Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
Nevoia de celălalt de Marina Constantinescu


Reuşita absolută a Galei Uniter de anul acesta a demonstrat că nu ne sîntem indiferenţi unii altora, că simţim dorinţa de a fi împreună, de a rîde homeric, de a ne strînge mîinile (măcar) cordial, de a fi eleganţi - la propriu şi la figurat - aşa cum se cuvine la o sărbătoare. Am înţeles, deci, că seara Galei este o sărbătoare a breslei pe care, la urma urmelor, ne-o dăruim. Cu alte cuvinte, reuşita ei depinde în mod absolut de fiecare dintre noi. Valul de căldură şi de energie pozitivă care a venit dinspre sală anul acesta a fost resimţit în mod benefic, ore şi ore, în atitudinea şi comportamentul relaxat, ca la începuturi (sau ca la prima ediţie de la Sala Palatului) ale lui Ion Caramitru. Un adevărat tur de forţă călăuzit de bucurie, şarm, de ochii buni ai celor prezenţi. Au trecut zece ani de cînd încercăm acest exerciţiu al dialogului şi al competiţiei, al supunerii unor criterii de apreciere, al introducerii unui sistem de premiere a valorii dintr-un interval prestabilit. La americani se întîmplă de şaptezeci şi patru de ediţii premiile Oscar! În fine, am privit Gala în condiţii mai speciale. Din toate punctele de vedere. Nu cred ca această atmosferă să-mi fi deformat percepţia. Nici entuziasmul (bine temperat) al unor telespectatori de ocazie, care ştiau cîte ceva despre premiile Galei Uniter şi care mi-au ţinut companie pînă la miezul nopţii încîntaţi peste poate că le pot furniza detalii şi că imprim suspans teribil odăii. Tîrziu mi-am dat seama că îi contrariau şi îi surescitau, totodată, manifestaţiunile mele, mai tare decît comentariile în sine, pe care nici nu le receptau pe de-a întregul fiind, amîndoi, hipoacuzici. Un Caramitru de zile mari, regia lui Todea mai inspirată ca oricînd, elegantă, rafinată, cu contrapuncturi abil construite şi introduse, un spaţiu scenografic rarefiat, modern, ireal organizat de Marius Alexandru Dumitrescu, o sală arhiplină, înţesată de mari artişti de aici şi de pretutindeni, distinşi şi destinşi, în loja Naţionalului, preşedintele Iliescu şi alteţele regale. O conjunctură favorabilă pentru o zi greu de uitat. Organizatorilor, tuturor, felicitări! M-am simţit, fie şi pentru o seară, făcînd parte din altă lume, occidentală şi civilizată, mondenă, ipocrită şi fină, luptînd împotriva orgoliilor şi a vanităţilor.
Un singur lucru învăţăm mai greu, fiind tributari, încă, unui alt sistem de a judeca şi de a premia: la sfîrşitul serii se concretizează un palmares - subiectiv, eronat, discutabil, contestabil - cu învingători şi învinşi. Aceasta este regula jocului, a competiţiei. La noi există, şi se manifestă în alcătuirea palmaresului, tendinţa vizibilă de a mulţumi pe toată lumea, ceea ce înseamnă puţin altceva. Artiştii competitori simt, ei, în primul rînd, asta. Ca şi decernările în compensaţie, judecate în funcţie de erori comise la altă ediţie. Abia de puţin timp, statutul de "nominalizat" a început să fie acceptat ca o distincţie şi nu ca o lezare comisă cu voie împotriva cuiva. Este o onoare să fii ales din o mie, să punem, să fii considerat spuma stagiunii, a anului teatral. Am fost şi membru al celor două jurii - de nominalizări şi final - şi simplu spectator. Din ambele ipostaze, asumate cu credinţă, responsabilitate, dragoste pentru teatru, deduc că trebuie să lucrăm, împreună, împotriva mentalităţii tip "Cîntarea României" care ne bîntuie. Încă. Adică, să ia fiecare, neapărat, cîte ceva. Repet, structura unor astfel de gale are ca principal scop evidenţierea coerentă a unor spectacole, roluri ş.a.m.d. dintr-o anumită perioadă. Judecata nu se face în general, ci extrem de punctual. Un palmares trebuie să aibă, pe lîngă unitate, forţa unor puncte de vedere cu care poţi sau nu să fii de acord, nu călduţe, şi curaj. Din păcate, juriul de anul ăsta şi-a asumat "călduţ" funcţia. Şi nu e vorba aici de subiectivisme, de preferinţele mele, de diferenţa, inevitabilă, de păreri. Nu. Este vorba de coerenţa cu sine, de scoaterea în faţă a unor producţii. Premiile sînt risipite astfel. Dacă Hamlet, de pildă, a fost socotit "cel mai bun spectacol", ce altă categorie îl mai susţine? Unchiul Vanea a avut şase nominalizări şi, în final, un singur premiu, cel de regie. E puţin bizar. Nu există două premii care să se întîlnească şi să certifice valoarea unui rol, spectacol, a unei regii sau scenografii. Probabil că acesta este pragul, psihologic, pe care trebuie să-l depăşim după zece ani. Şi asta nu o putem face decît împreună, oneşti şi cu infinită iubire faţă de teatru, de celălalt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara