Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Nepublicabil de Daniel Cristea-Enache

Ofelia Prodan, Şarpele din inima mea, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016, 80 pag.

În anii ‘90, în contextul unui puternic recul al interesului pentru literatură, în general, şi pentru cea română, în special (reversul medaliei reprezentate de recîştigarea libertăţilor democratice), scriitori autohtoni dintre cei mai importanţi şi-au văzut publicate cu vădită dificultate cărţile noi.

Ele nu mai puteau avea tirajele dinainte de Revoluţie; iar trecerea de la sistemul editorial şi cultural etatist, centralizat şi planificat la cel capitalist, pluralist şi des-centrat a fost dură pentru autorii noştri.

În prezent, deşi multă lume se plînge că în România cărţile nu se vînd şi piaţa de carte este în criză, apar numeroase volume care nu ar fi trecut de filtrul valoric al unor edituri, după cum nu intră nici în logica de producţie şi exploatare a unor cărţi vandabile. E un mister că, totuşi, asemenea cărţi apar – şi încă la edituri dintre cele mai prestigioase, precum, în cazul acesta, Cartea Românească. Strict editorial vorbind, volumul de versuri semnat de Ofelia Prodan, Şarpele din inima mea, este impecabil: copertă expresivă, paginaţ ie aerisită, eleganţă a formatului, profesionalism în prezentarea micului CV al autoarei; în fine, un tînăr critic (Dan-Liviu Boeriu) care girează cartea, pe coperta a IV-a, entuziasmat fiind de nişte „episoade epice cu o incredibilă forţă imagistică”.

Impresia favorabilă se şterge însă curînd după ce începem lectura propriu-zisă a poemelor. Ele sînt de o apăsată mediocritate şi foarte asemănătoare, ducînd post-expresionismul unor poeţi adevăraţi de azi în sfera unei utilizări manufacturiere. „Dramatismul” volumului este mult sub cota celui biografic, de care, ca toţi cei ce o cunoaştem pe Ofelia Prodan, ne-am impresionat. Dacă existenţa tinerei autoare are momente şi episoade mai dure, atingînd experienţelimită, nimic nu reuşeşte să se fructifice, artistic, în Şarpele din inima mea. Volumul e saturat de termeni, imagini şi referenţi tari, din zona morbidă a lexicului şi a fantasmaticei realităţi biologice decupate prin acesta. Lipsită de ştiinţa compoziţiei, autoarea amestecă, aglomerează şi îndeasă în fiecare poem serii voit-şocante, plasate sub o constantă temperatură lirică şi cu lipsa de imaginaţie cu care un lucrător pune aceleaşi şi aceleaşi piese pe o bandă rulantă transportoare.

Efectul este invers celui scontat: imageria morbidă devine involuntar comică, iar regimul obsesional în care se menţin versurile este mai predictibil decît cea mai plată realitate. Spre finalul volumului (din care voi selecta cîteva versuri), se face şi efortul filozofării, pornind de la dramoleta lirică expusă anterior - dar atît de puerile sînt cogitaţiunile introduse şi rulate în text, încît ajungem să preferăm faza dintîi, a versificării suferitoare. Iat-o: „Soarele negru care bate ca ceasul condamnatului/ la moarte în pieptul meu. O floare/ de un roşu incendiar îmi arde în ochi.// Vreau o linişte superbă, liniştea dinaintea dezastrului./ Cresc încet în mine ca un melc/ în cochilia pietrificată. Toate piesele cad/ fulgerător şi haotic, un domino absurd jucat de un orb.// Am intrat în moarte cu groază,/ dar moartea era blîndă ca o bunică în negru/ care te serveşte cu bezele./ Am intrat în lumină cu speranţa celui/ care nu mai are nimic de pierdut şi am pierdut chiar speranţ a.// Lumea mă înghite hulpavă./ Mă digeră şi-mi scuipă oasele în groapa comună./ Nu protestez: acesta e locul meu.” Versurile, puse sub titlul Groapa comună, sînt emfatice şi rudimentare. O minimă atenţie autocritică ar fi eliminat secvenţe precum „bate ca ceasul” ori „de un roşu incendiar îmi arde”; şi un banal instinct artistic ar fi scos-o din joc pe bunica în negru care te serveşte cu bezele şi e blîndă ca moartea.

Dincolo de asemenea mărunte observaţii, e de notat că abuzul „expresionist” duce la tocirea expresivităţ ii dorite, după cum excesul de simbolistică goleşte de semnificaţii tocmai suita de imagini simbolice. Soarele negru, condamnatul la moarte, liniştea dinaintea dezastrului, melcul în cochilia „pietrificată”, piesele de domino, domino-ul jucat de orb, orbul însuşi, moartea, lumea şi oasele bietului personaj scuipate în groapa comună, în sfîrşit această groapă ce dă titlul poeziei - sînt elemente simbolice „înghesuite” într-un spaţiu redus şi care se anihilează reciproc, în loc de a se potenţa. Ele nici nu mai trimit către o a doua dimensiune şi spre o structură de adîncime a textului. Acesta este, din păcate, sub- ţire, inconsistent şi uni-direcţionat: o înşiruire de imagini goale şi o vorbărie apocaliptică.

Redundanţa plată e atît de la locul ei în Şarpele din inima mea, încît, citînd un alt poem, simt deja că mă voi repeta: „Sînt pe o tablă de şah enormă./ Un rege negru înconjurat numai de pioni albi./ Mă concentrez. Nu pot face nici o mutare./ Apăs cu talpa piciorului pe fiecare căsuţă neagră/ pînă ajung la rege. Sînt faţă în faţă/ cu regele. Privirea lui neagră mă sfredeleşte./ Alerg pe tabla de şah printre pionii albi/ care se aranjează în grup compact în faţa mea./ Nu pot face nici o mişcare.// Un bătrîn chel, matusalemic, mă ridică între/ degetele lui groase de pe tabla de şah./ Mă ţine în dreptul ochilor. Mă priveşte scrutător./ Clatină din cap şi capul lui chel se despică/ în două. Mă introduce înăuntru şi înăuntru descopăr/ o altă tablă de şah. Toate piesele sînt la locul lor./ Adversarul meu este bătrînul matusalemic.”

Comèdia aceasta continuă cu încă două strofe şi se intitulează Partida de şah. Inflaţia simbolică este dublată de osteneala autoarei în a puncta fiecare moment al marii experienţe, într-un reportaj din terenul acesteia. Pe cînd bătrîna în negru cu bezele şi blîndă ca moartea din poemul de mai sus era un personaj colateral, de care ne puteam dispensa, aici bătrînul matusalemic şi chel ne joacă festa punerii în abis. Odată despicat „în două” (scrupulul descriptiv al Ofeliei Prodan) capul său, ajungem la o altă tablă de şah, şi iar la bătrînul matusalemic… Fatalitate, matusalemicul bătrîn va apărea şi în strofa a patra, fiindcă poeta nu ştie să sugereze, doar să numească.

De-a dreptul deprimant va fi nivelul atins în versurile din ciclul final al volumului, Alienarea. Poemul care-i dă titlul utilizează un limbaj mai transparent şi mai puţin „poetic”; iar registrul nou (în fond, cel al comunică rii uzuale) i-ar fi oferit Ofeliei Prodan posibilitatea de a se recalibra. Dar, scuturată de imageria postexpresionistă şi de recurenţele simbolice, creaţia stîngacei autoare este şi mai naivă. Filozofarea ar fi la nivelul clasei a III-a, ciclul primar, dacă elevii din ziua de azi nu ar fi atît de inteligenţi, depăşind-o: „Lumi mai bune, lumi paralele mai bune/ sau lumi din alt univers. Sîntem geniali si inventivi./ Inventăm orice pentru orice./ Găsim răspunsuri la fel de uşor cum găsim/ imperfecţiuni. Nu vreau o lume mai bună,/ aceasta e cea mai bună pentru simplul motiv că eu exist aici.” Etc.

Pe manuscrisul care a devenit volumul de faţă s-ar fi cuvenit scris, politicos: nepublicabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara