Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
În urma unui târg de carte de Simona Vasilache


Tîrgul este un spectru de culori. Cu abia o dîră cenuşie, dată de cărţile de pe care au dispărut strălucirile, luminile actualităţii. Printre standuri care de care mai policrome - unele dintre ele, parcă mai multe decît odinioară, avînd drept unic scop divertismentul - vreo două dughene cu bunătăţi de epocă. Nu cărţile hărtănite din anticariatele de toată ziua, cărţi la care s-a renunţat ca la nişte utilităţi care şi-au trăit momentul şi s-au retras (culegeri de probleme, antologii de şcoală, romane de citit pe tren ş.a.m.d.), ci ediţii bibliofile, exemplare cu autografe şi dedicaţii - Lovinescu, Arghezi, Eliade. Anticarii, grăbiţi să-şi preţăluiască din ochi clienţii şi să negocieze cît ar fi dispuşi să sacrifice, în monedă românească nouă, pentru o fîşie de vreme aşezată. Mai puţin, e drept, să le arate, şi să le vîndă, aceloraşi, cartea cea bună.
În marfa lor, se găsea, însă, dezavantajată, la vedere, de mărimea ei de buzunar, aproape mai mult lată decît lungă, o broşură pe care scria chiar aşa: Cartea cea bună. Dedesubt, o poză cît de cît cunoscută culturii române, a lui Kogălniceanu, numele lui, şi precizarea: Scrieri alese. Din 1924, de la Cultura Naţională. O foiţă poleită, tipărită la Socec & co. şi aplicată pe coperta a doua a exemplarului pe care l-am luat, scrie aşa, sub antetul Fundaţiilor Culturale Regale: "Această carte este dăruită de Majestatea Sa Regele Carol II prin Fundaţiile Culturale Regale pentru educarea tineretului şi răsplătirea elevilor studioşi ce se îndreaptă spre cultură." O donaţie de bibliotecă, aşa cum se făceau multe între războaie, dar cu cîtă greutate...
Introducerea lui Bogdan-Duică îl consacră pe Kogălniceanu de mare învăţător român, adeverind cuvintele donaţiei. Fireşte, selecţia scrierilor care urmează îi fixează portretul de profesor. De pe vremea cînd cursurile universitare erau şi - sau mai ales - exerciţii de captatio benevolentiae, vine cuvîntul introductiv la cursul de istorie naţională început la Iaşi, cu cinci ani mai devreme de revoluţie. Istoria este, pentru cei ce se pricep, şi care participă la facerea ei, magistra vitae. Pentru cei "mulţi şi nelăudaţi", cum li se va zice peste ani şi ani, tot ea e consolarea relelor repetate şi infinit repetabile. Niciodată, într-un fel sau altul, n-a fost mai bine.
Toate ideile romantice trăiesc în această pledoarie pentru eroii coborîţi în bătătură şi cinstiţi ca nişte moşi buni. Însă nu pînă acolo unde se exaltă legăturile de sînge cu Roma, "patimă care domneşte astăzi mai ales în Transilvania." Romantismul lui Kogălniceanu visează cu măsură: "Să ne ferim, domnii mei, de această manie care trage asupra noastră râsul străinilor." Ce bine era să-l fi ascultat, întru exorcizarea tuturor maniilor noastre...
Urmează, natural, firesc, o pledoarie pentru civilizaţie. Mergînd la rădăcinile cuvîntului, Kogălniceanu dă o definiţie a cetăţii, străvăzută prin civilizaţie, care-ar flata orice oraş: "cetatea rezuma în ea toată puterea, toată priceperea omenească." Abia mai tîrziu, atacată de barbari şi neputincioasă să-şi conserve elita, cetatea s-a lărgit cu societatea. Aici, în confruntarea omului cu infernul celorlalţi, civilizaţia, cîştigată în lupta dreaptă cu natura, a avut de suferit. "Robirea celor mai slabi" apare, în mod necesar, în înfruntarea dintre clase. Naivitatea luminoasă a lui Kogălniceanu speră că, avansînd, civilizaţia se va lepăda de ea. Noi, oameni cu un veac mai bătrîni, putem să-i spunem că sub aripa civilizaţiei ea doar devine mai perfidă. La fel, netrecut încă prin marile tulburări ale secolului, crede că civilizaţia întemeiată pe dreptate nu-i poate aduce nici unui stat pieirea. Dreptatea mai binelui va scoate, însă, la iveală, curînd după moartea lui, ferocele grobianism al ţărilor civilizate.
Totuşi, cu toate derapajele care pîndesc un concept născut, totuşi, din război - cum altfel s-au ridicat cetăţile? - trebuie să-i concedem lui Kogălniceanu că omul nu poate exista în afara societăţii. Romantismul de academie, nededat la furtuni, vrea trebi aşezate. Ideile lui, ducînd liberalismul pînă-n pînzele albe, pe tiparul ştiut - cine nu munceşte, nu mănîncă - n-au alt mobil decît nevoia de dreptate împărţită riguros, de societate în care se ştie, într-un mod aproape maniacal, ce e rău şi ce e bine. Ce vremuri, în care "calicii" erau "de neam străin între români."
Bucăţile care urmează, în selecţia pe care o am în faţă, sînt foarte marcate istoric. Dorinţele partidei naţionale în Moldova (Fragment), ca şi Discurs la mormântul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza sînt, mai mult decît texte ocazionale, pătrunse de tot patosul momentului, o secţiune prin sistemul de idei al unui intelectual român la jumătatea secolului XIX. De pildă, credinţa nezdruncinată că "faptele mari opresc chiar moartea". Riscante vorbe, pentru România de azi, unde faptele mari domină, cel mult, posteritatea primelor trei zile...
Nu trăim, se vede, în ţara în care Kogălniceanu zicea vorbele care încheie acest volum de învăţătură, anume că ridicarea unui popor nu se poate bizui decît pe pace, iubire de dreptate şi "iubire unul către altul". Învechite mode, pe care nici nu mai tragem speranţă să le mai regăsim. De pe vremea cînd istoria era o carte, nu un tîrg.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara