Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
„’Nainte de-a luci deplin“ de Mihai Vornicu

În mai toate literaturile europene, şi în special la epoca romantismului, poeţi emblematici şi-au încheiat existenţa pămîntească prea timpuriu, abia ieşiţi din prima tinereţe. Shelley (1792- 1822) şi Byron (1786-1824) în poezia engleză, Novalis (1772- 1801) în cea germană, italianul Leopardi (1798-1837), francezii du Bellay (1522-1560), Chénier (1762-1794) şi Rimbaud (1854- 1891), Puşkin (1799-1837) şi Lermontov (1814-1841) la ruşi au dispărut înainte de a ajunge cvadragenari. Îndărătul circumstanţ elor imediate ale decesului, diferite şi fără legătură între ele, la privirea superficială – boli incurabile, epuizare după trăiri excesiv de intense, precaritate materială, accidente sau dueluri ori chiar execuţii –, pare a fi acţionat o lege inexorabilă din străfunduri, ca şi cum harul geniului creator ar aduce inevitabil stingerea prematură. Dar toţi au lăsat în urmă o operă care personifică forţa tumultului spiritual al tinereţii şi a influenţat decisiv literatura de după ei.

La noi, întîia victimă a acestei fatalităţi hotărîte în cine ştie ce sfere ale echilibrului cosmic a fost poetul ruinelor tîrgoviştene, Vasile Cîrlova (1809- 1831), pe care moartea la vîrsta romantică, nimbată de gloria muzelor, îl aruncă în legendă. Pentru contemporani şi urmaşii imediaţi, el reprezintă imaginea canonică a Poetului, aşa cum pentru generaţia de după 1890 chipul lui Eminescu devenise masca terestră a Geniului. Încă trăind Cîrlova, Iancu Văcărescu îi prevestea imortalitate estetică, în Cununa lui Cîrlova – tipărită în „Curierul rumânesc”, II (1830), 32; Văcărescu i se adresa lui Heliade- Rădulescu, ca acesta să-i transmită junelui poet:

„Ce simt peste măsură
Cîrlova fă s-asculte [...]
Dă-i astă înverzită
De laure cunună,
De mine împletită
Cu obştea împreună!
Şi zi-i spre nemurire
Cu cît păşeşte trepte,
De lauri înflorire
Că are să aştepte.”

Heliade, încă mai ditirambic, compune omagiul funebru La moartea lui Cîrlova („Curierul...”, III, 1831, 69), pe care îl declară imitaţie după Lamartine; Lamartine tratase moartea poetului, generic – Heliade individualizează:

„O fenomen, ce-n veacuri abia cînd se iveşte,
O stea, care răsare chiar într-al său apus! [...]
Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
Ce-o smulge,-o ia zefirul, ş-îşi las-al său miros.”

În 1846, romanul Radu al VII-lea de la Afumaţi, atribuit francezului Buvelot, face elogiul lui Cîrlova lîngă Heliade, care anunţase apariţia cărţii în „Curierul...”, 1845, 29 :

„Cîrlova te-a cîntat, frumoasă Tîrgovişte; rimele lui au făcut să plîngă pietrele tale! Primul cîntător al noii Românii, autorul Mihaidei, a făcut să se audă glasul său, spre a celebra existenţa ta gîrbovită, şi tu ai tresărit, cu toată bătrîneţea-ţi.”

Tot în proză îi glorifică memoria şi Bălcescu, în Românii supt Mihai voevod Viteazul (II, cap. 21): „Cîntarea ta sublimă asupra ruinelor Tîrgoviştei pune pecetea veşniciei asupră-le şi ni le va păstra chiar cînd pustiirile anilor le vor şterge cu totul de pe pămînt.”

Amatorii de meditaţie în faţa vestigiilor arhitecturale purtătoare de semnificaţii istorice şi morale îi calcă urmele, invocîndu-l ca pe un maestru, căci în literatura noastră poezia ruinelor, timp de peste două decenii, se manifestă în bună parte drept „curent Cîrlova”, tot cum spre finele secolului XIX lirismul românesc eminescianiza în cor. Un G. Miculescu publică în 1857 încercarea poetică O noapte pe ruinele Severinului, avînd ca argument un motto din Cîrlova. Simptomatică este nuvela O lacrimă a poetului Cîrlova (Bucureşti, 1858) a lui Pantazi Ghica, fratele mai tînăr şi mai exaltat al lui Ion. Autorul reia şi dezvoltă epic o idee din Byron, făcîndu-l pe Cîrlova erou al unui amor romantic, cu final funest. Povestirea începe cu o descriere a Tîrgoviştei, spre a-l situa pe poet în „mediul natural”, căci se apelează la un citat din Sainte- Beuve, care explică un sentiment prin specificul topografic; în concluzie : „Eată Tîrgoviştea; acolo omul naşte poet” – idee care fusese şi a lui Heliade. Capitolul următor îl arată pe Cîrlova benchetuind între juni cum Mihai Viteazul al lui Bolintineanu între căpitani şi făcînd elogiul amorului: „religia este în amor, în femeia iubită”. El bea vin de Drăgăşani dintr-o hîrcă şi istoriseşte companionilor uluiţi şi admirativi o „suvenire”: hîrca e ţeasta Linei, călugăriţă de la Viforîta pe care a iubit-o şi care, nerespectîndu-şi legămîntul faţă de Dumnezeu, a murit; cu voia stareţei, Cîrlova i-a luat craniul şi, mai adăugînduse şi aerul Tîrgoviştei, a ajuns la geniu şi glorie. Monologînd, el se îmbată la tot pasul de comparaţii livreşti (Cleopatra, Fornarina, „juna captivă” a lui André Chénier) şi îşi defineşte stările psihice prin referiri la Byron (Childe Harold), Dante, Donizetti. Cum se vede, personajul Cîrlova are gustul macabrului şi face figură de poet damnat. Numele lui e însă scris şi pe steagul politic naţional. Actorul Mihai Pascali îl urcă pe scenă, ca erou dramatic, în Viitorul Romanii – „triologie în versuri”, adică convorbire în trei: Cîrlova, Cobea Ţării şi Angelul Protegător. Piesa – jucată la Galaţi în 1858 şi tipărită la Bucureşti, în anul următor – este doar propagandistică, exaltînd idealul unionist, simbolizat prin Cîrlova. Acesta moare în faţa spectatorului, cu regretul de a nu fi văzut „realtarea” României:

„Şi n-apuc să văz odată negura pierind din ţară
Şi în locul ei dreptatea şi lumina să răsară! [...]
Şi n-apuc să văz românul, că sătul de asuprire,
Mort prin intrigi din ‘năuntru, cată viaţa prin Unire! ”

dar, printr-un artificiu de convenţie teatrală, proroceşte post mortem realizarea Unirii şi era de înflorire care va urma. (Foarte probabil, „triologia” i-a inspirat începătorului Eminescu prima variantă a poemului dramatic Mureşanu, într-un moment în care se entuziasma juvenil de idealul „fraţilor ardeleni”: a reluat structura scenetei lui Pascali, în care l-a înlocuit pe Cîrlova cu bardul românilor de peste munţi, Andrei Mureşanu.)

Mormîntul lui Cîrlova fusese şi el trecut pe harta pelerinajului nocturn al meditaţiei poetice: George Baronzi, autor prolix, vine să întrebe zidurile Tîrgoviştei despre Cîrlova, în care vede un mucenic al poeziei (O noapte pe mormîntul lui Cîrlova, în volumul Danubianele şi Zînele Carpaţilor, Bucureşti, 1860):

„Oh! unde este bardul, poetu’ntre poeţi!
Respundeţi, ziduri triste, palate ce cădeţi
Sub urmele ruinei! [...]
Tîrgovişte, eşti mută, şi tu nu vei să-mi spui
D’acel ce te plănsese prin versurile lui?”

(Baronzi era poate stimulat de italianul Ugo Foscolo, care în Dei sepolcri se indigna de lipsa unei pietre tombale pentru poetul Parini, mort sărac şi aruncat la groapa comună, ca Bălcescu al nostru: „Nu a avut umbră pentru el cetatea, lascivă curtezană a poeţilor efeminaţi: nici o piatră, nici un cuvînt” – admirînd nostalgic, în compensaţie, sepultura poeţilor din antica Helladă; traducerea franceză apăruse în „Revue des deux mondes”, 1854.) Ultima oară, Cîrlova e invocat literar de nepotul său, Constantin, care-i dedică în „Albina Pindului” (I, 1868,14, pp. 347-348) a lui G. H. Grandea o închinare în versuri, cu unicul merit al respectului pios: Unchiului meu Vasile Cîrlova. O legendă lansată de Nicolae Ţinc, literator şi gazetar spre 1900, nimba romantic moartea poetului, care ar fi fi fost urmarea unei cavalcade la întoarcerea de la nunta iubitei sale; din Amintirile colonelului Lăcusteanu („Revista Fundaţiilor Regale”, I, 1934, 1-7), aflăm însă că a murit de tifos.

Un omolog moldav al lui Cîrlova, ca şi el cîntăreţ al ruinelor locale – de data asta, Cetatea Neamţului – şi tînăr ofiţer în proaspăt înfiinţata armată naţională, şi tot ca el dispărut mult prea devreme, a fost Alexandru Hrisoverghi (1811-1837). Alt memorialist, Radu Rosetti, ne spune că moartea lui Hrisoverghi s-ar fi datorat unei aventuri galante: surprins de soţ în iatacul iubitei, a sărit pe geam numai în cămaşă, în plină iarnă, şi s-a îmbolnăvit de pneumonie.

Însă la finele secolului, locul lui Cîrlova în memoria colectivă e luat de Mihai Eminescu (1850-1889), cu atît mai absolut cu cît viaţa acestuia s-a sfîrşit într-o lungă suferinţă, care i-a sanctificat imaginea postumă. Eminescu îşi ştie dintru început condiţia existenţială şi că a fost hărăzit unui destin special. Geniul descinde din abisurile eternităţii şi întrevede clarităţi cosmice infinite, lărgind limitele cunoaşterii:

„Ca un luceafăr răsărit
Din negura uitării,
Dînd orizont nemărginit
Singurătăţii mării”,

dar e apăsat de conştiinţa dispariţiei timpurii, de neîmplinire. Blestemul metafizic nu îngăduie longevitate urieşeniei spirituale, şi apele neantului se vor reînchide asupră-i: 

„‘nainte de-a luci deplin,
Menit îi pare stînsul,
Iar ale apei valuri vin,
Călătorind spre dînsul.”

Contemporană mai tînără a lui Eminescu, Iulia Hasdeu (1869-1888), fiica savantului, a ilustrat, în variantă feminină, aceeaşi soartă funestă hotărîtă talentului precoce; dar instrumentul ei de creaţie a fost limba franceză, nu româna. Mai spre vremea noastră, fatalitatea sinistră, care pare o constantă arhetipală în istoria literaturii române, a funcţionat iarăşi: poetul-simbol al unei generaţii, mort aproape încă adolescent, a fost acum Nicolae Labiş (1935-1956), o voce lirică în care avîntul şi sensibilitatea vîrstei preadulte s-au îngemănat cu stăpînirea matură a mijloacelor de expresie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara