Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Îngerii domnului Pleşu de Ioana Pârvulescu


Îngerii domnului Pleşu



Faţă de intelectualul occidental, cel român ar avea - într-o posibilă analiză statistică - un avantaj şi două handicapuri. La capitolul literatură, românii stau mai bine decît occidentalii şi se pot impune cu eleganţă într-o discuţie pe temă, în schimb cultura muzicală şi cea teologică, firesc asimilate de orice ins trecut prin şcoală în vestul Europei sînt, la noi, aproape inexistente. Dacă incultura muzicală e îndeobşte ascunsă, cu un sentiment de jenă, incultura religioasă nu face pe nimeni să roşească. Raportarea la religie se face azi, în urma celor cincizeci de ani de abstinenţă, prin atitudini exagerate: unii ţin să-şi arate credinţa printr-o gestică forţată (cruci ample, în autobuze, la trecerea prin dreptul unei biserici), alţii continuă să creadă că orice discuţie pe teme religioase ţine de ceea ce înainte se numea “misticism dubios”. Pe acest fond, publicarea unei cărţi de angelologie (Andrei Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003) devine un adevărat act de curaj. Căci pe lîngă riscul de a aborda un subiect atît de delicat, risc pe care şi-l asumă angelologii de pretutindeni, apare, la noi, şi problema destinatarului.

Cui se adresează aşadar această carte ? O spune chiar autorul, într-un Cuvînt înainte în care sinceritatea absolută înlocuieşte strategiile persuasive folosite de obicei în asemenea pagini. Cartea este scrisă pentru un cititor de azi, oricît de sceptic şi de neiniţiat în domeniu, dar care “a păstrat un rest de curiozitate şi onestitate intelectuală”. Se poate adăuga că, indiferent dacă credem sau nu în îngeri, indiferent dacă sîntem sau nu curioşi să le descoperim “urmele”, avem cu toţii o imagine a lor, pe zi ce trece mai clişeizată şi mai deformată, tip reclamă. Împotriva acestei imagini roz, vesele, a îngerului-amoraş, a îngerului-talisman-bun-la-toate stă o întreagă literatură filozofică şi teologică, pe care Andrei Pleşu a pus-o la temelia cărţii lui. A citi Despre îngeri înseamnă deci a redescoperi adevăratul sens al unui cuvînt pe care toată lumea îl rosteşte, deşi nu-l cunoaşte, adevăratul conţinut al unei noţiuni ce pare oricui la îndemînă, deşi nu e. Informaţia bibliografică, aflată la subsolul paginii, în note şi trimiteri destinate specialiştilor, dă greutatea discursului. Harul lui face ca lectura să fie, cu toate acestea, nu numai plăcută, dar de-a dreptul pasionantă. Cartea este vie, îngerii din ea sînt vii şi zboară printre rînduri. Strînsa reţea bibliografică este pusă doar ca o plasă de protecţie pentru periculoasa echilibristică din susul paginii. Căci tot ce ţine de o realitate despre care nu poţi, vorba poetului, să urli este, implică, la fiecare frază, o primejdie.



Portret de înger cu oglindă



Îngerii aparţin unei lumi intermediare, intervalului (care l-a preocupat pe Andrei Pleşu constant, încă de la Minima moralia), iar aceste lumi sînt fermecătoare tocmai pentru că nu pot fi pipăite, cîntărite, măsurate. Ei sînt simultan aproape de om şi de Dumnezeu, le aparţin amîndurora. Prin fiinţele intervalului devenim conştienţi că modelul dihotomic al lumii e reductiv şi creator de confuzii. Portretul îngerului, aşa cum se încheagă de la o pagină la alta, depăşeşte, desigur, imaginea lui plastică (se recurge rareori, în carte, la exemple din pictură sau mozaicuri) şi e nevoie mai degrabă de o imaginaţie ştiinţifică pentru a-l “vedea”. De aceea în tradiţia textelor despre îngeri se face adesea analogie cu lumina şi cu spaţiul oglinzii, cu imaginile inversate din oglindă (cine e în oglindă ? ce realitate are chipul meu în ea? de ce nu-mi pot atinge realitatea din oglindă ?). Totul ţine de o lume imaginală, care “e tot atît de reală şi de ireală pe cît este lumea vizibilă pentru un orb”. Despre îngeri s-ar putea vorbi mai uşor prin apofază (ca în discursurile mistice despre Dumnezeu): ei nu sînt nici mari, nici mici, nici frumoşi, nici urîţi, nici ai tăi, nici străini ţie etc. Ceea ce-i face însă mai accesibili este polul uman al drumului lor de intermediere. Îngerul se deosebeşte de om prin lipsa corporalităţii, iar omul “are în plus minusurile”, adică dramaticele aspecte ale vieţii “spiritului întrupat”.

Poate că nimic nu-l umanizează mai mult pe înger decît faptul că e şi el vulnerabil şi poate să-şi piardă condiţia angelică, poate să cadă înălţîndu-se prea sus. Şi, în timp ce păcatele, oricît de multe, nu-l pot transforma pe om în altceva decît într-un păcătos, îngerul cade mai jos decît omul, se transformă în opusul său, devine demon.

Din felul în care ne imaginăm îngerii (în special categoria îngerului păzitor) trebuie să dispară prejudecata bunătăţii atoateiertătoare, precum şi ideea că îngerul te fereşte de toate relele. Una dintre cele mai şocante trăsături din acest portret al îngerului (mereu în schimbare, scăpînd mereu descrierii) este că, judecat după criteriile noastre imperfecte, îngerul ne-ar putea asigura şi răul, nu numai binele: “Nimeni nu se roagă să capete vreo încercare aspră, vreo năpastă, vreun eşec. Şi nimeni nu crede că asemenea neajunsuri pot veni prin intermediul îngerului, consacrat, îndeobşte, ca un produs de cofetărie. Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu intră în iconografia noastră mentală, deşi e unul dintre cele mai caracteristice portrete ale sale”. Această trăsătură este bunătatea neîndurătoare, pe care oamenii o confundă cu necruţarea pură sau chiar cu răutatea. Uneori îngerul îşi poate întrerupe protecţia, oricum extrem de greu sesizabilă, pentru a da omului întreaga libertate a opţiunii şi întreaga bucurie a reuşitei. Îngerul e întotdeauna discret, tace atent, acţionează, după o formulare a lui Paul Claudel, prin inducţie, în timp ce demonii, mult mai vizibili, acţionează prin seducţie. Îngerul e obligat să-şi iubească “clientul” (cuvîntul şi ghilimelele aparţin autorului), oricît de ticălos ar fi acesta şi să fie martirul greşelilor nenumărate ale omului, iar una dintre posibilităţile omului de a concretiza, chiar în cazul duşmanilor, cerinţa biblică “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, este a iubi în celălalt îngerul lui, a vedea îngerul de lîngă duşman. (Portretul schiţat aici cu mari aproximări este mult mai complex în cartea lui Andrei Pleşu, unde cititorul are posibilitatea să descopere şi dezbaterile legate de fiecare afirmaţie.)



Puntea stilistică



Andrei Pleşu este un scriitor cu o acută conştiinţă a comunicării. Discursul său vine întotdeauna în întîmpinarea celuilalt, conţine un dialog implicit. De data aceasta interlocutorul este prezent în text mai mult ca oricînd, căci prima parte a cărţii reia cursurile de angelologie ţinute de autor la Facultatea de Filozofie. Avantajul de a te adresa unui auditoriu concret este imens în cazul unui text “despre îngeri”, căci nu rişti să-ţi pierzi pe drum interlocutorii, le simţi nedumeririle, posibila blazare, dar şi interesul sau entuziasmul. Pui accentele corect şi te pliezi în funcţie de reacţia sălii. Cititorul este aşadar obligat să fie activ şi este, totodată, “servit” prin oralitatea stilului, i se previn obiecţiile şi semnele de întrebare. Deşi nu-şi propune originalitatea, ci doar meditaţia pe marginea unei teme, Andrei Pleşu îşi “culege” îngerii, îşi adună materia primă şi o vizualizează într-un mod foarte personal, ingenios şi în acelaşi timp plin de cuminţenie. Ceea ce pare limpede (deci simplu) este rodul unei operaţii de filtrare (inclusiv bibliografică) de ani de zile.

Cartea Despre îngeri se naşte pe reţeaua unui discurs dezinhibat, plastic (ochiul fostului critic de artă deţine şi el un rol), concis şi nu de puţine ori plin de umor, are deci aceeaşi amprentă stilistică inconfundabilă ca toate textele semnate Andrei Pleşu. Pentru a vorbi despre o lume inaccesibilă simţurilor, despre o via sacra, autorul nu-şi schimbă costumul, nu îmbracă nici sutana, nici roba academică, rămîne el însuşi, îşi alege exemple din lumea de azi, din imediatul zilnic, din filmele americane sau din politică, lucru care dă cititorului sentimentul reconfortant al perfectei actualităţi a textului. Îngerii nu trebuie refăcuţi dintr-un oscior, ca dinozaurii, nu ţin de o lume dispărută, ci există în apropiere şi în clipa asta: sînt actuali. Pe lîngă atuurile discursului mistic, eficient valorificate în acest eseu (parabola, paradoxul, metafora, apofaza şi catafaza), pe lîngă poezia incontestabilă a unor pagini, cum e cea despre Tăcerea îngerilor, despre Lumea în oglindă, despre Îngeri şi litere sau despre Căderea îngerilor şi răul omenesc, pe lîngă capitolul Omul de lîngă înger, una din cele mai calde înţelegeri ale călugărului, apar în carte şi demonstraţii strînse, perfect logice (vezi argumentul tomist al existenţei îngerilor). Nu de puţine ori splendide formulări aforistice articulează cîte o idee: “Eşti ceea ce ştii să-ţi adaugi”; “Boala demonică prin excelenţă este fascinaţia de sine”; “Intelectul omenesc e intelect angelic adumbrit de trup”; “Departele e materia primă a tuturor utopiilor, dar e şi intuiţia cea mai la îndemînă a transcendenţei”;”Cultivi sublimul şi abisalul şi ratezi întîlnirea cu imediatul”. Nu de puţine ori cititorul e îndemnat să surîdă, ca la această remarcă a părintelui Cleopa, citată de Pleşu: “Domnii mei – spunea el celor dispuşi să-l asculte – cînd eşti la oraş, diavolul vine sub felurite chipuri de împrumut: prieteni, cărţi, femei etc. Cînd eşti în pădure şpustnic - n.mţ, vine personal!”.

Eseul Despre îngeri are capacitatea de a spune simplu lucruri esenţiale. Îţi deschide ochii. Într-o primă fază a lecturii te scoate din contingent, îţi dă posibilitatea evadării, însă într-o a doua etapă te replasează în lumea asta, dar altfel, îmbogăţit, înţelegînd mai multe. Ca din toate cărţile importante, din cartea Despre îngeri cititorul iese modificat. În bine.



Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 288 pag.