Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Încă un roman „de generaţie” de Adrian G. Romila

Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze, Editura Polirom, Iaşi, 2016, ediţia a III-a, 475 pag.

Am scris mai de mult despre două romane pe care le-am considerat „de generaţie”? desigur, fiecare cu a lui: Travesti (1994) şi Morţii Mă-tii (2012). Stilurile diferite se adecvau perfect paradigmelor pe care le ficţionalizau. Mircea Cărtărescu scria un roman etajat simbolic, complicat prin jocul (post-modern) dintre autobiografie, psihanaliză şi poveste pură, cu o largă deschidere hermeneutică, aşa cum e mai toată proza lui. Era romanul adolescenţilor din comunism şi, totodată, in nuce, prozopoemul Scriitorului-larvă, un fluture-pupă aflat mereu în extindere, eventual una dezvoltată, concentric, în romanele următoare (Solenoid pare vârful), înghiţind oniric istorii şi spaţii („Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort să- nţeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea”). La polul celălalt, Un Cristian dădea şi el un bildungsroman fragmentar, dezabuzat, aspru şi direct în limbaj, un fel de manifest postfracturist al adolescenţei „democrate” (nouăzeciste, douămiiste etc.) care evita fasoanele retorice şi conştientiza autoepuizarea literaturii („Suntem generaţia care a citit pe acoperişul acestei / facultăţi. / Auzi Levantul? Totul începe şi se termină aici. / E vânt potrivit până la tare, o să cădem de foarte de sus. / Foarte de sus şi foarte tare, ca o pauză de respiraţie. / Nu-i nimic, şi-aşa în şanţurile din curtea interioară / Nimeni nu-şi va mai aminti de noi.”).

În acest context aşez Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş, apărut, într-o primă ediţie, în 2000. E, la rându-i, ca şi cel al lui Cărtărescu, romanul adolescenţilor din ultimele decenii comuniste (evenimentele se petrec în câteva zile ale lui iunie 1978, la finalul anului şcolar), numai că, spre deosebire de ilustru-i predecesor, romanul lui Verdeş nu mizează pe culoarea puternică a ambiguităţilor psihanalitice ori simbolice. La fel de bine, dar „altfel”, mai puţin programatic şi cu o „curgere” clasică, el ridică încă o dată vălul de pe lumea aceea, recompunând-o spectaculos prin cuvintele unui martor implicat. E lumea tinerilor care cucereau subtil şi clandestin o libertate refuzată, înăuntrul unei ţări a cărei etanşeitate socio-politică avea exact atâtea spărturi cât să simţi adierea adevăratei libertăţi, dinspre vest. Muzica rock (din acest punct de vedere, textul e o enciclopedie a vechilor maeştri cu plete şi chitare de pe viniluri, casete şi benzi de magnetofon), prietenii, iubitele, taberele şcolare, atmosfera de la şcoală, cea din cartiere, de pe străzi şi din familii sunt tot atâtea puncte nodale în jurul cărora gravitează protagoniştii „iepocii”: personajul-narator Tinuţ; iubita lui, Hari; vecinul şi mentorul mai mare, Bodi; gaşca de puşti de la bloc; colegii dintr-a IX-a, de la un liceu bucureştean şi interlopii de la „Paraşuta”, cofetăria unde se-ntâlnesc mai toţi cei importanţi. Fiu unic al unui cuplu de medici, îndrăgostit ezitant şi încă pur (voga dezvirginării rapide nu se concretizează, în cazul său), talentat la română şi ahtiat după comorile sonore din catalogul prietenului Bodi, Tinuţ ţine în faţa cititorului un lung monolog, în argoul specific (o performanţă stilistică a autorului, susţinută peste 400 de pagini!), despre tot ce i sentâmplă în preajma vacanţei de dinaintea clasei a X-a, după care-l aştepta decisivul examen „de treaptă”. Talentul său narativ, analog celui din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară al lui T.O. Bobe, generează nu doar substanţa consistentă a unui splendid discurs, el e şi pe măsura unei anume interiorităţi. Disponibilitatea discret intelectuală (nu degeaba majoritatea lucrurilor senvârt în jurul completării unui caietoracol) face ca evocarea să fie fluentă şi nostalgică, iar materia ei să amestece cu virtuozitate feluritele adâncimi ale realităţii. Personajul-narator povesteşte năvalnic, monologul său e work in progress, dar nu numai atât. El rememorează secvenţe antologice, deschide şi închide vise, imaginează contrafactual alternative la prezent şi comentează dezinvolt. Într-un cuvânt, priveşte lumea cu naivitatea prolifică şi amorală a vârstei. Nu lipseşte umorul şi, adesea, se râde gâlgâitor la multe dintre scene. Comicul e stors când din situaţiile cu adevărat hazlii, când din felul specific în care sunt relatate. Versatilitatea verbală şi afectivă a acestui adolescent exponenţial, pentru timpul său, i-a transformat locvacitatea într-o bijuterie literară.

Dacă un „roman de generaţie” se defineşte prin naturaleţe, curaj narativ, putere de cuprindere, precizie a decupajului istoric şi o bună doză de prospeţime referenţială, atunci Muzici şi faze le are pe toate. Valoric vorbind, e încă un roman greu de ocolit, unul cuceritor, prin „faze”, şi savuros, prin „muzicile” limbajului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara