Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Înger strâmtorat de Geo Vasile


Dintre cărţile de poezie ale lui Radu Cange (n.1943) amintim "Sufletul în palmă" (Editura Eminescu, 1995), "Un poem pentru cel care vine" (Editura MLR, 2003), "Lebăda şi magnolia" (Editura MLR, 2006). Despre "Râsete în infern" (Editura Eminescu, 1998) scriam la timpul cuvenit că poetul face doar aparent o pantomimă bacoviană, originalitatea versurilor fiind limpede, inclusiv prin schimbarea de polaritate a unui simbol dominant, cum ar fi cel al lebedei. Nici vorbă de act stenic, creator, masculin, diurn, şi nici de extaz feminin lunar, ci de o presimţire a împreunării cu arhetipul androgin, întrepătrundere între nedesăvârşirea omului şi perfecţiunea autosuficientă, mortală a sferelor. Volumul Elegiile negre (Editura Tibo, 2008, ll0 p., cu un text în loc de postfaţă semnat de N. Oprea, apărut în 2004) alcătuit din două secţiuni "Poeme în singurătate" şi "Elegiile negre" (XXXIII plus "Ultima elegie") conturează un acelaşi autor cu fundaluri simbolice şi memorie arhaică: "Marea se dezbracă/ de fiecare val, până când/ rămâne goală./ Oricum, nimic/ nu o poate desprinde din/ îmbrăţişarea pământului/ din înlănţuirea cerului/, din fuga magică a ochilor tăi/ rătăciţi sub paşii pe care/ luna străină şi i-a uitat pe ţărm.". Străvechile şi neştirbitele legături dintre lună, mare, cer şi fiinţa umană, dintre sideral, marin şi contemplaţia înfiorată cu ochii sufletului a uneia dintre marile enigme ale Creaţiei, îşi dau mâna cu motivul durerii universale inaugurat de Leopardi şi continuat de Eminescu, Ion Vinea, Marino Piazzolla, Ungaretti ş.a.

Textele poetice au adesea intensitatea unor silogisme-şarade iluminate de un duh sumbru , orfic, poate cel al lui Rimbaud sau Lautréamont:"Ca şi cum mi-aşi aduna/oasele cu mâna/mâna adunându-se pe sine, ce să mai spun în cuvinte,/când tu nu mai încapi/ în imaginea lor". Spectacolul oferit de Radu Cange este o explorare a vieţii interioare sub semnul unei tulburări endemice, al singurătăţii, al trecerii prin vămi dureroase, al unui soi de doliu anunţat în absenţa zeului şi a referinţei, epilogul fiind codificat prin sintagma "sunt prizonierul surdei mandragore". Nu este doar un act de introspecţie, ci şi un demers ontologic sub zodia crepuscularului şi a pesimismului: "Desigur că Ťmă îndepărtez în mineť,/ în ceaţa asta blestemată/ care se lasă în creierul meu.// Dâra aceasta - cravata luminii,/ speranţa salvării chinului meu,/ este un pas, numai un pas/ în cunoaşterea de sine - / o fereastră aflată deasupra/ frunţii, unde arunci o/ picătură de sânge pe care/ o vei sparge." Pentru poet moartea a devenit o adevărată obsesie agonistică: "Numai moartea o aud/ în spatele meu/ cum îşi toceşte tălpile/ în disperarea/ de a mă ajunge".

Asimilând atent lecţia lui Ungaretti şi a unor minimalişti români, Radu Cange se află în pragul cuceririi marii simplităţi expresive, a se vedea textele de la paginile 52, 55, 68, 10l. Regretăm sincer că nu putem reproduce decât trei exemple în acest sens: "Păsări ciugulesc/ din valuri/ propria lor imagine"; "De vreme îndelungată/ corbul se hrăneşte/ cu mitul poetului, încât/ el însuşi a devenit mit."; "Moartea?... moartea este un cristal,/ cu formă necunoscută, unde se fac/ nevăzute privirile" Dăm şi o mostră de expresionism al unui urlet amânat sau dezamorsat cu riscul vieţii: "Stau la fereastra aceasta,/după gratiile de sânge închegat." Biblicul rege David face elogiul înţelepciunii în detrimentul frumuseţii ("Atâta frumuseţe am ucis"), ceea ce ni se pare o replică la celebrul vers blagian "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în cale". Nu lipseşte totuşi elanul erotic, şi nici adoraţia psalmică, eufonică, presărată cu asonanţe de sorginte folclorică, în timp ce metaforele inedite aparţin mai degrabă de repertoriul extazului thanatic. "O armonie rece, a morţii, / mă face să ascult/ ninsoarea ce cade pe gânduri,/ obsedant sângerându-le.// Stau în casa rece./ Cu pleoapele reci încerc/ să-mi încălzesc aşternutul".

Poetul ce defineşte memorabil tran-tran-ul cotidianului ("Urâtul se târăşte prea sigur/ pe aceste şenile imposibile/ ale zilelor") nu are altă soluţie decât cea de a evada în... singurătatea care a devenit un fel de a doua natură: "De mult/ nu mă mai/ incomodează singurătatea.// Păgân uneori, o pun icoană/ alături de Preacurata." Desigur nu lipsesc sintagmele discursive, prozaice, unele preţiozităţi de exprimare tip "mulţime degringolată", "zarea indefinită" etc.

Secţiunea de "Elegii negre" aduc ca noutate dezamăgirea politică a poetului, în ciuda democraţiei şi a libertăţii instaurate odată cu dispariţia insului ce îl "obseda": "Oamenii, gurile rele spun că / a fost ucis de aplauze". De vreme ce idealurile Revoluţiei din Decembrie 1989 au fost măcinate precum malul de valurile mării (altă obsesie a poetului în această carte): "pe mare, se află trupurile înecate cu / cărţile în mână/ Pe fiecare carte scrie:/ democraţie, libertate". Dacă elegia XXVI ne dă o idee-imagine despre condiţia noastră de ostateci damnaţi şi condamnaţi sub zodia morţii nivelatoare, ultima elegie este un fel de epitaf şi profeţie politico-poetică: "Nu m-am gândit / ce am să fac în timpul morţii/de atâta democraţie şi libertate.// Morţii mele cel mai rău îi pare/ că şi-a pierdut minţile pentru poezie./ De aceea, eternitatea mea o puteţi/ vinde în târg pentru o pâine.// Sper să nu vă săturaţi niciodată". Nu ne vom sătura, îţi promitem, Radu Cange, important este însă ca poeziile pe care le vei mai scrie să apară la edituri mai cunoscute şi eventual cu difuzare naţională, altfel cititorul şi istoria literară n-are cum să vă cunoască jertfa...