în ceea ce ţine de incontrolabilul afectului şi colorarea peisajului cu o état d’âme. Există o dimensiune lirică pronunţată a filmului lui Russudan Glurjidze, o orchestrare poematică a sa, însă regizoarea ştie să altereze această linie nostalgică prin intervenţia cazonei Ira sau a militarilor care tranzitează satul, prin aluzia la ceea ce războiul a lăsat ca traumă. Numele care-ţi vine numaidecât în minte este Tarkovski, cel din Nostalghia sau Oglinda sau chiar Călăuza. Aerul somnambulic, bântuit, al personajelor trăind în microcosmul unei sensibilităţi contrariate, al unui afect dereglat, al unor obsesii contaminează peisajul de o frumuseţe aproape dureroasă. Filmul înregistrează uneori această frumuseţe a peisajului în rezonanţă cu o stare de anxietate, conferind acestuia o dimensiune poematică precum în Mama şi fiul al lui Alexander Sokurov. Russudan Glurjidze a preluat cu concursul cameramanului său Gorka Gómez Andreu construirea unui tablou de natură evocativ, flamand prin minuţia detaliului, capabil să absoarbă toate aceste inefabile, aceste „dureri înăbuşite”. Regizoarea georgiană a reuşit un film de o mare sensibilitate, un film care aminteşte de tot ceea ce are mai bun şcoala rusească de film.