Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Încălcarea simetriei de Sorin Lavric

Cînd un fizician precum Feynman (1918-1988) îşi povesteşte viaţa nu trebuie să te aştepţi la o autobiografie propriu-zisă, ci la o colecţie de amintiri cu tentă comică, al căror farmec stă în extravaganţa episoadelor. Din copilărie, aplecarea spre ştiinţe şi-a manifestat-o prin mania de a repara radiouri sau de a confecţiona alarme. A descoperit de unul singur regulile trigonometrice făcîndu-şi un jargon matematic de uz personal, pe care îl considera mai elocvent decît cel tradiţional. Mai tîrziu avea să fie obsedat de deschiderea seifurilor, văzînd în fiecare cod numeric o provocare adresată propriei inteligenţe. Cînd era prins în controverse teoretice căuta mereu o soluţie concretă, cum e cazul polemicii studenţeşti privind mecanismul micţiunii: cum colegii de facultate se încăpăţînau să susţină că urina iese din corp din cauza gravitaţiei, Feynman le-a dovedit pe viu contrariul, arătîndu-le că poţi urina stînd în cap.
Din astfel de anecdote e alcătuit volumulVă ţineţi de glume, domnule Feynman!, din paginile căruia se desprinde profilul nostim al unui om de ştiinţă care nu excelează în tactul arătat semenilor. Un încurcă- lume al cărui spirit e prodigios în aritmetică şi lamentabil în chestiuni de protocol social. De aceea, pe cît de îndemînatic e în domeniul numerelor, unde se simte în elementul lui, pe atît de impulsiv e în relaţiile cu colegii, unde perplexităţile pe care le provoacă se ţin lanţ. La Feynman întîlnim cazul unui supradotat căruia înzestrarea pentru fizică i-a amputat flerul apropierii de ceilalţi, în virtutea unei împărţiri inegale: geniul calculului i-a absorbit în aşa măsura inteligenţa încît nu i-a mai lăsat nici un dram de intuiţie pentru ce se petrece în capul celorlalţi. „Nedus la biserică, aşa am fost dintotdeauna. Nu-mi păsa cu cine vorbesc. Tot ce mă interesa era fizica. Dacă ideea mi se părea proastă, spuneam că e proastă. Dacă mi se părea bună, spuneam că e bună. Pur şi simplu. Acesta e felul meu de-a fi. Dacă îţi iese, e bine. Eu am avut norocul să-mi iasă.” (p. 133)
Feynman e exemplul de savant călcînd în străchini, genul de gînditor zburînd printre probleme pentru a se împiedica deplorabil în situaţii banale, adică tocmai în acele împrejurări care, în loc de calcul rece, cer empatie. Pentru Feynman lumea e făcută din cîmpuri, forţe şi energii, nu din suflete, fizionomii sau ambiţii. Fizicianul nu are inteligenţă emoţională, lipsindu-i antenele pentru latura subînţeleasă a convenţiilor pe care se sprijină viaţa socială. La Feynman întîlnim eminenţa emisferei stîngi, răspunzătoare de gîndirea rece, golită de sentiment. Asemenea spirite nu fac deosebirea între sensul propriu şi cel figurat al cuvintelor, de aici înclinaţia logică de a înţelege totul prin soluţii raţionale. Din acest motiv excesul logic cu care reacţionează la întîmplări ilogice aruncă în aer consensul tacit din care se hrăneşte o ambianţă psihică. O fire recalcitrantă ce nu are simţul ambiguităţii politicoase ce serveşte drept tampon între persoane.
Din regnul supradotaţilor cu deficienţă emotivă fac parte două tipuri: autiştii, a căror latenţă genială nu se manifestă din cauza interiorizării etanşe, şi maniacii superiori, a căror histrionie îi preschimbă în ochii anturajului în nişte incurabili farseuri. Din această categorie face parte Feynman: o natură deşucheată pusă pe şotii a cărei singură manie stă în dezlegarea problemelor. „Dacă mă aflu în faţa unei probleme nu mă dau bătut. Cînd prietenul mamei îmi zicea «Las-o baltă, e prea complicat», mă scotea din sărite, pentru că ţineam moţiş să-i dau de capăt, odată ce muncisem. Nu puteam să renunţ. Trebuia să continui. Acesta e imboldul de a dezlega mistere. El explică dorinţa mea de a descifra hieroglifele maya sau faptul că am încercat să deschid seifuri.” (p. 19)
Impulsul irepresibil de a dezlega probleme se însoţeşte cu altă bizară însuşire: tendinţa de a face din ştiinţă unica reţetă de înţelegere a lumii, caz în care tot ce nu intră în tiparul ştiinţei este excomunicat drept fantasmagorie crasă. În felul acesta disciplinele axate pe cuvînt – literatura, filosofia, teologia – sunt trecute în cufărul cu inutilităţi nocive, simple relicve potrivite celor slabi de înger. Fizicianul nu citeşte poezie şi nu gustă proza, cum nu vede în genere rostul maculaturii livreşti pe care stă cultura umanistă. „Motivul pentru care mă consider «incult» sau «antiintelectual» îşi are pesemne rădăcinile în anii de liceu. Mam temut întotdeauna să nu devin fătălău; nu voiam să fiu prea delicat. Unui bărbat adevărat, credeam eu, nu-i pasă de poezie şi de lucruri de genul acesta. Nu pricepeam în ruptul capului cum de se scrie poezie! Îi detestam pe cei care studiau literatură franceză, muzică, poezie – toate «mofturile» astea.” (p. 81) Iată un om de ştiinţă care vede în cultivarea beletristică un semn de înmuiere a caracterului.
Dar ar fi o eroare să vedem în Feynman un copil mare repudiind artele, un copil la care uşurinţa de a sparge coduri merge mînă în mînă cu dezinvoltura cu care le joacă renghiuri apropiaţilor. La mijloc e ceva mai adînc: pentru fizician enigmele din natură îşi găsesc echivalentul în farsele din lumea oamenilor, tainele cosmosului oglindindu-se în etosul social. Potrivit acestei optici, o poantă e varianta inofensivă a tainelor universului, formă modernă de prodigiu creat prin puteri omeneşti. „Voiam să transmit celorlalţi emoţia pe care mi-o deştepta frumuseţea lumii. Fiind o emoţie, e greu de descris în cuvinte. E analogul sentimentului pe care îl ai într-o religie în care Dumnezeu controlează totul în univers: este sentimentul globalităţii la care ajungi cînd te gîndeşti că lucruri care ne apar atît de diferite sunt toate guvernate «din culise» de aceeaşi alcătuire, de aceleaşi legi fizice.” (p. 264) De aceleaşi culise ţine fabricarea unor enigme prozaice, corespondentul zilnic al celor cosmice. De aceea, cînd se pretează la o farsă, Feynman are o satisfacţie de ordin coregrafic: mulţumirea de a pune în scenă o taină căreia apropiaţii nu-i prind tîlcul. E ca şi cum un ucenic vrăjitor le cloceşte surprize pentru a le ţine trează atenţia asupra minunilor lumii. De aici atracţia pentru exerciţii de hipnoză sau pentru actele de prestigitaţie pe care le comite sub ochii colegilor. A ni-l închipui pe Feynman ca pe un cabotin pus pe matrapazlîcuri înseamnă a-i subestima inteligenţa. Cazul lui e bufoneresc doar în aparenţă, căci în adînc e metafizic. Un fizician îşi completează mania de a dezlega dileme cu pornirea de a brodi altele noi.
Ce frapează la fizician e opacitatea faţă de filosofie, în care vede o scamatorie de noţiuni goale. Mai mult, Feynman nu crede în interdisciplinaritate, pe care o consideră o formă de diletantism polivalent. Mai mult, nu crede în puterea cuvîntului. Volumul Vă ţineţi de glume, domnule Feynman! e scris în tonul sprinţar al mărturiilor voioase, o analectă de amintiri cu haz în cursul cărora povestitorul se amuză de el însuşi, insuflîndu-i cititorului convingerea că orice savant are ţicneala lui. În zadar vom căuta detalii fierbinţi de viaţă, tribulaţii, drame de existenţă sau răscoliri iscate de absurdul destinului. Feynman nu are coarda suferinţei, fiind opusul unui autor cu fibră patetică. Fizicianul nu meditează, ci dezleagă, nu elucidează, ci calculează. Reflexivitatea lui e strict analitică, de robot cîntărind proporţii şi ecuaţii, fără înclinaţia de a se frămînta pe seama sensurilor.
Cînd vorbeşte despre dezintegrarea beta (apariţia radiaţiei beta), Feynman vorbeşte de legea conservării parităţii, potrivit căreia în fizică legile sunt simetrice la reflectarea în oglindă, o ecuaţie fiind valabilă dacă simetria ei dreaptastînga se păstrează la reflexie. În cazul dezintegrării beta, s-a constatat că paritatea e încălcată, unii electroni rotindu-se la stînga şi alţii la dreapta. Concluzie: paritatea e bună pe hîrtie, pe cînd în viaţă simetriile atrag demonii. Ceva asemănător s-a petrecut cu fiinţa lui Feynman, atinsă fiind de o asimetrie vădită: suveran în calcule, se mişca greoi printre oameni, cu o stîngăcie amintind de pinguinii cărora părăsirea apei le împrumută un mers comic de clătinare perpetuă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara